Inculpatul Ion Iliescu

Ion Iliescu este, începând cu ziua de ieri, un inculpat.Trecutul pe care a încercat să îl reprime, programatic, în lungii săi ani de domnie, revine, iar acest trecut poartă un nume, lipsit de ambiguitate în claritatea sa juridică: crimele împotriva umanităţii. Falsa onorabilitate a celui care s-a privit pe sine ca pe un părinte al naţiunii feseniste este, în fine, înlăturată. Ion Iliescu se alătură lui Alexandru Vişinescu şi celor asemenea lui. Infracţiunea de care este acuzat dă un nume teribilului asalt pe care statul şi bandele de paramilitari l-au îndreptat împotriva propriilor cetăţeni.
Ion Iliescu este cel care a modelat şi dat chip României de după 1989. El a intruchipat, din primele zile de după decembrie, fesenismul şi proiectul său politic. El a prezidat la naşterea sistemului care mizează pe patronaj, corupţie şi subdezvoltare, spre a menţine un regim al privilegiilor. El a inspirat şi ghidat procesul care a culminat cu adoptarea constituţiei din 1991. El este, dincolo de orice îndoială, ziditorul României post -comuniste, la fel cum Nicolae Ceauşescu este demiurgul Republicii Socialiste.
Mineriadele sunt, în această ecuaţie a zidirii noii Românii a lui Ion Iliescu, un moment care stă sub semnul premeditării ideologice. Anul 1990 este, în imaginarul fesenist, un ecou al anilor 1944/ 1947. Ţinta din 1990 este aceeaşi cu ţinta din intervalul ce anunţă proclamarea RPR: lichidarea, definitivă, a opoziţiei politice şi instaurarea ordinii monolitice dominate de partidul- stat .Prin biografie şi prin educaţie, Ion Iliescu duce mai departe luptele lui Ana Pauker şi Dej împotriva “ reacţiunii”. Corneliu Coposu, Ion Raţiu sau Doina Cornea nu sunt decât inamici.Ei se cer exterminaţi, la fel cum au fost exterminaţi Iuliu Maniu sau Dinu Brătianu.
De aceea, anul 1990 are un aer familiar, evocând, în ritmurile sale de marş muncitoresc, comunizarea din urmă cu jumătate de veac. Fesenismul este un comunism din care amintirea problematică a ceauşismului este evacuată, spre a conserva nucleul de autoritate al partidului hegemonic. Proiectul de societate al fesenismului nu are nimic în comun cu logica pluralismului. El este xenofobic, autarhic şi anti-occidental. Mineriadele sunt ocazia de a înlătura acea alternativă, oricât de firavă, care începe să se coaguleze.
Iunie 1990 este un exerciţiu clasic de lovitură comunistă, menită să decapiteze, să intimideze şi să educe prin teroare. Iunie 1990 reînvie anii de dinainte de 1947: batalioanele de muncitori sunt înlocuite de miliţieni şi de mineri. Scenele de devastare de la sediile partidelor de opoziţie, violarea simbolică a Universităţii, defilarea de barbarie sunt, toate, parte a acestui plan modelat de memoria totalitară. Propaganda din 1990 nu este cu nimic mai feroce decât aceea din 1946. Silviu Brucan are, în Sergiu Andon şi alţii ca el, succesori demni, fideli dialecticii urii. Inamicul generic este acelaşi duşman stigmatizat de comunist: “reacţionarul”, “studentul”, “ intelectualul”. Celebrarea purităţii proletare este legitimă, în acest context.
Iunie 1990 este , în egală măsură, o traumă şi un timp al genezei. România lui Ion Iliescu a învins: unită prin resentiment şi prin ură, ea a triumfat la urne pe 20 mai, spre a întâmpina cu lacrimi de bucurie pe mineri, o lună mai târziu. Din acel iunie 1990 începe istoria României de azi. Crimele de atunci sunt soclul pe care se aşează viitorul de mai târziu.