La Craiova, premierele vin pe covor roşu, întins
pe scările care asigură accesul din Piaţa William Shakespeare spre
imensă clădire a Teatrului Naţional Marin Sorescu, construită acum mai
bine de 40 de ani. În aşteptarea accesului în sală, spectatorii sunt
invitaţi să se fotografieze purtând ochelari haioşi, multi-coloraţi şi supra-dimensionaţi, anticipând joacă pe care Radu Afrim le-o pregăteşte pe scenă.
La finalul celor aproape 3 ore de spectacol, 600 de oameni aplaudă şi ovaţionează în picioare, producând o atmosferă ce aminteşte de epoca de glorie a echipei locale de fotbal. Pe drumul spre necesarul pahar de după, savurat pe una dintre terasele spectaculos-renovatului centru istoric al oraşului, oamenii se contrazic îmbujoraţi pe tema piesei abia văzute, dezbătând scăderile textului şi remarcând feluritele surprize ale scenografiei. Într-o seară de mai 2017, Craiova a retrăit gloria teatrală a primelor decenii de libertate şi acesta e marele câştig al debutului afrimian pe scena făcută celebră de Silviu Purcărete.
Magnetismul pe care acest mare regizor îl exercită asupra spectatorilor săi, fie ei fani experimentaţi sau îndrăgostiţi la prima vedere de teatrul ardeleanului de aproape 49 de ani, e cu adevărat special. La fel, capacitatea sa de a impulsiona trupe de actori dintre cei mai diverşi, de a-i provoca înspre modalităţi de exprimare rareori exploatate în carierele lor.
În cazul particular al premierei cu Dacă am gândi cu voce tare, la toate acestea se adaugă impecabila colaborare cu Vanda Maria Sturdza (decoruri), Lia Dogaru (costume), Flavia Giurgiu (coregrafie) şi Alex Bălă (muzică), ale căror contribuţii la farmecul, complexitatea şi rotunjimea spectacolului se cuvin omagiate. Dintr-o distribuţie care funcţionează ca un ansamblu entuziast, Iulia Colan (mama doborâtă de maternitate şi de singurătatea în doi), Raluca Păun (adolescenta ascunzându-şi tandreţea în spatele agresivităţii), Romaniţa Ionescu & Marian Politic (haios-duiosul cuplu taximetrist - prostituată), Tamara Popescu & Constantin Cicort (proaspăt-versatilul cuplu al seniorilor) merită bonus de aplauze.
Spectacolul craiovean are însă şi un versant mai puţin luminos. Textul bosniacului Adnan Lugonić, tipic pentru portofoliul afrimian, păcătuieşte prin lungime, redundanţă şi exces de explicitate. Subtilităţile scenografice şi actoriceşti (remarcabil jocul fără replică al lui George Albert Costea!), haioasele poante ancorate în geo-politica mioritică strecurate de regizor în libretul original, sunt contrapunctate de finalul ultra-moralizator, aducând a film american de mainstream. Ce folos duzina de pufoase canapele-curcubeu agonizând brownian într-un spaţiu fără de ieşire, străjuit de metalice ziduri gri, dacă drama personajelor captive în propriul sine e subliniată şcolăresc de rostirea replicilor care le-ar putea amorsa salvarea? O versiune scenică mai scurtă, mizând mai puţin pe abundenţa de cuvinte şi lacrimi, privilegiind mai apăsat vizualul şi expresivitatea actorilor ar fi, pesemne, de dorit.
La final, o notă despre cel mai tânăr dintre clasicii teatrului românesc. Spre deosebire de alţi regizori semnificativi, care urmăresc şi, uneori, reuşesc să se reinventeze de-a lungul anilor, Radu Afrim îşi cultivă fără întrerupere stilul. Pornind de la tipologiile personajelor, de la vizualul multi-color şi sonorul şlefuit până la dichis, de la exuberanţa costumelor la oniricul ce pândeşte mereu realul, spectacolele afrimiene sunt de ne-confundat şi, cel mai adesea, de ne-ratat.
Totuşi, această atât de plăcută întâlnire cu un prieten care nu dezamăgeşte niciodată conţine în ea însăşi pericolul plafonării. E drept, Afrim face parte din acea categorie rară de artişti în compania cărora îmbătrânirea e o opţiune seducătoare, dar parcă e prea devreme pentru asta.
Riders on the storm
Into this house we're born
Into this world we're thrown
Like a dog without a bone
An actor out on loan
Riders on the storm.
La finalul celor aproape 3 ore de spectacol, 600 de oameni aplaudă şi ovaţionează în picioare, producând o atmosferă ce aminteşte de epoca de glorie a echipei locale de fotbal. Pe drumul spre necesarul pahar de după, savurat pe una dintre terasele spectaculos-renovatului centru istoric al oraşului, oamenii se contrazic îmbujoraţi pe tema piesei abia văzute, dezbătând scăderile textului şi remarcând feluritele surprize ale scenografiei. Într-o seară de mai 2017, Craiova a retrăit gloria teatrală a primelor decenii de libertate şi acesta e marele câştig al debutului afrimian pe scena făcută celebră de Silviu Purcărete.
Magnetismul pe care acest mare regizor îl exercită asupra spectatorilor săi, fie ei fani experimentaţi sau îndrăgostiţi la prima vedere de teatrul ardeleanului de aproape 49 de ani, e cu adevărat special. La fel, capacitatea sa de a impulsiona trupe de actori dintre cei mai diverşi, de a-i provoca înspre modalităţi de exprimare rareori exploatate în carierele lor.
În cazul particular al premierei cu Dacă am gândi cu voce tare, la toate acestea se adaugă impecabila colaborare cu Vanda Maria Sturdza (decoruri), Lia Dogaru (costume), Flavia Giurgiu (coregrafie) şi Alex Bălă (muzică), ale căror contribuţii la farmecul, complexitatea şi rotunjimea spectacolului se cuvin omagiate. Dintr-o distribuţie care funcţionează ca un ansamblu entuziast, Iulia Colan (mama doborâtă de maternitate şi de singurătatea în doi), Raluca Păun (adolescenta ascunzându-şi tandreţea în spatele agresivităţii), Romaniţa Ionescu & Marian Politic (haios-duiosul cuplu taximetrist - prostituată), Tamara Popescu & Constantin Cicort (proaspăt-versatilul cuplu al seniorilor) merită bonus de aplauze.
Spectacolul craiovean are însă şi un versant mai puţin luminos. Textul bosniacului Adnan Lugonić, tipic pentru portofoliul afrimian, păcătuieşte prin lungime, redundanţă şi exces de explicitate. Subtilităţile scenografice şi actoriceşti (remarcabil jocul fără replică al lui George Albert Costea!), haioasele poante ancorate în geo-politica mioritică strecurate de regizor în libretul original, sunt contrapunctate de finalul ultra-moralizator, aducând a film american de mainstream. Ce folos duzina de pufoase canapele-curcubeu agonizând brownian într-un spaţiu fără de ieşire, străjuit de metalice ziduri gri, dacă drama personajelor captive în propriul sine e subliniată şcolăresc de rostirea replicilor care le-ar putea amorsa salvarea? O versiune scenică mai scurtă, mizând mai puţin pe abundenţa de cuvinte şi lacrimi, privilegiind mai apăsat vizualul şi expresivitatea actorilor ar fi, pesemne, de dorit.
La final, o notă despre cel mai tânăr dintre clasicii teatrului românesc. Spre deosebire de alţi regizori semnificativi, care urmăresc şi, uneori, reuşesc să se reinventeze de-a lungul anilor, Radu Afrim îşi cultivă fără întrerupere stilul. Pornind de la tipologiile personajelor, de la vizualul multi-color şi sonorul şlefuit până la dichis, de la exuberanţa costumelor la oniricul ce pândeşte mereu realul, spectacolele afrimiene sunt de ne-confundat şi, cel mai adesea, de ne-ratat.
Totuşi, această atât de plăcută întâlnire cu un prieten care nu dezamăgeşte niciodată conţine în ea însăşi pericolul plafonării. E drept, Afrim face parte din acea categorie rară de artişti în compania cărora îmbătrânirea e o opţiune seducătoare, dar parcă e prea devreme pentru asta.
Riders on the storm
Into this house we're born
Into this world we're thrown
Like a dog without a bone
An actor out on loan
Riders on the storm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu