Este însă interesant de notat că violenţa religioasă, fie în religiile convenţionale, fie în cele “ateice” precum iacobinismul, fascismul şi comunismul sino-sovietic, porneşte şi de la o nevoie de afirmare a propriei purităţi printr-o operaţiune majoră, de multe ori drastică şi violentă, de “purificare” a lumii. Gîndirea maniheistă este implicită aici şi oferă un criteriu de separare a celor “puri”, buni şi spiritualizaţi (din propriul grup) de cei “impuri” şi maligni din exterior, care trebuie sacrificaţi. Ironic, Inchiziția catolică luptînd împotriva catarilor a adoptat un asemenea maniheism, deși catarii erau cei acuzați, între altele, de gnoză dualistă. Fundamentaliştii islamici de azi care comit masacre sînt la fel de maniheiști ca și Inchiziția, în credința lor că “ereticii” trebuie eliminaţi pentru a purifica lumea și a o pregăti pentru o teocraţie islamică.
Grîul şi neghina sînt astfel separate printr-un act de violenţă care confirmă propria angajare de partea binelui şi propriul suflet imaculat. Acte de violenţă de acest tip sînt uneori justificate chiar în interiorul unor religii ce prescriu toleranţa şi coabitarea pacifică cu semenii de alte credinţe, cum este creştinismul. Isus nu a predicat, evident, cruzimea și violența, ci s-a jertfit expiator pentru ca violența și păcatul să fie ”răscumpărate” și alungate din inima oamenilor.
Istoria creștinătății a fost însă dominată de multe ori de ispita de a separa violent ”grîul și neghina”. În timpul cruciadelor, aristocraţia belicoasă europeană a dorit să-şi afirme “puritatea creştină” prin nimicirea “păgînilor”, auto-legitimîndu-se prin ”lupta de partea binelui”. Ironia fiind desigur că participarea la campanii militare de cucerire “pentru Cristos” nu poate face pe nimeni mai creştin decît ascultarea Cuvîntului evanghelic şi punerea sa în practică. Dar zelul de a lupta “pentru Cristos” cu arma în mînă este mai urgent pentru cel care caută într-o măsură mai mare să-şi afirme “puritatea”.
Căutarea obstinată a purităţii pare a fi de altfel o cale aproape sigură spre fundamentalism. Fără a ignora fundamentalismul catolic sau ortodox, putem remarca uşor că majoritatea cultelor protestante mai noi din Anglia şi Statele Unite (şi numele lor e legiune) au apărut tocmai prin desprinderea de culte protestante mai vechi considerate prea catolice (precum anglicanismul) sau impure. Este ştiut că, tocmai în cultele protestante mai noi, născute din dorinţa de căutare a unei mai mari purităţi, s-au instalat mai uşor mentalităţile cele mai conservatoare şi fundamentaliste, radical opuse modernității seculare.
Este adevărat şi că unii fundamentalişti evanghelici americani sînt în mai mare măsură politizaţi de Partidul Republican decît creştinaţi în spiritul Evangheliei (nu numai în litera ei). Dar politizarea credinţelor este remarcabilă şi la liberalii antiteişti care îi acuză vehement şi pe creştinii liberali, nu doar pe cei conservatori, de ignoranţă şi gîndire magică. A fi liberal ar presupune dogmatic, pentru aceştia, a renunţa la orice credinţă religioasă – rapid şi de multe ori neavizat deconstruită ca o “colecţie de mituri” mult mai puţin credibile ca basmele copilăriei. Există, evident, şi un fundamentalism secular.
Revenind însă la obsesia de mai sus, zelul de afirmare a propriei purităţi religioase prin uciderea celor “impuri” (i.e. asupra cărora este proiectată imaginea impurităţii și propriul păcat), aceasta pare să fie o constantă a tuturor “războaielor sfinte”. Fundamentaliştii şi fanaticii religioşi nu tolerează, prin definiţie, nuanţele de gri, ci preferă o lume privită în alb și negru. Puri vs. impuri, buni vs. răi, virtuoşi vs.vicioşi. Paradisul pe pămînt se construieşte prin lupta ”credincioșilor care purifică lumea”, eliminînd radical răul și impuritățile.
În timpul primului genocid etnic din Europa secolului XX, masacrul turcesc împotriva armenilor, Mehmet Resid, guvernatorul naţionalist secular inspirat de rasismul ştiinţific care a fost însărcinat cu exterminarea armenilor, îi privea pe aceştia din urmă că pe nişte “microbi periculoşi” instalaţi în “trupul Patriei”. Operaţiunea de purificare/exterminare etnică a fost clinică, chirurgicală, ştiinţifică – pe altarul naționalismului secular turc ce a încercat să substituie religia convențională, cu un succes destul de discutabil.
Căutarea obsesivă şi fanatică a purităţii pare, aşadar, să fie o sursă intrinsecă a violenţei religioase. Există însă şi catalizatori externi. Karen Armstrong, unul dintre primii autori contemporani care s-au ocupat de geneza fundamentalismului religios, chiar înainte de 11 septembrie 2001, explică în lucrarea sa Fields of Blood: Religion and the History of Violence (2014) apariţia fundamentalismelor celor mai barbare şi violente ca pe nişte replici la mişcări de secularizare represive, ce au condus la o frică de anihilare a unor religii şi moduri de viaţă. Recrudescența proiectelor de a construi un califat otoman în Turcia, apariţia Frăţiei Musulmane în Egipt şi revirimentul shiit din Iran au fost asemenea consecinţe ale unor secularizări forţate anterioare. Mulți contemporani au uitat poate de lucările filozofului anti-iluminist francez Joseph de Maistre, apărute imediat după secularizarea sîngeroasă înfăptuită de iacobinii atei francezi.
Prin urmare, ori de cîte ori secularismul încearcă să interzică şi delegitimeze o religie moderată, efectul este o apariţie reactivă a unor lideri religioşi sau a unor ideologi conservatori mult mai nenuanțați şi fundamentalişti. Relativa pace ce a domnit în lumea creştină europeană în istoria modernă poate fi explicată nu numai prin Iluminismul care a ”privatizat” religia, ci şi prin faptul că atît catolicismul, cît şi protestantismul şi ortodoxia şi-au negociat un modus vivendi cu regimurile politice moderne, excepţie făcînd doar regimurile comuniste (mai puţin cel polonez).
În fine, un alt catalizator extern al violenţei religioase provine evident din sfera politică. Relaţia dintre religie şi politică este complicată. E însă destul de clar că politizarea unei religii naşte pasiuni ce pot conduce la o violenţă mult mai orbească și distrugătoare, “în numele lui Dumnezeu”, decît simpla afiliere la un partid sau competiţia electorală – sau chiar conflictul de interese între ţări. Cistercianul Caesarius de Heisterbach relatează că, înaintea Masacrului de la Béziers împotriva catarilor în orașul asediat Béziers, cei însărcinați cu execuțiile descoperiseră că existau și catolici amestecați în mulțimea ereticilor și, din teama de a omorî și catolici, l-au întrebat ce să facă pe ambasadorul papal, abatele cistercian Arnault Amalric. Acesta ar fi răspuns: ”Caedite eos. Novit enim Dominus qui sunt eius.” (”Ucideți-i [pe toți]. Pentru că Domnul îi cunoaște pe cei care sînt ai lui.”)
Reprezentare a asediului cetății Bréziers (Languedoc) și a masacrului împotriva catarilor. Autor necunoscut (domeniul public)
”Războaiele religioase” din Europa modernă şi violenţele islamiste de
azi dovedesc din plin influența factorului politic asupra ”urilor
religioase”. E vorba de competiţii politice strînse cu rivali care
ameninţă propriul mod de viaţă – nu neapărat de o concurenţă între dogme
religioase. Astăzi, civilizaţia europeană seculară a drepturilor omului
(democraţia occidentală) pare să “ameninţe” modul de viaţă al
musulmanilor care văd în teocraţia islamică (califat) unicul mod de a
garanta bazele unei societăţi bune și în secularizarea modernă o
deprivare decadentă de dreptul de a fi musulman. Virulenţa
defensiv-ofensivă a ISIS-ului în apărarea “califatului”, care se explică
și prin eșecul unor proiecte anterioare de modernizare și secularizare a
Irakului și a Siriei, nu este evident doar religioasă…La acest capitol, trebuie să constatăm că, în pofida încercării obstinate de a-și demonstra puritatea, fundamentaliștii suferă de o inevitabilă “impuritate”. Motivaţiile lor politice, care oferă justificări ideologice pentru violență, îi îndeamnă la crime. Aristocraţii europeni belicoşi ce au participat la cruciade au fost susţinuţi de o papalitate care s-a complăcut cu obiectivul expansiunii politice. Inchiziţia spaniolă a fost susţinută nu doar de papalitate, ci şi de regii catolici care doreau să-şi consolideze puterea politică după Reconquista, eliminînd ereziile şi asigurîndu-şi supunerea populară. Cu excepția misticilor care cultivă o relaţie gratuită cu divinitatea, birocraţiile religioase mai mundane au fost de multe ori atrase de farmecul viril al potentaţilor politici. Au rezultat diferite relaţii mai mult sau mai puţin pasionale, care au motivat deseori sadisme și acte de violenţă. De pildă, celebrul proces al Ioanei d’Arc nu este decît o manifestare represivă a unei Biserici care încerca să rămînă în graţiile unui rege (englez).
După 1980, fundamentaliştii evanghelici din Statele Unite au adoptat explicit o agendă politică, cultele lor devenind un fel de filiale de provincie ale Partidului Republican. Fundamentalismul protestanţilor americani are o istorie ceva mai veche, care începe cu redactarea volumelor doctrinar-ideologice The Fundamentals (1910-1915) de către o serie de teologi evanghelici conservatori, dar ideologia fundamentalistă în discuție nu a avut un ecou semnificativ decît din momentul în care a putut fi asociată cu o platformă politică. La fel se întîmplă şi cu catolicii conservatori europeni. Aceştia nu sînt de obicei mistici interesaţi gratuit de relaţia cu Dumnezeu, ci intelectuali sau clerici cu concepții reacţionare, ce ar vrea să vadă Biserica catolică restaurată la ”gloria” ei anterioară, adică reinvestită cu autoritate politică.
În respect pentru adevăr, această “impuritate politică” e totuși greu de evitat şi nu produce totdeauna efecte maligne. De pildă, atît Gandhi, cît şi Martin Luther King au aplicat principii extrase din propria religie în susţinerea cauzelor lor politice, independenţa Indiei şi, respectiv, mişcarea drepturilor civile din SUA. Iar, dacă mă gîndesc la mistici celebri, e greu să nu observ şi terminaţii “politice” ale unora din acţiunile lor: Ignaţiu de Loyola, Tereza de Àvila şi Ioan al Crucii au participat la mişcarea de spiritualizare catolică din cadrul Contrareformei; Ecaterina de Siena l-a readus pe papă înapoi de la Avignon la Roma; Francisc de Assisi a inaugurat o reformă ascetică intra-catolică combătînd “corupţia internă” și redîndu-i Bisericii credibilitatea (a existat și un moment, în secolul al XIV-lea, în care filozoful franciscan William de Ockham l-a acuzat de erezie pe papa de la Avignon, Ioan al XXII-lea, din cauză că acesta sfida, prin luxul extrem în care trăia, sărăcia apostolică – dar Ockham fusese la rîndul său excomunicat anterior de acelaşi papă). Reforma franciscană a sărăciei apostolice pare să îi redea Bisericii credibilitatea și în zilele noastre, cînd papa Francisc a adoptat-o vizibil ca pe un principiu de viață, în răspăr cu luxul obișnuit al clerului de la Vatican. Religia şi politica nu se pot exclude atît de etanş cum îşi doresc adepţii unei separaţii perfecte între cele două sfere. Pe de altă parte, angajarea în acte violente din cauza unei seducţii politice extremiste ce colonizează religia, aşa cum se întîmplă în islamism sau cum s-a întîmplat în perioada cea mai represivă a Inchiziției, este cu totul altceva…
Concluzia pe care o pot formula seamănă astfel mai curînd cu o “aporie”. Pe de o parte, dorinţa de afirmare a purităţii este motorul şi motivaţia internă a multor acte de violenţă religioasă. Pe de altă parte, de facto tocmai “impuritatea” permite colonizarea religiei cu obiective mundane ce ajung uneori să fie urmărite cu o violenţă inimaginabilă și profund dezumanizantă, fiind motivate de lupta “de partea Celui de Sus”. Ideologiile teologic-politice sînt cele mai furibunde, dar nu devin mai puţin devastatoare cînd “teologia” lor este antiteistă şi seculară, aşa cum o dovedesc din plin nu numai crimele iacobinilor sau genocidul turcesc împotriva armenilor, ci și masacrele prin înfometare ale lui Stalin şi Mao, ce au făcut zeci de milioane de victime. Cărticica roşie nu a motivat deloc mai puţine crime decît lecturile fundamentaliste din Biblie şi Coran. Să fi fost și Mao în căutarea purității?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu