Războiul celor trei referendumuri

Nu mi-e clară în momentul ăsta soarta bătăliei politice şi procedurale a referendumurilor ce se prefigurează în România, fie şi modelată cu game theory, prilej de mare gâlceavă şi dare în stambă pentru procedurişti şi chiţibuşari (grosul kommentariatului). Pe fond, toate trei mi se par inutile. In general, valoarea acestui instrument de consultare directă e supraestimată – şi cu atât mai mult într-o epocă superficială şi isterică, dominată de fake news şi analize post-adevărate.

Mai ales, fetişul referendumului trădează o viziune infantilă asupra democraţiei, ce ignoră secole de experienţă, adesea amară, petrecute în efortul de a construi instituţii pentru societăţi moderne complexe care să facă buna guvernare posibilă, cu stat de drept şi garanţii pentru libertăţile fundamentale. Această viziune infantilă echivalează democraţia cu plebiscitele: cu cât mai multe, cu atât mai bine. La ce confuzie si cacofonie de decizii duce asta, s-a văzut de atâtea ori. De exemplu azi în Italia, unde Mişcarea 5 Stelle, partidul inventat de un comediant, ce face show de incompetenţă la conducerea câtorva primării importante (inclusiv Roma) dar e totuşi primul în sondajele naţionale, are acest fetiş al consultării directe la fiecare pas.
Astea fiind zise, de-escaladarea la noi e încă posibilă şi se află integral în mâna PSD-ALDE. Nimeni nu le-a contestat dreptul de a guverna după victoria la urne din decembrie, nici dreptul de a pune teme de dezbatere pe agenda publică. Chiar din acelea impopulare, pe care le-au ţinut sub masă în campanie, anti-plebiscitar, tocmai pentru că nu dădeau bine la plebs. In paranteză, singurii sinceri pe această temă au fost cei din Partidul Dracula, formaţiunea extremistă Ghiţă-Ponta, care a spus din start ce doreşte – amnistie penală şi fiscală – şi ca atare nu a intrat în parlament: dacă aţi uitat episodul, vedeţi aici clipul lor de campanie.
Ce s-a cerut actualei puteri, inclusiv de către zecile de mii ieşite duminică în stradă (imagini aici), a fost să meargă cu aceste chestiuni complicate şi sensibile în Parlament, unde au oricum majoritate, ca să existe o dezbatere serioasă şi timp de detensionare a situaţiei prin formule de compromis. Dacă graţierile colective au devenit brusc problema nr 1 a ţării, de unde acum o lună nu doar că nu se vorbea de ele, dar liderii care azi le propun negau că subiectul există, nu aşa ar fi normal? Ce altceva mai înseamnă compromisul rezonabil între părţi, dacă nu o dezbatere în legislativ?
Ca atare, daţi click-and-go de la articolele care încep cu falsa dilemă: desigur, Dragnea exagerează, dar şi adversarii săi politici fac la fel pentru că ignoră problema reală a condiţiilor din puşcării, ignoră votul românilor, oh my god, s-a împărţit ţara în două tabere radicale şi ne paşte războiul civil, etc. Asta se cheamă manipulare prin vechea tehnică a inventării unui adversar de paie, care în realitate nu există. Astăzi nu avem confruntare între două tabere radicale, ci între una radical-ipocrită (guvern-majoritate) şi alta moderată (restul lumii, în măsura în care le pasă de chestiune), miza reală a primilor nefiind deloc condiţiile din puşcării.
Procentul la votul din 11 decembrie e irelevant în discutarea acestui subiect, sau altora asemenea ce vor mai fi, pentru că un vot nu înseamnă cec în alb pentru orice vrea să facă un guvern timp de patru ani. Asta nu mai e democraţie ci plebiscitarism autoritar. Iar falsa echidistanţă între adevăr şi minciuna propagandistică, poziţia preferată, de auto-protecţie, a multor comentatori, nu e decât tot o minciună propagandistică, mai subtilă, de tip 2.0.