Faptul că putem face cu uşurinţă răul şi cu dificultate binele denotă
o oarecare inclinare naturală a omului spre rău. Binele este mai mult o
opţiune cultivată, rezultatul efortului de a uita răul. Fiinţa
se deschide spre sine şi spre alteritate doar după ce a uitat Binele şi
Răul. Cu ele, se închide corect în necesar. Dorinţa de cunoaştere a
Binelui şi a Răului a aruncat datele gîndirii în impas. Nu poţi gîndi
complet liber pe ruinele subliminale ale unui păcat. Răul şi
libertatea – două aparente antinomii, fără care nici binele nu ar mai
avea nici un sens. Binele e posibil doar dacă preferăm să îl alegem
tocmai pe temeiul libertăţii de a putea alege oricînd răul. Dar de unde a
învăţat omul să fie rău? Conştiinţa de sine stă, într-o anumită măsură,
la originea răului. Faptul că omul ştie că este, dar nu ştie pentru ce
este, ce rost are în lumea în care a fost temporar aruncat. Revolta lui
împotriva acestei neputinţe primordiale îmbracă toate formele de rău.
Dacă omul nu are nici un sens, nici binele nu poate avea niciunul. Iar
libertatea este doar iluzia de a căuta sensuri acolo unde nu există.
Pentru a fi bun şi liber, omul trebuie să devină natura naturans. Răul ne-a solicitat atît de mult, încît pentru Bine ne-au rămas întregi doar cîteva suspine. (Se pare că, într-o primă încercare, Creatorul l-a cam ratat pe
om). Libertatea, ca şi binele, se verifică doar în prezenţa
contrariilor acestora. În sine, libertatea umană nu înseamnă nici bine,
nici rău, ci doar şansa opţiunii volitive a binelui sau răului.
Libertatea este liberă doar cînd poate opta pentru oricare
posibilitate a sa. După cum libertatea fără nici o limită devine un
non-sens. Valoarea libertăţii este dată de propriile limitări (libere).
Născut liber, omul şi-a făcut chiar din acest atribut o tentaţie a
ne-libertăţii. Căci libertatea adevărată îşi conţine şi propria sa
negaţie. Altfel nu se poate vorbi de libertate şi de voinţă liberă.
Valoarea libertăţii este dată chiar de imposibilitatea practicării ei în
mod absolut. Libertatea presupune toate datele posibililor ei, atît
răul, cît şi binele. Binele nu se poate manifesta decît în temeiul
libertăţii, al liberului arbitru. Răul îşi face din libertate propria
limită. Binele îşi cucereşte libertatea, răul şi-o anexează. Există
binele făcut doar cu preţul răului. După cum există răul care este făcut
sub masca binelui. Cît e libertate şi cît necesitate în actele omului?
Binele şi răul – două măşti interschimbabile, două anomalii crescute pe acelaşi chip.
Chiar dacă alegem răul cel mai mic cu putinţă, acest fapt nu înseamnă
că alegem binele, ci doar că îl preferăm într-o formă diminuată.
Diminuarea treptată a răului este un pas (bun) spre bine. Dar binele se
poate produce nu doar prin acţiunea de a diminua răul, ci şi prin cea de
a produce direct binele. Lipsa răului nu înseamnă automat prezenţa
binelui. Această lipsă este un pas (în gol) spre bine. Binele nu trebuie
raportat la nici un grad al răului, ci doar la mai-binele său. Nici un
bine nu poate fi cauza directă a unui rău. Pe cînd orice rău ar trebui
să fie cauza suficientă pentru a dori binele. Orice formă de bine este
doar un bine relativ. Orice formă de rău este un rău absolut. Binele
este chiar înfăptuirea binelui. Răul începe cu ne-înfăptuirea binelui,
cu ocultarea sa factică. „Nu există nimic mai bun decît binele”, era de
părere F. Nietzsche. Omul a învăţat răul din neputinţa binelui
uman absolut. Binele se reflectă doar în oglinda răului pe care îl
dislocă. Răul se oglindeşte narcisiac în propriul hău, fiind neputinţa
binelui de a-şi putea fi propria cauză. Omul nu a descoperit răul, el a
constatat doar lipsa binelui, faptul că se poate descurca şi fără el.
Paradoxul binelui e acela că orice doză de bine poate conţine o
potenţială doză de rău, pe cînd răul nu conţine nici o formă de bine.
Binele are întotdeauna limite, răul, doar ne-limite. Nu înseamnă că faci
binele doar pentru faptul că nu faci răul. Numai modalitatea de „a
îngădui răul în felul în care o face Dumnezeu este cea mai mare
bunătate” (G.W. Leibniz). În mod ciudat, prea mult bine poate produce
uneori răul. Pe cînd prea mult rău nu poate produce niciodată binele.
Paradoxul binelui constă în faptul că poate să nu fie tot timpul moral.
Raportate la absolut, chiar şi faptele bune rămîn insignifiante. Binele
devine bine doar ca frumuseţe a gîndului, a vorbei, a faptei. Cînd faci
binele e ca şi cum ai re-face parţial lumea.
Răul este un accident al perfecţiunii. Într-o anumită măsură, el ne-a
făcut (prin Cădere) oameni. Răul a lucrat mult mai mult la conservarea
speciei decît binele. Perfecţiunea nu creează, se autocreează. Dumnezeu a
permis ca omul să cadă în ceea ce poate fi. Demonul ne ajută
să cădem la cerere. Am decăzut atît de mult, încît nu mai căutăm un om,
precum Diogene, ci căutăm o… întreagă lume. Negăsind nici măcar omul, cu
atît mai greu vom putea găsi lumea. Căci ea nu poate fi găsită prin om.
Răul general se produce prin binele nemeritat pe care doreşte să-l
obţină fiecare. Cînd toţi doresc binele, fără să facă nimic în acest
sens, răul se instaurează în acest hiatus. Răul se produce din cauza
acelora care şi-au aranjat binele prin fraudă. În rău se poate progresa la
infinit. În bine – doar pînă la barierele eului. Răul începe cînd omul
este constrîns să fie bun. Faptul că omul face răul şi poate să fie
apoi fericit ţine de un minus creaţional. A fost aruncat neterminat în
lume. Răul este singura coordonată inepuizabilă a omului. Ea va dăinui
şi după dispariţia lui. La o privire atentă, se pare că răul este
combustia acestei lumi. Binele este amînat pentru alte sfere. Problema e
că binele dispare, în timp ce răul se acumulează. Binele se evaporă
după înfăptuire, răul se sedimentează. De aici decurge impresia că peste
tot ar exista doar răul. Aristotelic vorbind, binele este chiar
plăcerea (trupească şi sufletească a) binelui. Problema e că şi răul
poate produce uneori plăcere. I. Kant considera că binele se obţine prin
subordonarea fericirii faţă de imperativul moral. Înţelepciunea binelui
constă în a valorifica prioritar răul. Orice ajută la transformarea
omului într-unul mai bun este folositor, chiar şi răul. Toţi se pricep
să comită răul, să înfăptuiască binele ştiu tot mai puţini. Cînd facem
binele, fie şi pentru o clipă, împrumutăm atributele lui Dumnezeu.
Cine face binele doar din teamă, după o propoziţie a lui B.
Spinoza, nu este condus de raţiune. Mai exact, nu este condus de
raţiunea binelui. Căci numai binele conştientizat este bun. Răul este bun doar
dacă nu există. Binele trebuie să opereze doar cu posibilităţile lui
bune. Putem observa, căzuţi fiind în capcana limitelor variabile ale
comparativităţii bine/rău, că graniţa dintre ele se diminuează pînă la
confuzie. Totuşi, răul nu poate fi în nici o circumstanţă bun, după cum
binele nu poate fi rău. Nu există o raţiune rea de a produce binele,
nici una bună de a produce răul. După Aristotel, atîta vreme cît ceva se
află doar în stare potenţială, în el e dată posibilitatea ambelor
contrarii, adică şi a binelui, şi a răului. Contextul în care el afirmă
că „… Răul va fi Binele însuşi în potenţă” – în evoluţia potenţă-act –
se poate concretiza doar dacă răul rămîne o potenţă nedusă niciodată
pînă la capăt. Căci nu există o potenţă rea în care binele să se
actualizeze ca bine. De aceea, după Stagirit, actul binelui este mai bun
decît potenţa sa, după cum actul răului este mai rău decît
potenţialitatea sa. Natura umană poate fi şi decăzută, abjectă, chiar criminală. Răul poate deveni bun doar
pentru acţiunea noastră limitată, egoistă (ca efect paideic), dar
rămîne iremediabil rău în context uman mai larg. Binele poate fi, în
cele mai multe cazuri, în dezacord cu natura noastră primară. Binele
este doar natura noastră bună, nu şi cea rea. Binele şi răul nu există. Există doar urmările lor factice care umplu cu conţinut aceste inexistenţe. Răul
şi binele există doar cînd facem răul şi binele. Creatorul nu a făcut
lumea nici din bunătate, nici din răutate. A făcut-o din ceea ce scapă
mereu binelui şi răului, adică din libertatea absolută care se
originează în propria-i putinţă. Libertatea este începutul binelui şi al
răului, fără însă să le condiţioneze. Libertatea este liberă doar
în perspectiva acestui binom. Iar liberul arbitru este pasul voliţional
făcut spre libertatea proximă. Răul constituie cea mai rapidă formă de
materializare a libertăţii. Binele se leagă mai mult de refuzul anumitor
libertăţi, răul, de abuzul de libertate. Binele este posibil doar dacă
nu este obligatoriu. Binele şi răul – două modalităţi de a fi liberi.
Răul rupe, pe seama libertăţii, din posibilităţile binelui. Bunătatea
omului este parfumul naturii sale. Nu există oameni buni în
absolut. Există doar oameni care amînă răul. Binele reuşeşte doar cînd
răul adoarme. Răul reuşeşte chiar şi împotriva binelui. „Pentru ca răul
să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic” (E. Burke).
Bunătatea ne poate face una cu divinitatea. Răul – diavoli amatori.
Răul, în cele trei ipostaze ale sale subliniate de Leibniz – metafizică, fizică, morală -,
rămîne o fundătură a gîndirii filosofice şi teologice. S-ar putea ca
răul să fie doar preţul plătit pentru libertatea umană, pentru
ne-îngrădirea ontologică a fiinţei. Deşi răul poate părea mai degrabă un
gol al fiinţei, o non-fiinţare. Căci cu adevărat fiinţăm doar cît ne
putem menţine meliorist pe linia de plutire a binelui. Posibilitatea
răului nu presupune de facto actualizarea lui. Nimeni nu ne
obligă să facem răul. Numai omul poate transforma posibilitatea liberă a
răului în necesitatea sa. Dumnezeu nu anulează răul, pentru că ar anula
libertatea, ci încurajează opţiunea voinţei de a alege binele în mod
liber. „Tocmai faptul de a nu fi temei, ci libertate, face ca Dumnezeu
să poată fi origine a răului fără să-i fie autor” (L. Pareyson). Răul
există doar în măsura în care are ce anula, adică prezenţa unui bine.
Binele există ca manifestare a unei promisiuni, răul – ca negare a
oricărei promisiuni (bune). Ca atare – augustinian vorbind -, există
doar binele, pentru că nu poate fi anulat decît ceea ce există. Orice
tip de rău trimite reflex la binele pe care, parazitar, îl anulează.
Sursa şi etiologia răului stau în chiar binele pe care acesta îl poate
anula. Existenţa lui presupune anterioritatea, id est dorinţa
concretizabilă a binelui. Totuşi, doar mai-răul pune în evidenţă
mai-binele. „Cine nu cunoaşte regiunile răului nu cunoaşte mare lucru
din acest univers” (J. Maritain). Este smintitoare pentru noi
coincidenţa perfectă a elementelor răului şi non-coincidenţa celor ale
binelui. Toate coincidenţele lucrează pentru a se produce răul şi toate
non-coincidenţele pentru a evita binele. Răul se hrăneşte din
neconcordanţele binelui. În rău, sîntem cu toţii profeţi, în bine,
amatori şi mefienţi lamentabili. Operăm mai mult cu edulcorări şi
simulacre. „În locul binelui avem utilul, în locul frumosului,
folositorul, în locul adevărului, împrejurările, în locul simpatiei,
lucrativul, în loc de unitatea armonioasă, spiritul pragmatic” (S.
Kierkegaard). Dacă răul există, înseamnă că, în viziune creştină, el
este bun, dacă e să continuăm teodiceea augustiniană. Binele nu
se poate contura decît în perspectiva răului pe care îl anihilează. El
nu există decît în raport cu antinomul său. De fapt, binele şi răul sînt
doar interpretări umane. Încercări de a ne răzvrăti împotriva a
ceea ce nu sîntem. Cînd ai toate posibilităţile să-l maltratezi pe
altul, dar nu o faci, nu înseamnă că ai făcut binele. Binele nu înseamnă
a nu comite răul. Binele este doar facerea binelui. Nu există bine în
abstract. Binele e singurul lucru pe care îl putem face fără aprobare de
la Dumnezeu.
În porunca de a nu păcătui nu este încălcat actul libertăţii, ca
posibilitate opţională. Nu este încălcat pentru că păcatul nu este o
opţiune a libertăţii, ci un abuz al acesteia. Preţul abuzului de
libertate este păcatul şi omul (prin Cădere) a plătit acest preţ.
Căderea este actualizarea libertăţii ca voinţă de a nu voi binele.
Căderea liber aleasă transformă răul („posibilitatea căderii”) din
potenţă în act. Refuzînd constanţa binelui, oferim şansa instaurării
posibilităţii răului. La Cădere nu a fost preferat direct răul, ci nu a
mai fost ales binele. Numai omul poate transforma un bine transcendent
într-un rău imanent. Doar el poate transforma binele în contrariul său.
Iar a folosi binele ca pe un pretext al libertăţii răului – pe urmele
păcatului adamic – reprezintă maxima decădere umană. Faptul că
omniscientul, omnipotentul şi omniprezentul Dumnezeu preferă să ne
aplice „pedeapsa veşnică” pentru unele păcate vremelnice, în loc să ne
fi reglat în zilele facerii sau să ne recupereze în timpul
vieţii constituie o enigmă teologică greu de explicat. Cum e posibil ca o
divinitate atotbună să creeze un om rău? Si Deum est, unde malum? Et si non est, unde bonum? Din
cauza cărui fapt omul, creat fundamental bun, poate deveni, chiar şi
fără nici o necesitate ontologică, rău? Cum poate bunătatea infinită a
lui Dumnezeu să tolereze răul nostru efemer? Omnipotenţa sa nu intră în
contradicţie cu bunătatea sa supremă, neputînd contracara definitiv
răul? Cum de Creatorul perfect a preferat să producă o creatură
imperfectă, pe care vrea ulterior să o recupereze? De ce Creatorul nu se
implică direct în coordonarea lumii, lăsînd acest fapt pe mîna omului?
Cum permite divinitatea să existe oameni ticăloşi şi fericiţi? Această
nedreptate se ridică pînă la cer.
Libertatea, ca libertate de a voi, stă la originea binomului
bine/rău. Căci libertatea nu se poate manifesta decît ca alegere, ca
indefectibilă bifurcaţie opţională. Alegerea nu se poate face decît
delimitînd în limitele posibilului. Libertatea presupune o multiplicare
nesfîrşită a tuturor posibilităţilor, o opţiune de natură dihotomică.
Faptul, în sine, de a fi nu se împlineşte decît prin posibilitatea
antinomică, liberă şi egală, de a nu fi. Orice început are în structura
sa posibilitatea libertăţii ca dat fundamental al jocului existării. Noi
putem comite (liber) binele doar în contrast cu posibilitatea răului
(tot liberă). „Conceptul real şi viu de libertate este însă acela de
putinţă a binelui şi a răului”, era de părere F.W.J. Schelling. Fiinţa
umană a învăţat să fie rea chiar de la libertatea care
îi deschide şi posibilităţile binelui. Cu alte cuvinte, a învăţat
binele chiar de la răul posibil. Fiinţa umană este singura care ştie că
existenţa sa este un hazard. Fiinţa este conştientă că, supusă fiind
absolutei libertăţi, putea şi să nu fie. Faptul că ştie că
putea şi să nu fie, deşi este, poate constitui încă o cezură ce se
instalează în voinţa de a nu voi tot timpul binele maximal. Acest fapt
reverberează în ea ca un etern ecou al unui gol. Fără această ştiinţă,
completată cu atributele libertăţii liberului arbitru, omul nu
ar fi capabil decît de binele derivat originar din natura sa bună. Dacă
fiinţa iniţială nu ar fi ştiut că putea şi să nu fie, ea nu era capabilă de nici un rău. Ea ar fi fost, fără nici o opţiune, fundamental bună. Fără libertate, omul ar putea fi condamnat la
un anumit fel de bine. Numai că acest bine nu ar mai avea nici un sens.
Dacă răul este absenţa binelui, înseamnă că ori de cîte ori nu alegem
binele comitem concomitent răul. Răul nu este doar opţiune a răului ci, mai ales, refuzul conştient al binelui. Pentru a alege răul
este suficient să refuzi înfăptuirea binelui. Totuşi, problema
libertăţii nu lămureşte decît parţial lucrurile, pentru că omul, pe baza
liberului arbitru, putea alege între gradele de comparaţie ale binelui,
nu era nevoie şi de cele ale răului. Putem fi total liberi în limitele
variabile ale binelui, putem prefera un bine mai mare sau mai mic, fără
necesitatea comparativă a răului. Puteam practica libertatea chiar daca
eram creaţi iniţial ca fiinţe bune, lipsite de tentaţia păcatului,
neştiind de binomul bine/rău, chiar dacă, în subiectivismul imanent,
oricărui bine mai mic îi putem spune şi rău. Divinitatea ne putea crea
în afara dihotomiei bine/rău, ne putea plasa în cea a binelui,
nemaivorbind că actul creaţiunii nu necesita nici un fel de libertate
acordată post festum creaturii. Puteam fi creaţi oameni
desăvîrşiţi, nu căutători de desăvîrşire, dincolo de libertatea care se
mişcă ipotetic între dimensiunea precedentă a binelui şi cea subsecventă
a răului. Imperfecţiunea originară a fiinţei, răul provin, după Sf.
Augustin, din „nimicul” consubstanţial al creării sale (creatio ex nihilo),
ceea ce o deschide spre întreaga arie a posibilităţilor. J. Delumeau e
de părere că „nici o ştiinţă, oricît de performantă ar fi, nu va reuşi
să lămurească pe deplin misterul răului. Avem aici de a face cu o enigmă
absolută, pe care filozofii şi teologii au încercat în zadar să o
elucideze”. În Vechiul Testament se găseşte un enunţ care face
referire la această problemă: „Eu întocmesc lumina şi dau chip
întunericului, cel ce sălăşluieşte pacea şi restriştei îi lasă cale: Eu
sînt Domnul care face toate acestea”. Isus Cristos nu s-a referit la
păcatul originar şi nu a spus nimic expresis verbis în legătură
cu originea răului. Orice încercare de soluţionare a problemei răului
ajunge, mai degrabă sau mai tîrziu, în situaţia biblică a lui Iov.
Dacă geneza nu prea a reuşit, măcar să reuşească apocalipsa – s-ar
putea spune. Cînd fiecare doreşte cu obstinaţie binele, fără să îl
merite, se lucrează eficient la întreţinerea răului, la apocalipsa cotidiană.
Dispariţia răului va coincide matematic cu dispariţia omului. După cum a
coincis exact cu apariţia lui. Pe de altă parte, trebuie crezut că tot
ceea ce ni se întîmplă este maximum de bine din binele posibil şi
minimum de rău din răul posibil. (Scepticii pot inversa lucrurile, doza
de adevăr rămîne constantă). Puteam fi cu toţii fiii direcţi ai lui
Dumnezeu, nemaifiind necesară o răscumpărare tardivă, nici exerciţiul
iluzoriu al libertăţii alegerii, nici exemplul incomprehensibil al
morţii cristice. Puteam fi totul şi în absenţa libertăţii iniţiale, după
cum putem să nu fim nimic chiar pe temeiul ei. Am fost condamnaţi
chiar prin libertatea care ne-a fost oferită ca premisă necesară a
existării. Căci ce libertate e posibilă între Nimic şi Neant?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu