A murit profesorul Gheorghe Spoială, de la „Roman-Vodă”
29 februarie 1956. Și un nume ales pentru
a-l desemna învingător: Gheorghe. Peste ani, profesorul Gheorghe
Spoială, unul din numele de referință ale Colegiului Național
“Roman-Vodă” Roman, profesor identificat cu particularitățile
disciplinei predate: o gândire logică, riguroasă, un spirit al cifrelor
convertite în teorie economică, un cunoscător al firii omenești, un
stoic zâmbind discret din colțul gurii.
Își sărbătoarea ziua reală de naștere din patru în patru ani,
după capriciile calendarului, un bărbat matur în ochii căruia juca pofta
de viață a oricărui adolescent.
Era greu să pătrunzi dincolo de limitele pe care o timiditate
înnăscută le trasase în jurul lui. Nu îi plăcea să vorbească nici despre
sine, nici despre familia lui, nici despre carieră. Își iubea fiica și
era un bunic fericit, mândru de nepoții lui. Era o autoritate în rândul
profesorilor de ”socio-umane”, un formator de performeri, de viitori
absolvenți ai facultăților de drept, de economie, de sociologie sau de
filosofie, intuind capacitatea intelectuală și valoarea umană a elevilor
săi. În anul 2015 a fost distins cu Premiul “Domnul Trandafir”, prin
care i se recunoștea valoarea incontestabilă de profesor și de mentor al
generațiilor de elevi cărora li s-a adresat pe parcursul a 37 de ani de
carieră, fapt pe care l-a trecut sub tăcere cu modestie seniorială.
În interiorul casei, cărțile, care îl înconjurau ca un zid,
protejându-l de dezamăgirile lumii, cărțile care îl îmbogățeau spiritual
și îi ofereau răspunsuri la dilemele existențiale, cărțile aveau în
preajma lor o pisică și o broască țestoasă, simbolizând înțelepciunea,
calmul și speranța longevității.
Căldura sufletească, discreția, generozitatea, prezența plăcută
în cadrul colectivului profesoral, bonomia dublată de simțul critic,
luciditatea în descifrarea mersului vremurilor de azi, rigoarea cu care
înțelegea să abordeze materia predată, corectitudinea și fermitatea
principiilor completează portretul unui om care nu poate să dispară din
memoria colectivă, din sufletul celor care l-au cunoscut.
Acum câțiva ani a suportat drama pierderii fratelui, suplinindu-l
în preajma copiilor cu devotamentul unui tată, încurajându-i și
bucurându-se de alegerile lor.
Iubea viața și îi prețuia darurile.
Iubea viața pur și simplu, găsind farmecul bucuriilor mici,
lipsite de grandilocvență, participând la evenimentele cu aer de
camaraderie din cancelarie, jucându-se cu cățeii care se rătăceau prin
curtea școlii, privind, la ritualul cafelei de dimineață, cum magnolia
de lângă scările corpului A înfruntă trecerea timpului.
Juca tenis, o pasiune care îl ajuta să-și mențină tonusul,
elanul, echilibrul fizic și intelectual, care îi confirma structura de
învingător.
Ultimul meci nu l-a putut câștiga, luminile stinse consemnând trecerea în amintire.
Dumnezeu să îl odihnească!
* mesaj al prof. Mihaela Tanovici, directorul Colegiului Național ”Roman-Vodă”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu