OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Diana Scarlat: S-a vorbit foarte mult despre infractori care se străduiau să-și ia cât mai multe fapte, după ce erau prinși pentru o infracțiune. Ce anume îi determina să facă acest lucru?
Dan Antonescu: Conform Codului Penal vechi, autorii unor fapte puteau beneficia de unele facilități legislative și astfel se ajunsese la situația în care era „bătaie pe AN-uri”. Cei care erau prinși cu o infracțiune sau două știau că interesul lor, din punct de vedere penal era să-și recunoască toate faptele. Codul Penal actual nu mai cumulează astfel pedepsele, ci adaugă câte o treime din fiecare pedeapsă la cea mai mare, astfel încât autorii nu se mai înghesuie să-și ia faptele, ca înainte.
D.S. Ce fel de fapte încercau să-și ia, dintre cele comise tot de ei? Cele mai grave sau mai puțin grave?
Dan Antonescu: Absolut toate faptele, pentru că, din momentul în care era întocmit dosarul, pentru o faptă sau zece, urma să se dea o singură sentință. Dacă apăreau alte fapte, în sarcina aceluiași autor, după ce primeau ultima sentință, definitivă și irevocabilă, însemna că apăreau alte dosare și pedepse în plus. În schimb, dacă pe parcursul cercetării erau devoalate toate faptele comise de autor, el beneficia de o singură pedesapsă la care, eventual, se mai putea adăuga un plus, doar dacă judecătorul considera necesar acest plus.
D.S. Cum s-a ajuns la „licitațiile” pe „AN-uri” de crimă?
D.A. Au fost cazuri cu autor necunoscut, în care epuizaserăm toate variantele de cercetare, în 7-8 ani de anchetă. În aceste situații era firesc să apelăm la alte mijloace. Într-o anumită perioadă a existat emisiunea TV „Urmărire Generală”, în care se prezentau cazuri cu autor necunoscut și am luat decizia de a apela inclusiv la ajutorul mass-media, pentru a cere sprijin din partea populației, sperând că cineva ar putea avea informații despre acele cazuri.
D.S. Obișnuiați să apelați, ca polițiști, la mass-media?
D.A. Da, atunci apelam la ajutorul din partea presei, iar în prezent am ajuns să fac emisiuni cu scop de prevenire, tocmai pentru că știu cât de ușor pot deveni unii oameni victime.
D.S. Cum procedați efectiv în acele cazuri?
D.A. Am transmis către public unele detalii ale faptelor, însă niciodată nu le dădeam pe toate. Păstram ca o „cheie de control”, anumite elemente pe care le știam doar noi, anchetatorii. De exemplu, explicam scena crimei, conjunctura în care a fost comisă, chiar și arma crimei. Dar păstram pentru noi câteva elemente pe care nu le știam decât noi, anchetatorii, adică judiciariști, medic legist, procuror, polițiști criminaliști și, bine înțeles, autorul. Eram în echipă și fiecare aveam încredere în ceilalți. Știam că din acea informație nu răsuflă altceva. Nu numai prin acea emisiune sau articole de presă solicitam ajutorul populației, ci inclusiv prin mesaje în mediile carcerale solicitam informații.
D.S. Ce aveau de câștigat cei care ofereau informații?
D.A. O astfel de informație, oferită de un condamnat sau de un arestat, se transforma pentru el într-o „bilă albă”, în acel algoritm al solicitării liberării condiționate sau pentru invocarea unor circumstanțe comportamentale pozitive. Erau două paliere: cei care ofereau informații și cei care se ofereau ca autori. Dacă se concretizau informațiile oferite, acestea puteau fi folosite ca justificare pentru obținerea unor facilități legale.
D.S. Ce puteau să câștige? Zile libere, liberare condiționată mai devreme?
D.A. Pentru liberare condiționată se cere, în afara executării obligatorii a fracției de două treimi din pedeapsă, manifestarea unei atitudini din care să rezulte că au înțeles greșeala și încearcă să repare efectele ei. Practic, prin atitudinea lor, demonstrau acest lucru și era folosită colaborarea cu autoritățile ca argument în fața comisiei de liberare. Era felul lor de a spune că au obținut niște informații pe care puteau să le păstreze pentru ei, dar au ales să le devoaleze, fără a fi considerați turnători. Aceasta este o altă problemă a celor care ar putea oferi astfel de informații. Mulți dintre acești oameni au greșit, își recunosc greșeala și încearcă să o îndrepte. Unii chiar au satisfacția că au ajutat la rezolvarea unui caz extrem de grav.
D.S. Care este cel mai spectaculos caz în care s-a cerut sprijin din partea populației?
D.A. Sunt multe. Dar unul este, cred eu, emblematic: o crimă comisă într-un hotel din București, din zona Gării de Nord, la începutul anilor '90, în perioada când se putea cumpăra valută doar cu pașaportul, pentru a justifica plecarea din țară. Victima era un „bișnițar”. La vremea aceea bișnița era în floare, unii plecau cu portbagajul plin de cașcaval, alții cu rulmenți și le vindeau în Turcia sau unde găseau piață de desfacere. A fost găsit mort într-o cameră de hotel. Camera respectivă era închiriată de altcineva, pe baza buletinului de identitate, iar primul lucru la care te gândești, în mod normal, este că autorul ar putea fi cel care a închiriat camera și a dispărut. Dar am găsit o cu totul altă situație, mergând pe acest fir logic.
D.S. Ați mers să-l găsiți pe posesorul buletinului de identitate?
D.A. Da, am ajuns la Vaslui. Acolo am aflat că omul cu al cărui buletin de identitate se închiriase camera nu mai avea buletinul asupra lui de câteva zile, iar acest lucru a fost ușor de verificat. Cazarea autorului se făcuse pe baza buletinului furat. Dar nu exista niciun indiciu cu privire la legătura dintre victimă și făptaș. Nu s-a putut afla de ce victima a ajuns să doarmă, în scurta oprire pe care a făcut-o dinspre Timișoara spre Câmpina, în cameră cu cel care a furat buletinul de la Vaslui. S-a lucrat șapte ani la acest caz, s-au făcut toate investigațiile posibile, s-a verificat cercul extrem de larg al victimei. Au fost verificați nenumărați infractori cu mod de operare similar, dar nu s-a reușit identificarea autorului, așa că am oferit emisiunii TV anumite elemente din anchetă, dar am păstrat acea „cheie de control”, anumite elemente pe care nu le știa nimeni și nici nu puteau fi intuite. A venit apoi o avalanșă de autodenunțuri.
D.S. De ce ar vrea cineva să-și atribuie o crimă?
D.A În primul rând, pentru a se plimba. Mulți, pur și simplu se plictisesc în celulele lor, nu are cine să le aducă pachet, trebuie să se mulțumească doar cu ceea ce le oferă mediul carceral și caută o alternativă. De regulă, sunt cei care au condamnări foarte mari, închiși pentru omor sau multiple tâlhării. Văzând că este vorba despre zona Gării de Nord din București, zonă cunoscută de foarte mulți, au considerat că este o oportunitate să se mai plimbe. Am primit sute de autodenunțuri din penitenciare. În primă fază, pentru că așa era procedura, am făcut solicitări penitenciarelor, să-i transfere pe cei care se autodenunțau, în arestul Parchetului sau Poliției Capitalei. Când am văzut, însă, după primele persoane verificate, că, de fapt, cheia pe care o țineam noi, acea informație care nu era făcută publică și care era foarte greu de intuit, nu apare în aceste autodenunțuri, am schimbat tactica: acolo unde apărea un autodenunț, am solicitat penitenciarului să le aplice un chestionar, cu o listă de întrebări trimisă de noi, pentru a da câteva date, referitor la comiterea faptei.
Detectarea comportamentului simulat pentru licitația de AN-uri
D.S. Un test prin care să puteți stabili dacă autodenunțătorul minte, pentru a-și atribui o crimă?
D.A. Exact. Foloseam aceeași metodă ca pentru o interogare din care se poate detecta comportamentul simulat. Într-un set de întrebări strecuram una la care nu ar fi putut răspunde decât cel care chiar a comis crima. Situația pare paradoxală, pentru că omul cerea să i se atribuie o crimă, iar noi, ca anchetatori, îl verificam prin metodele de depistare a comportamentului simulat, pentru a nu-i da AN-ul. Nimeni nu a reușit să răspundă la acea întrebare-cheie. Am solicitat această formă de interogare pentru a evita cheltuielile suplimentare cu deplasări inutile și timpul pierdut.
D.S. Și ce se întâmpla, dacă voi nu ați fi făcut acest test preliminar și ați fi atribuit fapta unuia dintre cei care cereau AN-ul?
D.A. Ei erau conștienți de faptul că atunci când ar fi ajuns în instanță, chiar dacă recunoșteau de mai multe ori, puteau să spună, la instanța finală, că era în altă parte la data comiterii crimei, că poate dovedi și că a vrut doar să se plimbe sau, mai rău, că au fost bătuți pentru a recunoaște comiterea faptei.
Metode de autodenunț, prin intermediari
D.S. Acest caz, de la hotelul din zona Gării de Nord, a fost singurul pentru care s-a licitat?
D.A. Este doar un exemplu. La cele mai multe fapte, când trimiteam în penitenciar sau în anumite medii infracționale mesaje pentru solicitare de informații, dacă cineva avea interes, trimitea imediat „săgeată” – cum se spune – autodenunț sau denunț. De cele mai multe ori, cel denunțat știa că se face acest lucru pentru el, nu împotriva lui. De multe ori, ei înșiși recurgeau la astfel de metode, pentru că, dacă autodenunțul venea din penitenciar, avea mai puțină credibilitate, în timp ce, dacă venea un denunț din afară, avea credibilitate și excursia era aproape garantată. La un moment dat era un fel de „dialog de la distanță”, de „duel între denunțuri”, în care denunțătorii se întreceau în creativitate și în credibilitate, pentru că fiecare încerca să-și impună „personajul”.
D.S. S-au născut tot felul de legende contemporane în legătură cu polițiști care ar da AN-uri ca să scape de dosarele nesoluționate. Cât adevăr și câtă rea voință din partea creatorilor de legende este în aceste povești?
D.A. Este adevărat că au fost cazuri dovedite, în care unii polițiști au atribuit fapte unor oameni, iar ulterior s-a dovedit că nu erau autorii acelor fapte care li se dăduseră în plus. Acei polițiști au sfârșit și ei în postura de inculpați, pentru ceea ce au făcut. Au avut senzația că au soluținat dosarul, dar adevărații polițiști și-au continuat verificările și au ajuns la aflarea adevărului.
D.S. Există situații în care se poate considera că au fost prinși infractorii, doar pentru că se constată același mod de operare în mai multe cazuri?
D.A. În anumite situații, când faptele sunt cu mod de operare identic, polițistul poate constata că unele sunt ale făptașului, dar câteva nu sunt. Chiar dacă omul recunoaște comiterea lor sau altcineva vrea să și le atribuie, cel care instrumentează cazurile trebuie să verifice probatoriul pentru fiecare în parte. Închiderea unui dosar cu învinuirea altcuiva înseamnă exonerarea de răspundere a unui infractor. În cazul infracțiunilor cu mod de operare clar, nu este suficient să constanți existența șablonului, ci este necesar să administrezi probatoriul pentru fiecare piesă în parte. Greșeala pe care o comit unii dintre anchetatori este acea suficiență, când consideră că pot conexa dosarele, pentru că este același mod de operare. Trebuie administrate probe indubitabile pentru fiecare caz în parte. Altfel, oricând poate veni un avocat care, din 20 de dosare ale unui autor dovedit, poate arăta că într-unul nu s-a reușit dovedirea prin probe. Ca anchetator, degeaba îți dai seama că acela este autorul, dacă nu poți proba, pentru că orice lacună sau greșeală poate fi invocată de avocat și pentru asta poate cere daune.
D.S. Cine îi poate urmări pe polițiștii care fac astfel de lucruri?
D.A. În primul rând, în afara infracțiunilor de mare violență, direct în competența procurorului, primul filtru era al celor de la Cercetarea Penală. Următorul filtru era al procurorului, care instrumenta dosarul. Procurorul trebuie să solicite foarte multe probe, în cazul în care are și cea mai mică suspiciune că ceva nu este în regulă în instrumentarea dosarului. Polițistul i se subordonează procurorului în toate activitățile pe care le desfășoară.
D.S. Cu alte cuvinte, procurorul poate fi Dumnezeu? Dacă procurorul decide că vrea să-l acuze de crimă pe Țundrea, o poate face, așa cum s-a și întâmplat?
D.A. În cazul Țundrea este impresionant rechizitoriul întocmit de procurorii onești împotriva procurorului care a administrat cazul. Acesta a ignorat probe, a administrat în mod subiectiv probe subiective și astfel, un om a stat în pușcărie 12 ani, apoi a fost eliberat și a murit după doi ani, răpus de o boală dobândită în închisoare. Recent am văzut alt caz, al unei femei care a stat în închisoare zece ani, pentru că niște procurori nu au vrut să ia în considerare autodenunțul fiului ei, care, la mai puțin de doi ani de la comiterea crimei pentru care ea era condamnată, a fost reținut pentru tâlhărie și s-a autodenunțat pentru acel omor. Femeia a mai stat încă opt ani în pușcărie, deși fiul ei recunoscuse fapta, apoi s-a dovedit că ea este nevinovată.
D.S. Cine este mai vinovat, în acest lanț al analizei unui caz, între polițist, procuror și judecător?
D.A. Un polițist și un procuror pot greși, cu sau fără voie, și răspund penal, dacă este cazul, dar unui judector nu-i este permis să greșească. Din acest motiv spun mereu că meseria de judecător este cea mai grea din lume. Judecătorul poate întoarce dosarul de oricâte ori consideră necesar, până la aflarea adevărului.
D.S. E adevărat că unii hoți au fost descoperiți pentru că obișnuiau să își facă nevoile pe covor, în casele pe care le spărgeau?
D.A. Da, cu toate că astfel de cazuri se întâlnesc foarte rar, e un mod de operare și în același timp, probă biologică. Ei nu mai pot invoca faptul că nu au fost acolo, pentru că au lăsat proba ADN. Implicarea emoțională e atât de puternică în astfel de spargeri, încât făceau pe ei, poate și din cauza stării de tensiune, a emoției, fricii, din cauza adrenalinei. E o formă de manifestare a emoției, dar și un soi de bravură.
D.S. Au fost situații în care anchetatorii au găsit făptașul, dar judecătorul nu a vrut să accepte vinovăția acestuia, considerând că nu sunt suficiente probe la dosar, chiar dacă erau dovezi clare pentru condamnare?
D.A. Într-un singur caz am avut neșansa clasării dosarului de către judecător, deși am reușit să găsim făptașul după nouă ani de la comiterea crimei. În acel dosar aveam un criminal în serie. Crimele erau comise în mod identic, în același loc, la un interval de nouă ani. După prima crimă, comisă în 1993, nu am reușit să găsim făptașul, în ciuda foarte multor eforturi și multe ore de anchetă. Dar dosarul rămăsese deschis. L-am găsit după cea de-a doua crimă, în 2001. Autorul ne-a dus la locul faptei, am văzut clar tot traseul, până în locul respectiv. El ne-a dus pe un traseu prin parc, pe care noi nu l-am gândit, dar am ajuns în același loc. A avut reacții clare, a recunoscut, a povestit cu lux de amănunte, în nouă ore de anchetă, absolut tot. Pentru noi, anchetatorii, situația era foarte clară, dar nu mai existau decât probe indirecte. Multe și consistente probe indirecte. Dar judecătorul nu a admis argumentația, astfel încât să-l condamne și pentru crima din 1993.
Am început să scriu o carte despre un caz în care judecătorul a decis clasarea, în lipsă de probe directe, la nouă ani de la comiterea crimei. Autorul a fost condamnat pentru o singură crimă, după ce l-am identificat, în noiembrie 2001, însă similitudinile cu prima crimă erau foarte clare, modul de operare era același, locul, comportamentul ulterior, după comiterea faptei. Ambele victime erau minore și fuseseră violate în același mod. Astfel, dosarul a rămas cu AN, deși pentru noi era foarte clar cine a comis fapta.
Prefer să stau și 200 de ani cu dosarul nerezolvat și să mă certe șefii la bilanț, decât să știu că din cauza unei erori a ajuns, măcar pentru o zi, un nevinovat la închisoare. Dacă se pune fapta în sarcina altcuiva, înseamnă că adevăratul autor e liber să comită alte fapte, fără a avea măcar cazier, astfel încât să se constate recidiva. Un polițist nu are nicio scuză pentru așa ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu