Ceci n'est pas une chronique - Lucia di Lammermoor (Bucureşti)

n timp ce o priveam pe Venera Protasova ca pe o marionetă de porţelan, redefinind atletica (vocală şi scenică) în aria nebuniei, mi-a trecut prin faţa ochilor pentru o clipă imaginea lui Joan Sutherland în exact aceleaşi pasaje muzicale: în rochie nupţială, pătată de sânge, luându-se la întrecere cu flautul. Hieratică, monumentală, masivă, mobilă doar la nivelul articulaţiilor facies-ului şi de-a dreptul acrobatică în rulade şi cascade de sunete perfecte.

Opera, după ce am văzut Lucia lui Andrei Şerban aseară (da, a lui Andrei Şerban aproape mai mult decât a lui Donizetti) mi se pare, din nou, una dintre cele mai democratice expresii artistice. De ce? Pentru că permite ca, sub acelaşi acoperiş, în aceeaşi partitură, în interiorul aceluiaşi compromis, să existe cel puţin două forme de adeziune fără rezerve: la perfecţiunea muzicală exprimată de un prototip scenic care frizează desăvârşitul sau la provocarea scenică adusă de o producţie care frizează desţelenirea ridicolului convenţional. Să mă exprim şi mai clar. Eu o ador pe Sutherland (înlocuieşte cu Caballé, dacă vrei) în toată suita ei de gesturi stereotipe, horbote şi bucle tapate, pentru că stratosfera spre care mă conduce interpretarea ei pur vocală nu se mai împiedică de costumele de epocă şi decorurile previzibile. În egală măsură, ador o regie de operă care de şi re... frişează o poveste care, la capitolul verosimilitate, pierde startul de la bun început. Tot nu am transmis exact ce voiam să spun? Să aranjez altfel cuvintele: eu cred că, la Lucia (înlocuieşte cu Norma sau cu Piratul sau cu Favorita sau cu Puritanii, nu neapărat cu Maria Stuarda sau Lucrezia Borgia) te duci fie ca să afli, să înţelegi şi să aplauzi bel canto at its best, fie ca să descoperi o manieră nouă de storytelling pentru cei care ridică o sprânceană atunci când tenorul se înjunghie şi mai cântă o strofă şi o cabaletă pe urmă.

Lucia lui Andrei Şerban nu mai e noutate decât pentru publicul bucureştean. La Opéra Bastille din Paris a generat reacţii furibunde acum două decenii. În România, ea şi-a făcut intrarea mai întâi la Opera Naţională Română Iaşi. Pentru mine, deşi cunoşteam înregistrarea video de la Paris, a fost prima întâlnire live cu producţia. În plus, ştiam de la Andrei Şerban însuşi că o regie pe care o semnează nu are niciodată sfârşit, pentru că ea continuă să germineze înăuntrul lui, obligându-l la ajustări şi meandre chiar şi după gongul premierei.

S-o spunem sincer: la un spectacol de Andrei Şerban - teatru sau operă, dar, mai ales, operă - nu te duci (nu mă duc) decât aşteptând un şoc. Nu găunos, nu forţat, nu pre şi autoimpus, nu artificial, ci plauzibil şi, cel mai important, justificabil. Şi mai aştept un lucru: să îmi articulez propria tălmăcire a lexicului regizoral în afara lecturii caietului program şi a literaturii adiacente spectacolului. Prin urmare, primiţi, vă rog, opiniile mele (ceci n'est pas du tout une chronique!) sub imperiul candorii, virginităţii prealabile.

Eu pe Lucia lui Andrei Şerban (poate puţin a lui Scott, nu a lui Donizetti) am perceput-o ca pe victima unui sistem machist, guvernat de interese politice şi economice, în care feminitatea ei este monedă de schimb, iar inocenţa - cantitate dispensabilă. O fi o garnizoană, o fi un penitenciar, o fi un institut de boli mintale? Nu ştiu dacă circumscrierea este cea mai importantă, cât receptarea monocromiei de gen şi limbaj. De la început şi până la final, Lucia este reprezentarea alienării într-o lume cu unghiuri drepte, cu rigidităţi inamovibile, cu muchii tăioase şi contururi opresive. E un loc al sudorii acre, al instrucţiei, al vestiarului, al scrâşnetului de dinţi, în care hălăduieşte o copilă lipsită de orice tandreţe familială. O victimă, din nou, de care bărbaţii puternici din jur trag când din stânga, când din dreapta, până la a o metamorfoza într-un automat dezarticulat, un fel de omuleţ IKEA cu trăsături îngroşate (sunt singurul care a văzut în Lucia boită ca de bâlci şi manevrată brutal când de Enrico, când de Edgardo, un alter ego al Olympiei hoffmanniene, asta pentru a rămâne în arcul unei alte mult povestite producţii tot marca Andrei Şerban?). În acest univers strivit de constrângere, unde nici măcar bufniţele nu sunt ceea ce par a fi (cine ştie, cunoaşte - altfel cum să-mi explic că Raimondo scapă în întreceri de skandenberg şi trage la măsea?), singur spiritul Luciei îşi mai poate îngădui vagabondajul liber, neîngrădit. În stânga şi în dreapta mea s-a oftat, nu o dată, la a nu ştiu câta ascensiune a ei pe spaliere, echilibristică pe scrânciob, legănare până la jumătatea fosei, acută servită cu capul în jos, etc. Eu am primit hiperactivitatea Luciei, care nu poate sta o clipă locului, ca un copil lăsat singur într-un imens loc de joacă, drept o sforţare a spiritului ei de a-şi păstra libertatea. Nu raţiunea (nu sunt convins că o are intactă de la bun început, fiică privată de mamă şi lăsată în grija unui frate pentru care trece predominant drept instrument). Nu neapărat iubirea (un sentiment pentru care, citind-o atât de fragilă, de tânără, o intuiesc nu tocmai pregătită). Libertatea, independenţa, conştiinţa de om pe de-a-ntregul, dotat cu sentimente şi intelect, nu marfă de troc. Şi da, aria nebuniei e, ea însăşi, o nebunie, în care te întrebi unde se va mai duce soprana, la ce probă fizică se va mai supune, cum se poate cânta şi pe spate, şi pe burtă, şi în fân (genial momentul în care îşi face singură ştreang dintr-un fir), şi pe scară, şi sus, şi jos, şi unui balon, şi fratelui ce nu mai e frate. E momentul în care Lucia pare în sfârşit deplin stăpână pe libertatea ei, o libertate ea însăşi evadată dintr-un mediu cazon, în care orice reper organic şi duios trebuie imaginat în absenţă.

Pentru această concepţie, Venera Protasova a fost ideală. Să fim sinceri: într-o seară în care nu puţini veniseră pentru întâlnirea cu marele Ramon Vargas, soprana i-a luat caimacul. O dovedeşte primirea entuziastă pe care o sală întreagă i-a rezervat-o atât la finalul nebuniei, cât şi la aplauzele de la sfârşit. Soprana de plastilină s-a oferit rolului şi regizorului cu un abandon pe care îl bănuiesc proba sincerităţii şi adeziunii complete la viziunea lui Andrei Şerban. Am auzit şi voi mai auzi Lucii mai bune, mai potente vocal, mai spectaculoase în supra-acute. Nu cred, însă, că voi uita prea curând performanţa scenică a tinerei rusoaice, care înalţă o ştachetă redutabilă pentru cele care o vor succeda în rochiţele fluide ale Luciei. Sigur că Ramon Vargas a fost marele şi sensibilul experimentat pe care îl cunoaştem, dar cântul lui, cel puţin la început, a fost obiectiv, detaşat, cumva exterior, după cum şi personajul lui a rămas cel mai puţin angrenat în circul (acrobatic, nu despectiv) de pe scenă. În actul al III-lea şi-a regăsit, însă, arderea şi lacrima din glas, spre bucuria noastră. Am fost mai degrabă impresionat de Ramaz Chikviladze în Raimondo, cu glas cald şi nobil, chiar dacă a simţit nevoia să dea mai mult decât era cazul într-unul sau două momente, decât de Valdis Jansons în Enrico. Deşi a avut tot ce-i trebuia, de la o voce cu accente agresive, truculente până la le physique du rôle, mi s-a părut că prestaţia lui nu a reuşit să se reliefeze, rămânând unilateral schiţat drept o brută (nu ca la Donizetti şi nici ca la Andrei Şerban). La polul opus, mai spun o dată bravo pentru Andrei Lazăr, Arturo plin de culoare, perfect locuindu-şi personajul şi mobilându-l cu propria sensibilitate şi lumină în glas. Marcello Mottadelli a dat tot ce avea mai bun. A fost empatic cu soliştii de pe scenă, le-a oferit tot confortul de a străluci (cine a făcut-o). Că în orchestră s-au mai auzit şi chixuri, asta e-adevărat, dar fără a umbri spectacolul per ansamblu. Corul Operei, intrat pe mâna lui Daniel Jinga după legendarul Stelian Olariu, şi-a confirmat sunetul omogen, valoros, vibrant.

Trag linie, dar nu adun. Lucia Operei Naţionale Bucureşti este Lucia lui Andrei Şerban. Mai mult decât a muzicienilor, mai mult decât a soliştilor, mai mult decât a lui Donizetti însuşi. E un spectacol de autor, în care diva nu e pe scenă şi cântă, ci e scena însăşi şi există. Cu costume (Lia Manţoc), cu decoruri (excepţionale în versatilitatea lor, Octavian Neculai), cu viziune. Poate contestabilă - democraţia s-a văzut şi la final, cu buu-uri amestecate printre ovaţii, cu siguranţă îndrăzneaţă, dar nicicând privă de sens şi verosimilitate. Cu provocare şi grotesc, dar şi cu argument, nelinişte, unitate şi soluţie. Şi cu un risc, însă, în opinia mea: acela de a-i duce pe cei care vor popula în viitor producţia sub dictatura viziunii auctoriale. Pentru că la umbra unei regii atât de minuţios controlate şi şlefuite, pare greu să mai creşti personaje proprii.

Lucia di Lammermoor
(Gaetano Donizetti / Andrei Şerban / Marcello Mottadelli / Opera Naţională Bucureşti / 13.01.2017)
Foto: Paul Buciuta (Marea Dragoste).