Generaţia '80 a devenit o mică provincie anacronică, exasperant de narcisistă, iritată şi bosumflată

Nicolae Coande: Al. Cistelecan, după ce au trecut treisprezece ani de la debut ţi-ai surprins cititorii cu două cărţi apărute aproape simultan. După o carte "nemţească", solid-ancorată în solul ferm al sintezei monografice ai revenit rapid cu un volum de focuri bengale unde poeţii fac figură de solişti expuşi într-un top frugal, dar bine condimentat. Cum explici această impetuozitate care-ţi defineşte pînă la un punct stilul critic inconfundabil în opoziţie cu "aşezarea" din Celălat Pillat?
Al. Cistelecan: Nu sînt în totul vinovat de acest bombardament neplăcut. În intenţia mea, "Top ten"-ul ar fi urmat să apară abia în acest an editorial şi aşa m-am şi înţeles cu dl. Radu Mareş, directorul "Daciei". Dar cînd m-a anunţat că apariţia e devansată mi s-a părut excesiv să protestez altfel decît suav la asemenea încălcare a protocolului. În fond nu găseşti chiar oricînd edituri gata dispuse la astfel de gesturi, care oricum nu-s prea rentabile nici pentru ele. Totuşi, chiar şi în cazuri de extremă rarefiere editorială, cum părea să fie al meu, cel puţin pînă acum, două cărţi pe an reprezintă un abuz şi un semn de grafomanie. Mă pretind cititor şi ştiu ce înseamnă să nu-ţi fie milă de această specie anacronică. Decît două cărţi într-un an, mai bine niciuna; e mult mai onorabil şi mai caritabil. Cît despre posibilul conflict pe care încerci să mi-l insinuezi, eu nu l-am simţit niciodată. Am fost totdeauna de părere că, prin condiţie, criticul e un reacţionar şi că trage mereu înapoi. Uneori trage înapoi şi literatura de azi, citind-o prin cea de ieri. Alteori i se poate îngădui să citească (cu intenţia subversivă de a o împinge, compensator, înainte) chiar literatura de ieri. Nu fac un secret din faptul că am cel puţin o slăbiciune pentru literatura numită "veche" (dar pe româneşte, nu pe slavoneşte) şi o pasiune aparte pentru poezia interbelică. Şi nici din faptul că aş susţine, chiar şi acum, cînd e imposibil, un clasicism românesc. De altminteri, se vede şi azi cu ce consecinţe amare am sărit peste el direct în improvizaţie. Fiind, cîtuşi de cît, critic literar, vin din trecut. Nu ştiu dacă am ajuns în prezent, unde, oricum ai lua-o, numai cu impetuozitate nu mă comport. Presupun că pot trece drept o prezenţă discretă (dacă nu chiar o absenţă discretă).

N.C.: Ai fost nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2000 de un juriu condus de profesorul universitar şi criticul literar Ion Pop, tocmai pentru masivul tău Pillat, alături de nume prestigioase ale criticii literare de la noi: Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu, Gabriel Dimisianu. Ce vei face dacă nu vei lua acest premiu pe care eu unul cred că-l meriţi cu prisosinţă? Îţi vei mai da o dată demisia din generaţia '80 sau vei emigra în Oltenia?
Al.C.: Nominalizarea la premiu, dată fiind compania, e prin sine o distincţie. Cred că nu m-aş bucura dacă nu l-aş lua, dar nici foarte convins că-l merit nu sînt. Sau, oricum, nu înaintea celorlalţi. Dacă-l voi lua, mă voi bucura de el cu această îndoială. Am demisionat din "generaţia '80" - şi sper că măcar oltenii, avînd faimă de iuţi la minte, vor pricepe acest gest paradoxal - nu din vreo supărare pentru ceva sau pe cineva. Pur şi simplu, alături de Alexandru Muşina şi Virgil Podoabă (dar sigur vor mai fiind şi alţii care au avut acest sentiment), am considerat că "generaţia '80" a devenit o mică provincie anacronică, exasperant de narcisistă, iritată şi bosumflată. Noi oricum suntem provinciali şi nu voiam să fim nişte provinciali la puterea a doua. Faci parte dintr-o generaţie, vrei - nu vrei, la tinereţe, dar după 30-35 de ani a mai face parte din ea, altfel decît sui generis, e caz de spital. Şi, ca să mă repet, nu totdeauna şi nu neapărat literar. Nu ştiu dacă, la un caz, voi emigra în Oltenia, pentru că nu ştiu cum e Oltenia, n-am văzut-o niciodată. Noi, în Ardeal, cam avem complexul oltenilor şi dacă ei sunt aşa cum le umblă buhul, nu cred că m-aş putea adapta. Oltenii pe care i-am văzut eu sînt literari şi, deci, denaturaţi, nereprezentativi, sau de piaţă. Cei din pieţele noastre mi se par oameni simpatici, vorbăreţi, cu umor (şi cu marfă bună, ceea ce e chiar mai important). Mă bizui însă pe umorul meu pentru a suporta cu bine orice s-ar întîmpla.

N.C.: Într-un interviu publicat recent în revista timişoreană Orizont vorbeşti despre un proiect care, sunt sigur, va stîrni interesul printre poeţii generaţiei de care tocmai te-ai "despărţit". Este vorba de o carte pe care o vei numi 10 / 80 şi unde vei judeca - literar evident - cei mai valoroşi zece poeţi ai generaţiei. Avansai ideea că topul deja existent va fi binişor modificat şi că expresionismul generaţiei lui Cărtărescu are mai multă substanţă decît post-modernismul care l-a impus tocmai pe liderul ei literar (se poate spune şi invers). Supra-tema viitoarei tale cărţi va aduce în prim-plan figuri ca Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Pantea, Marian Drăghici în detrimentul unor Coşovei, Iaru, Stratan sau chiar Cărtărescu?
Al.C.: Nu ştiu dacă e cazul să mă las, cu naivitate, tras de limbă. După cum mă întrebi - şi dacă, într-adevăr, asta ar fi cartea, ori măcar "supratema" ei - pare că nici nu mai are rost s-o scriu. Văz că o ştii pe dinafară. Dar te asigur că nu e asta teza cărţii (care nici nu are o teză), chiar dacă expresioniştii vor echilibra binişor balanţa după ce Cărtărescu i-a măturat, seniorial, de pe ea. Ăsta mi se pare complexul provincial al lui Cărtărescu, care, altminteri, printr-o şmecherie nu prea demnă de el, se asigură de orice răsturnare, punîndu-i orice eventualitate pe seama spiritului provincial. Care se ştie cît e de îmbîcsit şi de resentimentar... Cu astfel de premise, ierarhia lui Cărtărescu e menită sigur eternităţii, nu doar posterităţii. Eu sînt însă mai modest, n-am partid, n-am cenaclu, n-am program. Oricum, nu unul favorit. Prin urmare, 10 / 80, cum se va numi cartea, nu va fi una "de casă", cu ardeleni vs. postmodernişti sau cu expresionişti vs. postmoderni. Va fi o carte despre poezia şi poetica generaţiei '80, văzute cu cîtă obiectivitate sau detaşare pot eu suporta. Singurul lucru sigur e că vor fi zece poeţi, deşi această cifră începe să mi se pară emfatică. Recitindu-i, nu mai sunt sigur că-s chiar zece cei care trebuie luaţi în seamă. Dar şi dacă ar fi cinci, tot înseamnă mult pentru o generaţie. Fiind o carte care urmează mai degrabă să cînte prohodul generaţiei decît s-o ajute în afirmare (cum au fost cele despre generaţia '60, ale lui Mircea Martin, Ion Pop, Marin Mincu ş.a., şi aici optzeciştii au dreptate să se simtă frustraţi şi să se aclame ca generaţie fără critici) îmi pot lua riscul unei totale lipse de partizanat. Pentru mine generaţia '80 ţine de istoria literară, e acqua passata.

Sare numaidecît lîngă inima cititorului: Ion Mureşan

N.C: Ştiu că revista cea mai bună este cea la care lucrezi sau colaborezi, după cum tu însuţi ai afirmat-o. Temele cu bătaie lungă au făcut din Vatra o revistă-dosar pe care literaţii o aşteaptă cu încredere, dar şi cu sentimentul că li se pregăteşte "ceva". Cum ai defini proiectul-Vatra, acum că numele a devenit renume?
Al.C.: Înainte de a-l defini, aş prefera să-l calific: un proiect serios, cu destule modulaţii "simpatice", aşa ca să nu sperie pe nimeni şi să poată atrage pe toată lumea, de la cititorii riguroşi la cei frivoli; un proiect, mai ales, cu bătaie lungă - cel puţin din partea noastră, deşi această bătaie nu depinde numai de noi cît va fi de lungă.
Un proiect care vine, zic eu, cu două seturi fundamentale de exigenţe: unul priveşte criteriile de evaluare literară, celălalt - problematica de abordat. Suntem o revistă lunară, deci primejdia de a pierde ritmul actualităţii e una imediată. Dar încercăm să suplinim această rarefiere a ritmului prin abordarea "frontală" - şi pe front larg, diacronic şi sincronic deopotrivă - a tematicii pe care ne-o asumăm. Pe trei mari linii se desfăşoară proiectul nostru: promovarea literaturii la zi, cu o atenţie (critică) aparte pentru tineri şi pentru fenomenele de înnoire; dar fără a discrimina prin această favoare celelalte generaţii; a doua linie definitorie e constituită de programul de "re-examinare" a culturii - nu doar a literaturii - române; în fine, a treia linie constă într-o dublă deschidere: a literaturii spre filosofie, teologie, istorie etc., şi implicarea culturii noastre într-un veritabil dialog european.

N.C.: Ai scris despre Ion Mureşan că este "poet - restul e artişti". Nu mi-e clar, deşi am priceput "provocarea". Vrei să mai explici o dată cum e cu ieşirea din
"specie"?
Al.C.: Nu era (nu neapărat) o judecată valorică. Dar între Ion Mureşan şi ceilalţi poeţi - chiar şi cei care seamănă, în vizionarism, în convulsivitate cu el - stă o diferenţă abia transparentă, dar decisivă, pe care cititorul o simte de îndată. Ion Mureşan nu se protagonizează pe sine; întotdeauna se lasă absorbit de compasionalitatea pe care o induce tema. De aceea poezia lui, deşi nu uşor de citit, sare numaidecît lîngă inima cititorului, nu neapărat încîntîndu-l, dar sigur consolîndu-l, compătimindu-l fără lacrimogenie. E un poet care se dăruieşte spontan, candid, fără a ţine la postura de erou sau vedetă a propriului text. Are, deci, această generozitate fundamentală pentru marii poeţi.

N.C.: De cîte istorii literare este nevoie pentru sfîrşitul literaturii?
Al.C.: De una, dar care să fie mai definitivă decît o lespede.