Pastila fusibilă

În decembrie 1984 s-a născut fiica mea, Ana. A fost o iarnă foarte grea, cu temperaturi joase și multă zăpadă. Mai grea decât cea de acum și mult mai agresivă, pentru că lipseau mijloacele de a-i face față.
Coșmarul a început la scurt timp după ce am adus-o pe Ana de la maternitate. Locuiam într-o casă cu centrală termică proprie, cu calorifere. Treptat presiunea la gaze a scăzut tot mai mult, până la punctul zero. Nici centrala nu mai putea fi aprinsă, nici măcar un ochi de aragaz. Cele două dispozitive electrice pe care le aveam în casă, o aerotermă și un reșou, arzând în permenență în camera Anei, nu mai erau de ajutor. Să cumpăr altele era imposibil, magazinele fuseseră golite rapid de orice sursă posibilă de încălzire. Îmi făceam reproșuri că nu mă gândisem mai din timp la așa ceva. Să cer cu împrumut era inutil. Prietenii mei fie nu aveau nici ei cu ce se încălzi, fie aveau și ei în casă părinți sau copii cărora le duceau grija.
Într-o noapte a căzut și curentul electric. Adio aerotermă, adio reșou. Termometrul de interior din camera Anei scădea cam cu un grad în fiecare oră. Îmi amintesc că atunci când ajunsese la 12° C m-am gândit să-l ascund, să-l arunc, să nu-l mai văd.
În bucătărie, pe aragaz, era un morman imens de bețe de chibrit arse, de la nenumăratele încercări de a vedea dacă nu vin, totuși, gazele.
Mi-am scos din dulap primusul de vacanță, cu neofalină, și, la lumina lanternei, încălzeam apă cu care umpleam sticle pe care le vâram în patul Anei, sub pătură. Așa ne-au prins zorii. Mi-am spus atunci că trebuie să fac ceva, orice.
Auzisem că, la instalațiile de gaze, există o supapă de siguranță, menită să împiedice ca gazele din rețea să ajungă cu presiune prea mare la gurile de ardere. Se numea ”pastilă fusibilă”. Când presiunea scădea foarte mult pe conductă, pastila fusibilă bloca cu totul accesul gazelor către consumator. Așa. Dacă o scoteai, aveai șansa să te mai alegi cu ceva. Cică unii reușiseră. Numai că nu aveam habar cum să ajung la ea, cum să umblu la branșament. În plus, se spunea că e ilegal și că se anunțaseră pedepse dure pentru cei prinși asupra faptului. Deși alții ziceau că oameni cumsecade de la gaze, contra un șperț, te puteau ajuta.
M-am dus la sediul central. O curte înzăpezită, cu niște barăci răsfirate prin ea. M-am învârtit o vreme prin jurul porții, neștiind ce să fac mai departe. Am văzut un bărbat care se învârtea și el pe acolo, înăuntru, în curte. M-am dus la el, i-am povestit ce pățisem, ce voiam. M-a condus către una dintre barăci, mi-a deschis ușa și s-a retras.
Înăuntru, peisajul cunoscut al încăperilor din instituțiile publice: vrafuri de terfeloage grămădite peste tot, fișeturi metalice scorojite, câteva scaune cu tapiseria roasă, un birou grosolan în spatele căruia era un alt bărbat. În mijloc, pe podea, o imensă baltă de apă și noroi, de la zăpada de pe încălțările celor care pășiseră în încăpere. Îmi scutur cât pot de bine bocancii și intru. Îi spun bărbatului ce mai povestisem o dată. Se uită la mine și-mi zice: ”Așteptați vă rog o secundă.” Apoi se ridică din scaun și o ia spre ușă, o deschide și, spre groaza mea, îl aud urlând înspre curtea interioară: ”Cine i-a dat drumul tovarășului aicea?” Reapare omul care mă condusese, îmi face un semn, îl urmez către ieșire. În apropierea porții, ridică din umeri.
Mă opresc afară, în plină stradă, și plâng ca un idiot. Bine barem că nu sunt trecători. Cine să se mai fârțâie pe străzi într-o iarnă ca asta.
Am avut noroc. Chiar din ziua aceea a început dezghețul. A revenit curentul electric, apoi chiar și gazul. În orice caz, cu dezghețul, cu firicelul de gaz, cu reșoul și aeroterma, termometrul din camera Anei a început să urce. Încet, dar urcă.
Oricât de dură a fost experiența prin care am trecut, nu l-am putut urî pe omul care m-a dat afară. Cu siguranță m-ar fi ajutat, dacă ar fi putut. Avea însă și el ordinele lui și, cel mai probabil, i-a fost frică. Tuturor ne era frică. Poate n-am știut eu cum să procedez, poate omul se temea că erau puse microfoane în cameră, poate chiar erau.
I-am urât, în schimb, pe cei care făcuseră posibil ca așa ceva să se întâmple. L-am urât, ca mulți alți români, pe Ceaușescu, cu megalomania lui, cu Securitatea lui care ne vârâse frica în oase, până la a ne face neoameni, cu soția lui ”savant de renume mondial”. L-am urât pentru capacitatea lui fenomenală de a înrădăcina, prin dictatură, cinismul – ”să mai pună o haină pe ei” zisese la un moment dat Comadantul Suprem – și fărădelegea.
Am crezut și eu, ca mulți alți români, că odată cu căderea dictaturii lucrurile se vor îndrepta destul de ușor. Credeam că, dispărând tirania, am intrat în niște vremuri în care, dacă ar fi să se repete întâmplarea povestită, omul din spatele biroului mă va întâmpina cu un ”Bună ziua, domnule. Cu ce vă pot ajuta?” Azi cred însă că el ar zice: ”Ce dai, dom’le, buzna? Nu vezi că lucrez?”
Am uitat, într-adevăr, fărădelegea. Poate că, inconștient, chiar mi-am dorit să o uit. Pentru că, spre deosebire de tiranie, căreia i-am fost, cei mai mulți dintre noi, victime, fărădelegii i-am fost părtași. Inclusiv eu, atunci când m-am dus la gaze ca să cerșesc o favoare ca să nu-mi înghețe copilul, când am acceptat să mă duc împreună cu o prietenă la o vânzătoare de la Alimentara, oferindu-i în dar o carte de-a mea cu dedicație, ca să îmi pună și mie deoparte câte ceva din lucrurile care se vindeau, oricum, numai pe sub tejghea, când…
Uitându-mă acum îndărăt, îmi dau seama cât am fost de naiv, de naivi. După mai multe generații trăite în comunism, venind după o perioadă, cea interbelică, care n-a excelat nici ea prin respectul legii, după atâta amar de anomie penetrând tot mai adânc corpul social, ce ne-am fi așteptat să se întâmple? Am crezut că, odată câștigată libertatea, va înflori grija și respectul față de celălalt, și nu dorința de a-ți îndeplini dorințele, atâta vreme reprimate sau satisfăcute, în proporții jalnice, pe căi lăturalnice, jalnice și ele. Eu mi-am dorit o pastilă fusibilă, alții un iaht, sau măcar o șalupă, un BMW, un apartament cu fântână interioară, care să le amintească, așa cum îmi explica un producător de succes de asemenea dotări, de susurul nocturn al WC-ului din apartamentele de bloc de odinioară, cu flotorul veșnic stricat. Unii, odată cu libertatea dobândită, și-au dat libertatea să învețe să aibă dorințe. Lăcomia nu e doar un viciu, e un organ vital al naturii noastre umane. Unii zic că ar fi chiar motorul lumii moderne și că, tocmai de aceea, trebuie să avem grijă ca ea să nu fie lăsată să să-și facă de cap în afara regulilor jocului. Iar regulile jocului, aceleași pentru toți, asta ar trebui să prevină: ca lăcomia mea să nu se ostoiască pe seama celorlalți.
Ne-am trezit, debusolați, că ne preschimbăm într-o societate poate mai dură și în orice caz mai rapace decât cea pe care o lăsasem în urmă. Bruma de solidaritate în care mai putusem spera, chiar și fără sorți de izbândă, s-a evaporat. Ne-am uitat cum răsar peste noapte cartiere întregi de vile și cum clădirile din alte vremuri sunt lăsate să se prăbușască, roase de timp. Am asistat la coridele stradale în care posesorii de 4 x 4 trec nonșalant peste semafoare, peste pietoni, peste orice le stă în cale. Tot așa cum ne uităm la bătrânii care se calcă în picioare ca să prindă un bonus de 20 de lei la inaugurarea unui complex alimentar. Am văzut pescari cu găleata la conducta de benzină, uzine demantelate și date pe sub mână la fier vechi, convoaie de ofertanți de facturi contrafăcute, fluturându-le în nasul șoferilor de pe marginea bulevardelor, stațiuni turistice îngropate în jaf și ruină, nave topite în neant, păduri preschimbate în cioturi, autostrăzi înaintând cu viteza melcului prin hățișul speculanților de terenuri, sate depopulate prin exodul ”căpșunarilor”, spitale roase de suferințe endemice, bolnavi de boli incurabile atârnați de firul de păr al medicamentelor compensate care ba vin, ba nu vin. Am văzut și vom mai vedea încă multe, sub rânjetul mulțumit al celor care par să vrea să ne spună: ”N-ați vrut economie de piață? Așa-i în capitalism!” Pe naiba. Așa era poate acum câteva secole și așa continuă să fie în societățile cleptocratice. Altminteri, nu se bulucesc românii la vize nici pentru Coreea de Nord, nici pentru Cuba, nici măcar pentru China, cu tot fabulosul ei ritm de dezvoltare.
”Corupția ucide” – s-a ajuns să se strige după ”Colectiv”, după ororile din spitale care ies, tot mai des, la iveală. E, probabil, mai rău. Corupția omoară încrederea și speranța, naște morți vii, ”suflete moarte”, cum a zis cândva Gogol.
”Sculați, voi morți, sculați / Că-i timpul să votați” – s-a mai strigat cândva, după ce pe listele electorale s-au descoperit semnături ale unor persoane decedate.
Am avut, în 2016, după mai bine de două decenii și jumătate de la căderea comunismului, prima rundă de alegeri ”curate”, necontestate de niciuna dintre părți, lucru cu totul excepțional în România de azi. Și, la numai câteva săptămâni de la alegeri, ne trezim cu câștigătorii că vor să treacă rapid pe sub ușă niște măsuri juridice care stârnesc cel puțin contrarietate. ”E dreptul nostru! L-am câștigat prin alegeri cinstite!” – par să vrea să ne spună, cu dezinvoltură, aleșii.
Poate așa înțeleg ei democrația, în numele unei majorități proclamate triumfalist, care adună, dacă pui creionul pe hârtie, 1 din 5 români adulți, iar dacă mai scazi și electoratul captiv, cel al persoanelor îndatorate față de partid cu slujba, cu poziția socială, împreună cu familiile lor, ajungi probabil cam la jumătate din atâta. Poate așa înțeleg ei democrația, ca pe consultări publice cu ușile închise, rezervate ”simpatizanților”. Dar statul de drept, respectul față de lege, nu poate fi înțeles ca batjocură la adresa actului legiferant și a acelora pe care el, într-un fel sau altul, îi atinge. Pe noi toți.
Ni se mai spune că cei care sunt indignați de felul în care guvernanții pretind că vor să rezolve chestiunea supraaglomerării penitenciarelor ar fi lipsiți de omenie. Cât tupeu! Când știi că până și în închisoare unii locuiesc în bordei și alții la vilă, să ți se țină predici de echitate și de omenie!
După atâta anomie, totalitară și democratică, lupta cu corupția pare a fi devenit o luptă cu noi înșine.
Eu unul îmi doresc să nu mai ajung vreodată să mă rog de cineva ca să mă scape de pastila fusibilă. Pentru că nu mai vreau să mă întreb cum va reacționa omul din spatele biroului. Pentru că nu mai vreau să contez pe noroc și nu mai sunt capabil, la peste dublul vârstei pe care o aveam în 1984 și la aproape trei decenii de la căderea comunismului, să învăț să ”mă descurc”. Și nici nu-mi doresc așa ceva.