Dar ceea ce Președintele Donald Trump n-a reușit să înțeleagă – după
cum a arătat în mod cât se poate de clar în discursul său inaugural,
afectat și isteric – este că această măreție nu este fabricată în
America, ci în străinătate.
Cu toată retorica lui protecționistă și “America înainte de toate”,
forța Statelor Unite în lume se bazează doar parțial pe puterea militară
și importanța economică. Mult mai importante sunt alianțele sale.
Nicio altă țară din istorie nu a avut mai mulți aliați pe care să-i fi folosit mai eficient.
În alianță cu alte țări America a învins Germania nazistă sau Japonia Imperială.
Alături de aliați a câștigat Războiul Rece.
Alături de aliați America a scris regulile lumii de după Războiul
Rece– globalizare, extinderea democrației, susținerea drepturilor
omului, intervenția pentru prevenirea genocidului și a altor atrocități,
o ordine internațională bazată pe reguli care spun că cel ce are
puterea nu are întotdeauna dreptate.
Alianțele reprezintă fundamentul Occidentului – o mulțime de țări
bogate, democratice, guvernate de lege, având împreună o populație de
peste un milliard de oameni și un PIB de aproape 30 de mii de miliarde
de lire sterline, ceea ce reprezintă (sau reprezenta) cea mai mare
speranță de justiție, libertate, prosperitate și stabilitate.
Occidentul avea deja probleme: divizat, derutat și imobil, confruntat
cu ascensiunea Chinei și eșecul tot mai evident al modelului său
economic.
Dar victoria dlui Trump îi aduce lovitura finală. Noul președinte nu
dă doi bani pe alianțe. El ignoră promisiunile trecute. Regulile sunt
pentru fraieri. Contează doar să câștigi și “America înainte de toate”.
Această atitudine – de gangster, obsedat de sine și savuros de
ignorantă, până la caricatură, amintește de Otto West și al său ‘să nu
mă faci prost”, fostul ucigaș de la CIA, interpretat memorabil de Kevin
Kline în 1998, în clasicul “Un peștișor pe nume Wanda”.
Dar asta e o tragedie, nu o farsă.
Ca și corespondentul său imaginar – care credea că London Underground
este o mișcare politică – dl. Trump are lipsuri uluitoare. El nu
înțelege “triada nucleară’ a Americii – echilibrul dintre sistemele
marine, aeriene și terestre de lansare a armelor nucleare. Consideră
NATO ‘depășit’ și nu înțelege calitatea de membru al organizației care –
crede el – nu face nimic pentru combaterea terorismului.
În recentul interviu pentru The Times, a așezat-o pe Angela
Merkel – cel mai important prieten al Americii din politica mondială –
alături de Vladimir Putin, sinistrul cleptocrat, fost KGB-ist de la
Kremlin.
Iar președinția sa, și așa fragilă și extrem de nepopulară, s-ar putea prea bine prăbuși peste ruinele relațiilor cu Rusia.
In ultimele decenii fiecare președinte American a încercat să se
împrietenească cu Kremlinul. Ronald Reagan a fost vrăjit de volubilul și
dezorganizatul Mihail Gorbaciov. George HW Bush a făcut o greșeală
similară, tratându-i de sus pe ucrainenii iubitori de libertate, în
dezastruoasa sa conferința “Chicken Kiev”, din 1991. Bill Clinton a
fost vrăjit de promisiunile de democrație și capitalism ale Rusiei lui
Boris Yelțin.
George W Bush l-a privit în ochi pe Putin “și i-a citit sufletul”; alții au văzut doar literele K, G și B.
Barack Obama a susținut și el ‘resetarea” din 2009, crezând că
președintele-marionetă al lui Putin, proaspăt instalat la Kremlin, a
marcat o reală schimbare de putere.
Toate aceste încercări au sfârșit lamentabil.
Uniunea Sovietică s-a destrămat. Conducerea lui Yelțin s-a prăbușit umilitor în corupție și eșec economic.
Dl Putin s-a dovedit a fi nu un înnoitor reformist, ci un birocrat
dur, mai întâi distrugând media și libertățile politice în țară, și apoi
– odată ce creșterea prețului petrolului i-a refăcut măreția – agresând
țări vecine precum Estonia, Georgia și Ucraina.
Și totuși, toate aceste greșeli erau reparabile. Au fost făcute în
contextul unei alianțe transatlantice remarcabil de solidă și plină de
succes.
NATO, care ar fi putut expira în 1991, s-a reinventat ca far
călăuzitor pentru țările care doreau să-și integreze sistemele
militare și de securitate în Occidentul democratic.
A dezvoltat capacități anti-terorism, a intervenit cu succes pentru
răsturnarea regimului militarist al lui Slobodan Milosevic și a pune
capăt războaielor din fosta Iugoslavie și a condus lupta împotriva
talibanilor în Afganistan.
In ciuda multor judecăți greșite, Președintele Obama a susținut ca
NATO să revină la misiunea sa inițială, și ulterior neglijată, de
apărare teritorială.
După 2009, alianța s-a trezit în fața amenințării Rusiei. Dl. Obama a
convins cu vorba bună o Germanie ezitantă să accepte planuri limitate
de apărare a țărilor din prima linie: Estonia, Letonia, Lituania și
Polonia.
După atacul Rusiei asupra Ucrainei, din 2014, acele eforturi s-au
intensificat, cu exerciții, noi planuri și limitate desfășurări de
trupe. După ce și-a retras armamentul din Europa, în 2013, Statele Unite
au trimis înapoi tancurile peste Atlantic pentru a susține prezența
NATO în Polonia.
Într-adevăr, Statele Unite contribuie cel mai mult, acoperind aproape
o cincime din totalul cheltuielilor de apărare ale NATO. Și da, doar
Marea Britanie, Estonia și Polonia ating ținta de 2% din PIB, cheltuind
eficient pe armament modern (și Grecia și Turcia cheltuiesc 2%, dar mai
puțin înțelept).
Contrar retoricii izolaționiste a dlui Trump – care a afirmat în
discursul său inaugural că America a subvenționat armate străine, în
detrimental propriei armate – Statele Unite nu luptă singure. Așa cum
Marea Britanie coordonează apărarea în Estonia, Canada are grijă de
Letonia, Germania se ocupă de Lituania.
Acum câțiva ani, Rusia ar fi putut mărșălui în țările baltice la fel
de ușor cum a luat Crimeea de la Ucraina. Acum orice agresiune ar
însemna uciderea a mii de soldați din peste zece state membre ale NATO.
Progresul este acum în pericol.
Fără presiunea americană care a menținut unitatea Occidentului în
fața regimului lui Putin, pe care a continuat să-l pedepsească pentru
agresiunile sale și încălcarea regulilor, va fi mai greu. Politicieni
precum Doamna Merkel au făcut eforturi uriașe să-i aducă pe liderul
maghiar și pe cel italian, și pe alți lideri europeni la un numitor
comun în ceea ce privește sancțiunile. Succesul ei s-a datorat, în
parte, și susținerii tacite a Statelor Unite.
În prezent, politicieni precum maghiarul Victor Orbán ar putea
susține că îmbrățișează aceeași atitudine pro-rusă a Președintelui
Trump, liderul prin definiție al lumii libere.
Un al doilea mare pericol este o nouă înțelegere de la Yalta – ecou
al dezastruosului și cinicului acord dintre Franklin Roosevelt și Iosif
Stalin, din 1945, în ciuda sfatului lui Winston Churchill.
Dar acordul inițial de la Ialta recunoștea doar sferele de influență
create de cucerirea militară. Ialta 2.0 i-ar da Rusiei țări care au
rezistat cu succes, precum Georgia și Ucraina.
Dl Trump vede viața ca pe o serie de înțelegeri spectaculoase.
Prin urmare ar putea fi extrem de tentant pentru el să încerce o înțelegere rapidă cu Dl. Putin.
Ceea ce nu trebuie să fie neapărat ceva dezastruos: refacerea
precarului regim al controlului armelor în Europa, mai ales în privința
rachetelor nucleare cu rază medie de acțiune, ar fi cu adevărat de
dorit.
Am negociat acorduri de control al armelor cu Uniunea Sovietică. Cu siguranță putem negocia și cu Rusia dlui Putin.
Dar aceste negocieri cer răbdare și experiență; niciuna dintre ele nu reprezintă punctul forte al dlui Trump.
Versații negociatori ruși vor fi observat că liderul American are
nevoie să-și trâmbițeze succesul. Ei vor încerca să extindă agenda,
astfel încât să includă și securitatea europeană – asta înseamnând un
acord făcut peste capul țărilor vizate.
O nouă Ialta – probabil una care ar include oprirea extinderii NATO, o
explicită sau implicită recunoaștere a supremației Kremlinului,
parțială sau totală, în fostul său imperiu sau poate o prezență mai
redusă a forțelor NATO în statele din prima linie – ar fi dezastruoasă.
Ea ar sfărâma unitatea europeană, grăbindu-i pe foștii aliați ai
Americii să-și încheie propriile acorduri cu Rusia. Dl Putin va promova
înșelătoria, intruziunea, agresiunea și mita la o scară nemaivăzută până
acum.
Iar asta duce la un al treilea pericol: calculele greșite. Dl Putin se
grăbește, împins de evidentele slăbiciuni de ordin economic și
demografic ale Rusiei. Așa cum dl Trump va fi tentat să încheie
acorduri, la fel de tentat va fi și dl Putin să le încalce.
În această privință, noul președinte american se va vedea pus în fața
unei grele încercări. Lipsa de reacție, de exemplu, în cazul unei
povocări la adresa statelor baltice, ar desființa instantaneu NATO. O
reacție excesivă riscă să provoace un război devastator
Poate că asta l-ar face pe subversivul și alunecosul domn Putin să
mai stea pe gânduri. În prezent, cel mai puternic adversar al Rusiei
este ghidat de un om remarcabil prin lipsa lui de reținere – cineva
care, în zorii zilei, se avântă pe Twitter în certuri mânioase cu
celebrități, care își pierde cumpătul când i se atrage atenția sau este
împiedicat să facă ceva. S-ar putea ca dl Trump să fie un ignorant în
materie de armament nuclear, dar vorbește despre el cu o iresponsabilă
insolență.
Așadar, ar fi poate mai bine să nu fie provocat cu orice preț? De această mică speranță atârnă viitorul Occidentului.
Traducerea: Mihaela Danga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu