ION BESOIU - "Încep fiecare zi cu aceeaşi dorinţă, de a trăi cât mai mult"

 

- A slujit cinematograful şi teatrul cu un talent uriaş, pentru care a fost răsplătit cu toate premiile de excelenţă posibile. Cele aproape 100 de filme din palmares i-au adus şi Ordinul Naţional "Serviciul Credincios" în gradul de cavaler. Astăzi, Ion Besoiu e o legendă vie. Iubit şi adorat de public, aşteaptă ninsoarea departe de scenă, chiar dacă continuă să respire în ritmul ei -

"Un actor nu iese niciodată la pensie"

- Domnule Besoiu, aţi dispărut în ultima vre­me de pe scenele teatrelor. Am venit să aflăm ce mai faceţi.

- Fac cam ce fac în fiecare zi de când m-am pen­sionat. Dar nu-mi place să spun cuvântul ăsta, pen­sionat. Un actor nu iese niciodată la pensie. Până acum un an, am jucat la Teatrul "Nottara" o piesă de Teodor Mazilu, Mobilă şi durere. Am re­nunţat la ea, odată cu tragedia de la Colectiv, fiindcă teatrul avea bulină roşie şi a intrat în reabilitare. Între timp, s-a redeschis stagiunea, dar pe mine nu mă mai interesează să mă întorc. Am, totuşi, 85 de ani. Nu mai am destulă energie, sunt mai uzat fizic. Psihic, nu! Încep fiecare zi, cu aceeaşi dorinţă de a trăi cât mai mult. Ieri am văzut un reportaj cu Kirk Douglas, care a împlinit 100 de ani! M-am simţit mai bine, dar am filmat pentru televiziune spec­ta­colul "Livada de vişini", în regia lui Alexandru Lustig, şi atunci cred că a fost mo­mentul în care m-am îmbolnăvit. S-a declanşat un puseu de tensiune foarte puternic, a trebuit să stau trei luni de zile în spital. De atunci, încerc să fiu mai răbdător cu mine. Însă mă bucur mult de viaţă, mă bucur de o gră­madă de lucruri. Mă bucur când văd un film bun la televizor sau un spectacol bun, mă bucur când văd că apar actori noi, cu talent. N-am fost niciodată de acord cu ideea că generaţia noastră a fost gene­raţia de aur. Fiecare generaţie are aurul ei. Păcat că nu au destul loc să se ma­ni­feste. Teatrul a devenit mai comercial. Am destule motive de bucurie. Fata mea, nepoţii mei. Am doi nepoţi gemeni, băiat şi fetiţă. Apoi, frumuseţea acestei ţări. Oamenii mai puţin. Au cam început să se înrăiască, e o goană pentru existenţă care pe mi­ne mă descurajează, care ne consumă omenia. Con­curenţa e acerbă şi oa­menii ajung să facă orice ca să existe şi ca să existe cât mai bine. Confortul ăsta le suceşte minţile. Dar eu iubesc ţara asta, rămân un optimist şi cred cu multă ardoare în acest popor. Un popor ca al nostru, cu asemenea bu­nă­tate ancestrală, nu poate pieri. Gândiţi-vă un pic la folclor, la moştenirea culturală a altor popoare, uneori e sălbatică, aşa cum se întâmplă în po­ves­tirile nordice. Noi, din contră, suntem un popor blând. La noi, Sfântu Petru umblă prin sat cu Dum­nezeu, pe uliţă trece Sfânta Vineri şi o ceartă pe fata leneşă. Suntem un popor foarte blând şi cumsecade, cu toate că am reuşit, de-a lun­gul istoriei, să ne executăm condu­că­to­rii...

"Pe noi, pe ardeleni, ne-a salvat credinţa"

Cu frumoasa Ana Szeles

 

- Sunteţi ardelean şi ardelenii sunt mai molcomi, mai blânzi...

- Aş spune dimpotrivă. Noi, ardelenii, am suferit mult, asupririle naţionale ne-au marcat în modul în care ne exprimăm şi în modul în care ne bo­te­zăm copiii cu nume care nu pot fi ma­ghia­rizate. Ne-a salvat credinţa că Cineva acolo Sus ne ţine în picioare.

- Sunteţi o persoană credincioasă?

- Foarte credincioasă. Am moştenit credinţa de la mama. Şi nu uitaţi că fac parte dintr-o generaţie care a crescut la liceu cu ore de religie. Îl simt pe Dumnezeu în orice moment, în fiecare manifestare a celor de lângă mine, în fiecare răbufnire a naturii. Noi nu ne-am părăsit credinţa, nici când a fost interzisă. Am continuat să ţinem sărbătorile în taină. Asta e ceea ce îmi dă forţă. Oamenii fără Dumnezeu sunt pe jumătate oameni. Cum spun românii, "e om fără Dum­ne­zeu", adică nu-i bun de nimic. Nu sunt un practicant al reli­giei, nu ţin pos­tu­rile, dar rugă­ciunile şi gândurile mele de noapte îmi ajung. Cred în Dum­nezeu şi gândul meu se duce în fiecare clipă spre El, să-i mulţu­mesc că exist, că sunt bine, că mi-a dă­ruit o viaţă cu de toate, şi rele, şi bu­ne, dar cu mai multă bucurie decât cu amar. Nu sunt un ser­vitor al amintiri­lor, nu-mi place să trăiesc în trecut, dar cred că Dumnezeu mi-a dat foarte mul­te în viaţa aceasta.

- Haideţi, totuşi, de dragul cititorilor, să umblăm puţin şi la cutia cu amintiri. Dacă aţi putea retrăi trei momente din viaţa dvs., ce aţi alege?

- Aş vrea să mai simt emoţia aceea pe care o trăiam copil fiind, iarna, la cinci dimineaţa, când mă trezeam şi auzeam hârşitul lopeţii de lemn în faţa casei. Asta însemna că a nins, în sfârşit, şi că ta­ta, înainte să plece la cazarmă, a ieşit să facă ur­mă. Fiindcă la Sibiu, unde locuiam, toţi erau obli­gaţi să-şi cureţe zăpada din faţa casei. Ce bucurie era pe noi atunci! Într-un an, noi trei, adică eu, fratele meu, care era cu 4 ani mai mare, şi un copil din curte, ne-am închis în "Doppeltüren", între uşile duble ale casei, şi am aşteptat acolo să-l prin­dem pe Nikolas Klaus, până am adormit.

- Cum era Sibiul iarna?

Ceva mai târziu, cu Amza Pellea şi Toma Caragiu în "Haiducii" (1966)

 

- Atmosfera era formidabilă, şi de sărbători, pe strada principală toate magazinele erau luminate şi înţesate de jucării aduse din Germania, de la Nürnberg, trenuri electrice, moş crăciuni cu cheiţă şi mori de vânt. Făceam două ore până acasă, ne lipeam nasul de fiecare vitrină. Sibiul era atunci un oraş mixt, de români şi saşi, la un moment dat, saşii erau chiar mai mulţi. Şi lucrul ăsta se simţea. Ordinea lor era un exemplu şi pentru români. Mi-l amintesc pe Moşu meu, pe bunicul de la Sebeş Al­ba, care mă urca în carul cu boi şi-mi arăta câte o casă de pe drum, zicându-mi: "Uite, măh, Ne­lule, în curte la ăs­ta, e rânduială ca la saşi".

- Mai aşteptaţi nin­soarea acum, dom­nule Besoiu? Cum intră un leu în iarnă?

- Cu bucurie şi cu pantofi noi, cum­pă­raţi de fiica mea. Aştept zăpada cu emo­ţie, mi se umple sufletul de lumină când mă gândesc la bucuria princhin­dei­lor. Mă emoţionează fulgii, căderea lor e bucurie la orice vâr­stă. Dar frigul mă disperă, gheaţa mă face să alunec. Nu mai e ca altădată. N-aş putea să spun că mă cutremură fina­lul. Mă rog bunului Dumnezeu să mă adune la dreapta lui fără dureri, fără su­fe­rinţă, fără teamă, îm­păcat cu toate. Dar nu înseamnă că nu văd cum emoţia începe să se tocească. Când băiatul lui Geo Saizescu, care stătea cu noi în bloc, i-a spus fetiţei mele, Ioana, că Moş Crăciun nu exis­tă, a fost dărâ­mată. I-am spus atunci puştiului, care era mai mare ca ea: "Ai făcut o mare măgărie, ai ucis un Moş Crăciun". Asta e, cu înaintarea în vârs­tă, mor prea mulţi moşi crăciuni, ca să te mai poţi bucura cu adevărat.

"Radu Stanca a fost mentorul meu direct"

Cu Jean Constantin, în "Toate pânzele sus"

 

- Să mergem mai departe pe firul amintirilor. Ce aţi mai alege să retrăiţi?

- Aş vrea să-i văd pe fratele meu şi pe părinţii mei. Mama era o femeie de o mare bunătate, iar tata - un militar cu o viaţă rectilinie, care a făcut trei războaie. Mi-a insuflat un patriotism extraor­di­nar! A luptat pe toate fronturile, încât a ajuns la con­clu­zia că mai bine noi să nu facem armata, fiindcă a făcut el destulă. Aş vrea să mai trăiesc o seară la Cap­şa, alături de cei mai dragi prieteni ai mei. Să fie la masă Radu Stanca, Liviu Ciulei, Am­za Pellea, Cotescu, cu care am fost prieten foar­te bun. I-aş întreba cum e acolo, unde au ajuns.

- Ştiu că de Radu Stanca v-a legat mai mult decât o prietenie. V-a fost şi mentor indirect?

- Ba a fost chiar mentorul meu direct, fiindcă l-am avut şi profesor la Conservatorul din Sibiu. Pe vremea aceea nu exista institut de teatru, m-am pre­­gătit separat cu Radu Stanca. L-am avut şi pro­fesor de estetică, el a fost asistentul lui Lucian Bla­ga, când Universitatea din Cluj s-a refugiat la Si­biu. A fost şi actor, şi poet. Un om cu o cultură im­pre­sionantă. Generaţia lui, a lui Ion Negoiţescu, a lui Ştefan Augustin Doinaş, a lui Cornel Regman, care se coagulase în jurul Cercului Literar de la Sibiu, m-a influenţat mult.

- Cum de nu v-aţi dorit să scrieţi, cu ase­me­nea modele în jur?

- Am scris şi poezii, unele mai izbutite, dar cele mai multe nu. După ce am descoperit actoria, am simţit că mi-am gă­sit locul şi n-am mai sim­ţit nevoia să caut. De altfel, am desco­pe­rit-o din în­tâm­plare. Fra­tele meu era deja ac­tor. Juca. Şi în piesa res­pectivă ră­mă­se­se un rol neacoperit, fi­ind­că cel care trebuia să-l joace a fost încorporat în arma­tă. Atunci Radu Stan­ca şi-a amintit de mine şi m-a chemat.

Trei "grei" ai filmului românesc: Ion Besoiu, Ştefan Iordache şi Mitică Popescu

 

- Era concurenţă în­tre fraţi?

- Nu era concurenţă câinească, era o emu­la­ţie, o încercare de a fi mai buni. Nici nu era ne­vo­ie de lupte nelo­ia­le. E­ram puţini, nu eram mulţi, trupa era mică. Se juca o piesă până la epu­izare. Pe atunci, cel mai des ve­neau la teatru militarii de la garni­zoa­na din Sibiu.

- Câţi ani aţi jucat la Sibiu?

- Aproape 17 ani, care au însemnat mult în for­marea mea. Radu Stanca m-a supravegheat con­ti­nuu. Apoi, într-o zi, când Liviu Ciulei a ajuns di­rec­tor la Teatrul "Bulandra", şi-a amintit de mine şi m-a angajat. Mă văzuse la Sibiu, în Cetatea de foc, unde el semnase decorul. Dar între timp, eu în­­­ce­pusem să fac şi film. Pentru că acel tânăr ple­cat în armată pe care eu l-am înlocuit, Mircea Mu­reşan, cât a fost militar, a studiat regia şi s-a făcut re­gizor de film. Cu el şi cu generaţia lui am de­bu­tat în film.

"Simt că oamenii mă iubesc"

- Şi, încet-încet, aţi devenit marele şi preţuitul actor de azi...

- Da, am devenit foarte cunoscut, cred că am făcut vreo sută de filme. Din 1956 am început să fac film. Ăsta a fost şi motivul pentru care, până la urmă, m-am mutat la Bucureşti. Era istovitoare naveta, era un efort să ajung şi la spectacolele de la Sibiu. Când am venit prima oară în Capitală, nici n-aveam unde să dorm, am dormit pe jos, la un coleg...

"Am iubit deseori, nu mă sfiesc s-o spun"

Premiul "Gopo" pentru întreaga carieră

 

- E timpul să scuturaţi de praf şi ultima amin­tire. Ce aţi mai vrea să retrăiţi?

- Cred că prima iu­bi­re. Aveam 17 ani, eram la Sibiu şi m-am îndrăgostit rău de o colegă. Eram în­nebunit că nu-mi răs­pun­de. Mă plimbam prin cimitire, cu Radu Stanca, şi citeam poezii. Într-o zi, am plâns în poalele ma­mei mele. Şi ea a zis: "Pu­iule, dacă ţi-e hă­ră­zită ţie, Dumnezeu o să ţi-o trimită". Nu mi-a trimis-o.

- Era doar prima dintr-un lung şir...

- Eu am iubit deseori, nu mă sfiesc s-o spun. De aceea am avut patru căs­ni­cii şi nu mă pot plânge de niciuna. N-am regrete, n-am păreri de rău. Am trăit viaţa cum mi-a a­ran­jat-o Dum­ne­zeu, încer­când cât pot să fiu bun şi drept. Dar nu întotdeauna mi-a ieşit, uneori am şi greşit. Însă tot ce am gre­şit am plătit, că toate se plătesc în viaţă.

- Vă e dor de starea de îndrăgostire?

- Dar o trăiesc permanent, chiar dacă sunt sin­gur. Îmi iubesc cu fervoare şi nepoţii, şi fata, şi pe gi­nerele meu. Îmi iubesc colegii, am colegi mai tineri care au crescut lângă mine, îi ador. Şi am şi prieteni adevăraţi, care mă caută şi pe care îi caut. Din păcate, şi ei sunt în vârstă şi ne vedem mai greu. Mai mult vorbim la telefon. Nu-mi lipseşte dra­gostea. Mi-am dat seama că oamenii mă iu­besc. Simt asta când ies pe stradă, în felul în care unii vin să mă conducă, fiindcă acum merg mai greu, în baston. Se vede în privirea lor, în cuvintele lor cu care mulţumesc, chiar în tăcerile lor. E un semn că mi-am făcut datoria cu cinste, eleganţă şi dragoste faţă de public.

Foto: AGERPRES (2), MEDIAFAX (1)

 

• Diana Vlad