Magic şi liric la McKittrick Hotel - The Strange Undoing of Prudencia Hart

McKittrick Hotel (un teatru off-Broadway), este o gazdă neobişnuită pentru producţii neobişnuite. Hotelul a fost construit în 1939 şi e localizat în Chelsea, un cartier al Manhattanului, faimos în întreaga lume pentru galeriile sale de artă. McKittrick a fost unul dintre cele mai luxoase şi intime hoteluri ale New Yorkului, din păcate cu o viaţă foarte scurtă, din cauza izbucnirii războiului care l-a falimentat în câteva luni. Clădirea a rămas în patrimoniul familiei McKittrick, păstrând până astăzi mobila stil, covoarele, lămpile, decoraţiunile şi tablourile originale. Holul şi recepţia au rămas intacte, două cabine telefonice ascund în spatele unor perdele - similare celor din fostele vagoane CFR - telefoane rotative care încă mai funcţionează. Una din sălile de mese, transformată într-un scottish pub, va servi ca spaţiu de desfăşurare a spectacolelor. Sala e în mod ciudat împodobită cu animale şi păsări împăiate, relicve a unor timpuri ceva mai recente, când hotelul a servit ca atelier de taxidermie. Aici, timpul pare că a încremenit în loc, oprit de ursitoarea cea bună. Cu fiecare spectacol, ea revine ca muză a artelor şi readuce stabilimentul la viaţă, desfăcând cumplita vrajă a ursitoarei războinice.

 

The Strange Undoing of Prudencia Hart, scrisă de dramaturgul David Grieg, este o producţie a Teatrului Naţional al Scoţiei. Regizorul Wils Wilson face o alegere inspirată pentru desfăşurarea periplului comico-oniric al eroinei: piesa pare croită de stafia vechiului hotel. Ai sentimentul că te mişti într-o lume a spiritelor. Indicaţiile laconice ale liftierei, plasatorilor-actori-chelneri, te introduc într-un spaţiu claustrofobic, coşmaresc, în care până şi numele regizorului indică aceeaşi stranietate comică: un fel de Ion Ionescu. Desfacerea eroinei, sugerată chiar de titlul piesei, e în consens cu magia locului, reactivat într-un illo tempore, în coordonatele lui originare.

Înaintezi cu oarece reţineri prin îngustimea şi întunecimea culoarelor, teatrul îţi pare un lăcaş bântuit. De-a dreptul sinistru este liftul care se deplasează îngrozitor de lent; ai senzaţia că vei rămâne suspendat în acest tunel strâmt şi palid, luminat cu becuri din vremea războiului. Liftul are două uşi: una prin care intri şi alta prin care ieşi, ca să fie clar că ai de efectuat o îndelungată călătorie în timp, până să intri în lumea spectacolului. La dus ca la dus, dar te întrebi cât va dura ieşirea din acest infern, după terminarea piesei, pentru că mai mult de câteva persoane, cu liftieră cu tot, nu pot respira în acest cavou. Eziţi să te strecori printre cotloanele labirintice, dar eşti încurajat de câte-o plasatoare care face oficiile de gazdă a barului şi teatrului în acelaşi timp. Chiar înainte de a intra în spaţiul reprezentaţiei, culoarul este tapiţat pe o parte cu nişte garnituri de tren, cu tot cu şine şi tampoanele dintre ele. Dacă tragi cu ochiul printre perdele - tot tip CFR -, descoperi nişte separeuri luxoase, care ar putea intra în rol după spectacol, rezolvând din concurenţa la lift.

O echipă de cinci actori foarte tineri recită în versuri cu o prozodie baladescă povestea Prudenciei Hart. Actorii au o formaţie de artişti totali; toţi au educaţie muzicală şi coregrafică; cântă din voce, la unul sau mai multe instrumente, dansează, mimează şi sunt în acelaşi timp entertaineri (comedianţi). Jocul de scenă este însoţit în general de o fizicalitate excesivă, o efervescenţă şi o ritmică susţinută a mişcării. Mici acrobaţii se desfăşoară pe pupitrul barului, pe mesele cu băuturi sau pe scaune, împrumutate după nevoie, din rândurile audienţei. Tensiunea dramatică este de natură pur estetică, susţinută mai mult de ritmul mişcării scenice. Comicul provine din şarja coregrafică şi din ritmul şi rima manifestă sau interioară a scenariului baladesc. Actorii alcătuiesc în acelaşi timp o formaţie ce interpretează instrumental şi vocal vechi cântece scoţiene, întreţinând audienţa înainte de începerea piesei şi în pauza dintre acte, când se servesc sandvişuri şi scotch la bar.

Prudencia Hart (Melody Grove), o studentă cu specializare în folclor şi mitologie, ţine o disertaţie despre geografia răului în baladele scoţiene. Prinsă total în demersurile sale academice, Prudencia pare că descinde din lumea arhaică a obiectului ei de studiu. În timpul conferinţei, este ridiculizată de un alt lector, Colin, care o numeşte tradiţionalistă (el având o înţelegere mult mai cuprinzătoare a folclorului local - ce o include chiar şi pe Lady Gaga!). O furtună cumplită de zăpadă o arestează la locul conferinţei, în Kelso.

Prudencia îşi va petrece noaptea într-un delir, la limita între vis, fabulaţie şi realitate alături de un curtezan, - un mixaj oniric între diavol şi tânărul Colin - care-i propune să împartă cu el singura cameră rămasă liberă din orăşel. Prudencia e antrenată într-o partidă de karaoke, unde este presată să interpreteze un cântec, conform regulilor jocului. Dezgustată de vulgaritatea şi agresivitatea camarazilor ei, reuşeşte cu greu să evadeze.

Farmecul şi magia zăpezii deschid o lume de basm halucinantă, populată cu demoni şi spirite. Maşina Prudenciei este înghiţită de zăpadă, o femeie îmbrăcată în alb, un fel de spirit al zăpezii cântă dintr-un hangar, o baladă terifiantă, invitând-o să doarmă cu ea. Prudencia trăieşte în universul plin de capcane al cărţilor, din care diavolul îşi face apariţia, adus de Crăiasa Zăpezilor: Nick, recepţionistul pensiunii, unde-şi va petrece noaptea cu Colin, o recuperează din peisajul paralizat de ger şi - fără a lăsa urme pe zăpadă! - o introduce în spaţiul unei librării uriaşe care conţine toate cărţile de la începutul lumii.

Pierdută în universul infinit al cărţii, Prudencia va face o călătorie în viitor, unde va petrece câţiva ani ca prizonieră a lui Nick, diavolul în sacou roşu şi ghete înalte, ca nişte copite. Roşu este culoarea iubirii în devenire. Prudencia poartă ciorapi lungi de un roşu sângeriu, care contrastează cu îmbrăcămintea ei desuetă şi cuminte. În periplul ei academico-erotic, iubirea de spirit şi cea trupească se mişcă dihotomic între cei doi parteneri: diavolul Nick şi Colin - cavalerul - motorizat şi arogant. Pentru a se putea întoarce în actualitate, Prudencia îşi seduce iubitul care-o ţine prizonieră în lumea cărţii; iubirea spirituală eşuează în cea trupească.

În viziunea eroinei, diavolul este iubit şi preţuit pentru cunoaşterea lui vastă, iar iubirea lui este la fel de pură ca cea a fecioarei frustrate de imposibila adaptare şi integrare în lumea mondenă. Precum licornul prins în poala fecioarei, diavolul este sedus şi adormit de Prudencia, pentru a-i fura cheia bibliotecii, într-o postură care trimite la tapiţeriile flamande (Doamna şi Licornul). Ca un Făt-Frumos, care cuprins de nostalgie şi dorul de casă, părăseşte ţinutul tinereţii fără bătrâneţe, Prudencia doreşte să se întoarcă din tărâmul etern şi infinit al cărţii, în lumea ei. Aici îl regăseşte pe Colin îmbrăcat în sacoul roşu al diavolului. Dezamăgită în drama iubirii consumate, Prudencia îşi invocă nostalgic iubitul-diavol, pe care tocmai l-a părăsit.

În fază incipientă, iubirea este pură şi platonică, atrasă de magnetismul frigului şi sub semnul diavolului. Dansul iubirii reflectă caracterul ei dual: într-o frenezie dezlănţuită, Prudencia pendulează în paşi de rock and roll din mrejele platonice ale lui Nick, în braţele de foc ale lui Colin, la început iremediabil refuzat de studenta prudentă şi castă. Numele eroinei integrează printr-un joc de cuvinte cele două aspecte contradictorii ale eului: Hart - care sună ca heart: inimă - şi Prudencia - prudenţa spiritului pur - care se opune dorinţelor inimii.

Vestimentaţia se schimbă imperceptibil în dinamica performanţei, configurând noi aspecte ale epicului sau introducând diverse roluri susţinute de aceiaşi actori. Montarea este lipsită de orice fel de scenografie, recuzita este improvizată ad-hoc, sugerând un gen de teatru ambulant, un fel de commedia dell'arte, în care interpreţii ocupă întregul spaţiu al pub-ului într-un proces de integrare, familiaritate şi intimitate cu audienţa. Când este repartizat la mese, fiecare spectator primeşte un vraf de şerveţele, pe care va trebui să le fărâmiţeze din timp, în pregătirea furtunii de zăpadă.

La un semnal versificat şi magic, nori de zăpadă pornesc în sus deasupra fiecărei mese şi umplu întregul spaţiu cu imprevizibilul viscol. Actorii se sprijină cu încredere pe umerii spectatorului pentru a se propulsa pe propria lui masă, printre pahare, pe care le împinge subtil cu vârful pantofului, într-o parte. Un spectator este împresurat pe la spate şi prins de mâini, servind ca ghidon al motocicletei lui Colin. Cu casca înfiptă pe cap, Colin începe să pufăie şi să producă o zumzăială infernală. Apoi înainte să descalece, întoarce urechea spectatorului-vehicul, simulând scoaterea rosinantei din viteză. În timpul unui act de semi-striptease, desfăşurat la mine pe masă, mă trezesc la un moment dat cu pantalonii lui Colin pe umăr. Îi urmează imediat cămaşa, care în acelaşi şvung despuietor, îmi va ateriza pe cap, obturându-mi complet vederea. Rămas în izmene şi un lamentabil maiou, Colin va interpreta un solo vocal: Guantanamera, ce va degenera într-un hard-rock cu mulţi decibeli. Ca să nu tulbur prea mult estetica reprezentării, ridic doar puţin, într-o parte, vălul ecosez, pe unde privesc la zbaterea lirico-erotizantă a interpretului. Prudencia poartă o bluză bunicească de mătase şi o fustă cu pliuri până la genunchi. Doar ciorapii, de un roşu sanglant, trădează aspecte contradictorii ale eului. Blănurile faux ale diavolului, pe care le va îmbrăca şi Colin, alter ego-ul lui, sugerează ipostazierea animalică a iubirii. Când se abandonează iubirii, ea la rându-i seducându-l pe diavol, pentru a ieşi din universul livresc, îşi va lepăda fusta, rămânând într-un neglijeu care exprimă noua sa condiţie.

Rolurile sunt interşanjabile şi în general, toţi actorii îndeplinesc rolul de barzi, rezoneri sau povestitori, atunci când recită sau cântă din lirica baladescă, în versuri a scenariului. Când intră circumstanţial în epic pentru a întruchipa diverse personaje, recitalul devine prozastic sau se transformă în dialog, lirica poetică se descentrează într-un limbaj argotic. Timpul narativ este derulat înainte şi înapoi cu ajutorul unui calendar de perete, ale cărui pagini sunt întoarse de câte un actor-povestitor. Detenţia în atotcuprinzătoarea bibliotecă este calificată de la un moment dat prin date relative ca: "Later", sau "Much later", sugerând trecerea imperceptibilă şi infinită a timpul oniric.

În finalul piesei, întoarsă din călătoria în timp şi spaţiul etern al iubirii, Prudencia se regăseşte în mijlocul aceleiaşi hoarde nebune, fugărită de tinerii înfierbântaţi. De data aceasta însă se va integra jocului de karaoke, intonând la microfon un cântec de dragoste care va degenera gradat într-un ritm furibund de rock & roll.

Desfacerea Prudenciei din propria sa capcană mentală, în care s-a retras mitic, desuet şi academic, departe de lumea dezlănţuită, în acest mixaj dramatic de comic, grotesc şi sinistru este un periplu de factură psihanalitică. Turnată în formele muzicale şi liricizate ale baladei, piesa potenţează cele mai vechi reprezentări şi întruchipări ale iubirii, aparţinând unui psyche colectiv, cu proiecţii mitizate în actualitate. În aceeaşi măsură, spaţiul labirintic şi imuabil al desfăşurării - vechiul hotel McKittrick - pare o emanaţie a piesei înseşi.