BARNEVERNET sau MIC GHID DE PSIHIATRIE CU SUSU’N JOS
Am urmarit cu multa atentie desfasurarea dramei familiei Bodnariu, inca
de la primele informatii aparute pe social media. Asemenea multora
dintre noi, am trecut si eu prin cateva stadii de procesare a
realitatii, primul fiind cel de negare. In mintea mea, imaginea aceea
idilica a tarilor nordice, superdezvoltate si supercivilizate, a
Norvegiei in speta, cumva nu se potrivea cu incredibilul act al
confiscarii a cinci copii, cel mai mic dintre ei fiind inca alaptat la
san.
Am trecut la stadiul urmator, cel de informare legata de
practicile faimoasei structuri de protectie a copilului numita
Barnevernet. In saptamanile ce au urmat au iesit la iveala niste aspecte
desprinse parca din Kafka. Tot mai multe situatii documentate,
surprinzator de asemanatoare cu a familiei Bodnariu, au aparut pe scena
publica. In urma publicarii cercetarilor Mariannei Haslev Skanlånd, in
legatura cu cele 69 de motive ale preluarii de catre Barnevernet a
copiilor, au inceput sa se lanseze intrebari de genul: “Ce are de-a face
omleta si grosimea feliilor de paine cu confiscarea copiilor?”; “De ce
nu are voie copilul sa le zambeasca strainilor de pe strada?”; “De ce
trebuie pedepsit parintele pentru ca bebelusul intoarce fata in partea
opusa cand e spalat pe fata?”, etc.
Pentru ca in spatele oricarui
experiment, fie el medical, social sau de orice alta natura, sta o
teorie anume, indiferent cat de geniala sau stupida ar fi ea, am
incercat sa o descopar pe cea care guverneaza activitatea Barnevernet.
(Recunosc ca am fost orientata in directia corecta atat de interesul meu
pentru psihiatrie ce dateaza inca din facultate, cat si de munca de
documentare a mai multor persoane, printre care d-na dr. Mariana Goron
si d-l Steven Bennett). In acest fel am ajuns, pe de o parte, la teoria
atasamentului, iar pe de alta parte, la legislatia statului norvegian
privitoare la protectia copilului.
Le luam pe rand. Teoria
atasamentului este o teorie lansata de psihiatrul britanic John Bowlby
si completata de psihologul canadian Mary Ainsworth, care, pe scurt,
sustine (pe model evolutionist), ca la baza comportamentului relational
al oricarui individ sta relatia de atasare fundamentala, genetic
determinata, formata inca de la nastere, de o anumita persoana. Initial
aceasta persoana a fost considerata mama, ulterior insa a fost denumita
generic “persoana de referinta”. Aceasta relatie de atasare este atat de
importanta pentru copil, incat acesta isi va organiza comportamentul si
gandirea in asa fel incat aceasta relatie sa aiba continuitate, aceasta
continuitate fiind esentiala pentru insasi supravietuirea individului
respectiv. Copilul va “plati” chiar cu deranjamente functionale
pastrarea atasamentului fata de persoana de referinta. Relatia de
atasament copil-persoana de referinta este atat de puternica, incat
afectarea ei, ruperea ei, disparitia ei, duce la tulburari emotionale si
cognitive mai mult sau mai putin grave atat in copilarie, cat si in
viata de adult, tulburari care se traduc prin: pasivitate, apatie,
retardul dezvoltarii, agitatie, hiperactivitate, lipsa de atentie,
incapacitatea de a stabili relatii semnificative si de lunga durata,
instabilitate emotionala, depresie, etc. Este important de precizat aici
ca exista cateva tipuri de atasament considerate NORMALE, chiar daca nu
toate sunt optime: atasamentul autonom (optim), relational-evitant,
nesigur-preocupat, neprelucrat si neclasificat. De asemenea, exista
tipuri de tulburari de atasament PATOLOGICE, care se diagnosticheaza de
catre psiholog sau psihiatru, in urma unor evaluari minutioase, prin
teste standardizate si prin verificarea criteriilor de incadrare intr-o
anume categorie de patologie psihiatrica (pe baza DSM – Manualul de
diagnostic si statistica a tulburarilor mentale), si se trateaza numai
la indicatiile psihiatrului. Cauzele cele mai grave care duc la
tulburari de atasament patologice sunt: neglijarea, abuzul sau violenta
persoanei de referinta asupra copilului.
Toate (aproape) bune si
frumoase, insa problemele incep la modul in care agentii Barnevernet
aplica aceasta teorie. Ca peste tot in lume, “practica ne omoara”. (Si
daca nu ne omoara, atunci spune multe despre noi). Am identificat cateva
probleme majore, care devin cauzele dramelor prin care trec, fara
exceptie, familiile despre ale caror situatii am citit:
1. De
departe, aspectul cel mai condamnabil este ca se porneste de la
prezumtia de VINOVATIE a parintilor. Se pleaca din start in sens invers
fata de normal, si anume de la convingerea de nestramutat ca acei copii
(care in final vor fi luati din familie) sufera, de fapt, de tulburare
PATOLOGICA de atasament. Asta ar insemna automat ca au fost fie abuzati,
fie neglijati, fie loviti in vreun fel, astfel incat trebuie neaparat
inlaturati din mediul agresiv. Urmarea fireasca a acestei prezumtii este
sa se caute (sau sa se fabrice ad-hoc) dovezi in acest sens.
2.
Aceasta prezumtie de vinovatie pleaca de la niste “ingrijorari”,
“presupuneri”, exprimate de persoane care nu au calitatea de a evalua
situatia dpdv psihiatric, dar li se ofera recomandarea si puterea de a o
face, deschizand calea larga spre abuzuri ale sistemului. Vezi situatia
fetelor Bodnariu, care au fost luate pe un denunt in care directoarea
isi exprima “ingrijorarea” ca “s-ar putea” ca fetele sa fie disciplinate
acasa.
3. O alta mare problema este ca diagnosticul de tulburare
patologica de atasament (care, in marea majoritate a cazurilor, este
FALS) il pun niste persoane care NU SUNT PSIHIATRI. Daca, in cel mai bun
caz, sunt psihologi, din toate relatarile de pana acum reiese ca
acestia nu aplica nici teste standardizate, nici evaluare repetata, cu
stabilirea diagnosticului in functie de toate criteriile din DSM. Nici
nu ar avea cum, caci totul se face pe fuga, se declara scurt ca asa ar
sta lucrurile, fara dovezi, si se iau copiii in regim de urgenta.
Psihologii care au incercat sa semnaleze discordanta intre situatia
familiilor si severitatea masurilor luate au devenit indezirabili pentru
sistem, din declaratiile activistului norvegian pentru drepturile
omului Marius Raikerås. Conferentiara Gunn Astrid Baugerud, de la
Colegiul Universitar de Stiinte Aplicate din Oslo, a sesizat, intr-un
studiu de psihologie criminalistica, aceasta discrepanta intre
problemele familiilor si masurile extreme de preluare de urgenta a
copiilor intr-un numar nejustificat de cazuri
4. Felul in care
se fabrica dovezile este o batjocura la adresa psihologiei si a
medicinei civilizate, in mod special a psihiatriei. Cateva exemple:
copilul intoarce fata cand este spalat pe fata de tata – asta inseamna
ca se teme de tata sa nu fie lovit, nu o reactie normala a copilului
atunci cand i se pune mana uda pe fata, cum este de fapt; copilul
priveste cu interes alti oameni de pe strada – aceasta inseamna pentru
Barnevernet criteriul A2 din DSM-IV-TR la tulburari reactive de
atasament, si anume sociabilitate indiscriminativa a copilului (si nu
interesul normal pentru alte fiinte, care denota dezvoltarea
neuro-psihica normala a copilului, cum este de fapt); mama plange cand i
se smulge copilul din brate de catre Barnevernet – deci este depresiva –
fara evaluare, fara criterii de diagnostic, fara diagnostic
diferential; mama sufera de o profunda ambivalenta in ce priveste
angajarea in relatii interpersonale (ambivalenta pe care tatal copilului
o neaga) – acest lucru sugereaza, pentru Barnevernet, ca mama are o
tulburare patologica de atasament, care se va reflecta in atasamentul
copilului fata de mama, aspect sustinut tot de teoria atasamentului, dar
neconfirmat in cazul in speta; copilul mananca prea repede – cu
siguranta a fost victima unui incest; copilul mananca prea incet – cu
siguranta a fost victima unui incest; copilului nu-i plac icrele – cu
siguranta a fost victima unui incest (in ultimele trei cazuri nu am
gasit nici un corespondent in psihiatria actuala); copilul este dus in
mod obsesiv la medicul de familie sau la urgente, pentru motive fictive,
doar pentru a demonstra incapacitatea mamei de a-l ingriji, etc.
5. Felul in care sunt tratati ulterior copiii luati dovedeste tot o
abordare intoarsa pe dos a teoriei atasamentului. Intentiei evidente de a
rupe atasamentele stabile formate in familiile biologice si de
reatasare de alte familii, ca si cum dezlipim un sticker dintr-un loc si
il lipim intr-altul, i se spune la Barnevernet “interesul superior al
copilului”. Sa luam exemplul copiilor Bodnariu. De ce au fost separati
cei cinci frati? Pentru ca se pot “popula” trei noi familii cu ei: cinci
timbre pe trei plicuri, nu? De ce au fost grupati copiii mai mari doi
cate doi, de varste apropiate, si de ce li s-a dat program diferit de
vizitare de catre parinti? Pentru ca atasamentul fata de familia lor
biologica este in stadii diferite de formare, in functie de varsta:
Eliana si Naomi au deja un atasament stabil (format deja de la 5-6 ani
in sus), deci ele au trebuit separate complet de parinti, fara vizitare,
fara conversatii telefonice, fara cadouri. Ca urmare, telefoanele de
cate 10 minute permise parintilor au fost o mare concesie, facuta doar
de dragul autoritatilor romane. Acest lucru nu ar fi trebuit niciodata
sa se intample, dar s-a intamplat, gratie implicarii tuturor celor care
au iesit in strada, astfel ca s-a aflat ca a existat o scrisoare a
fetelor, care a fost impiedicata sa ajunga la parinti, iar una dintre
fetite a declarat: “Am crezut ca urmeaza sa muriti”. Ele nu ar fi
trebuit niciodata sa afle ca parintii nu sunt morti deloc, ar fi trebuit
sa inceapa deja sa isi puna in miscare mecanismele de reatasare la noua
familie, conform Barnevernet. Cu cei doi baieti, de 2 si 5 ani, Matei
si Ioan, situatia este si mai inumana: la aceasta varsta, teoria
atasamentului sustine ca despartirile repetate au efect de “consolidare a
doliului”. Ca urmare, mama a fost lasata sa ii vada periodic, ca ei sa
dezvolte agresivitate fata de ea, si apoi sa nu mai doreasca sa o vada,
pentru ca asa spune teoria ca trebuie sa se intample. Acesta este
motivul pentru care unul dintre copii a intrebat: “Chiar a spus tati ca
ii este dor de mine?”. Cu cel mic, nu si-au batut prea tare capul, i-au
permis cu “generozitate” mamei sa il viziteze de doua ori pe saptamana,
fiindca el nici nu va sti ca a avut-o de mama pe Ruth, daca va ramane la
Barnevernet. Nu a contat ca au riscat retard in dezvoltare rupandu-l de
la sanul mamei, nu a contat nici ca l-au iradiat degeaba cu o
tomografie computerizata a intregului organism, desi puteau sa-i faca
ecografii neiradiante in diferite zone ale corpului, pentru a vedea daca
a fost sau nu agresat.
6. Merg mai departe cu rationamentul:
daca aceasta dezlipire de familia biologica – lipire de o familie
surogat, urmata de multe ori de transfer la o alta familie, si apoi la o
alta familie, ar fi atat de benefica pentru copil, de ce statisticile
recente arata ca se raporteaza un numar de 8-9 decese pe luna ale
copiilor aflati in plasament, rata mult mai mare decat a copiilor din
populatia generala? De asemenea, de ce rata adoptiilor copiilor
norvegieni aflati in custodia Barnevernet este mult mai mica decat rata
plasamentului temporar in familii surogat, care merge in majoritatea
cazurilor pana la atingerea varstei de 18 ani, dupa cum a aflat
delegatia parlamentara romana in urma vizitei din Norvegia? Nici macar
nu intru in rationamente legate de aspectele financiare ale sustinerii
si promovarii Barnevernet, au facut-o altii inaintea mea, mult mai bine.
Intorcandu-ne la al doilea punct principal al argumentatiei
mele, care priveste legislatia norvegiana de protectie a copilului,
trebuie mentionate cateva aspecte. Motivele esentiale ale preluarii
copilului din familia biologica si plasarea lui intr-o familie surogat
sunt exact cele descrise de teoria atasamentului: neglijenta, abuzul sau
violenta asupra copilului. Aceasta nu ar fi o problema in sine, insa
statisticile publicate de Biroul national de statistica norvegian arata
ca, din totalul de motive, doar 20% se refera la neglijenta, violenta,
abuz de orice natura si consum de droguri. Restul de 80% au motive
nejustificate (“alte motive”). Pe de alta parte, articolele din lege
care guverneaza activitatea Barnevernet si care sunt cele mai
contestate, sunt cele cuprinse sub numarul 4.12, sectiunile A-D. De
exemplu, sectiunea A permite statului sa preia un copil daca conditiile
fizice si psihologice din mediul de viata al copilului nu se ridica la
standardul prevazut de Barnevernet. De aceea, daca agentului nu ii place
cum face mama omleta, sau daca acesta considera ca feliile de paine
sunt prea groase, copilul este luat. Daca parintele are o problema
temporara la picior si nu se poate urca pe scara sa spele geamul,
copilul este luat. Daca hainele nu sunt impachetate in sifonier asa cum
doreste agentul, copilul este luat, etc. Logic, nu? De asemenea,
sectiunea D a aceleiasi legi recomanda statului sa preia copilul daca se
SUSPECTEAZA ca acesta va suferi neglijenta sau abuz candva in VIITOR.
Ca urmare, parintele care provine el insusi din custodia Barnevernet,
este insemnat cu fierul rosu si este considerat la risc, asa ca nu va
avea parte de copiii proprii. Parintele care a apelat vreodata la
Barnevernet, este automat trecut pe lista neagra si urmarit pana in…
panzele albe (la propriu). Parintilor carora li s-au luat deja unul sau
mai multi copii, trebuie sa le fie clar ca toti copiii pe care ii vor
mai avea vreodata in Norvegia vor fi confiscati in acelasi chip. Fara
asistenta, fara ajutor, fara consiliere, fara un diagnostic corect, fara
un tratament corespunzator. O activitate neprofesionista, prestata de
niste agenti fara pregatire corespunzatoare, deghizata ca “interes
superior al copilului” si glazurata cu o urma de psihiatrie intoarsa pe
dos – aceasta este protectia copilului din Norvegia.
Nu pot
incheia fara sa spun ca exista si o altfel de asistenta psihiatrica in
Norvegia, asa cum a inteles sa o practice asistenta medicala cu
specializare in psihiatrie infantila, Ruth Johanne Bodnariu: prin
consilierea telefonica a adolescentilor pentru evitarea actelor de
auto-agresiune, prin intermediul liniei de urgenta Kirken SOS. Pentru
aceasta, precum si pentru activitatea ei cu copiii strazii din Romania,
ea a fost citata in 2012 in cel mai prestigios jurnal psihiatric din
tarile scandinave, Jurnalul de Sanatate Mintala (
http://napha.no/…/13…/Mener-kjarlighet-reduserer-selvskading).
Pe un astfel de OM, Barnevernet o "rasplateste" luandu-i copiii. Daca
este implicata aici si razbunarea personala a unui agent Barnevernet, cu
atat mai rau. Rezultatul este umilitor pentru toata tagma medicala.
Sunt acum la etapa in care mi-am definitivat diagnosticul asupra
Barnevernet. Nu m-am grabit sa il declar, fiindca am avut nevoie de timp
pentru documentare, caci situatiile acestea de viata si de moarte nu se
pot evalua intr-o zi-doua. Insa, pana cand statul norvegian continua sa
sustina, cu o candoare demna de o cauza mai buna, incalcarile flagrante
ale drepturilor omului si ale tuturor principiilor de buna practica
medicala, produse de Barnevernet, m-am hotarat: nu mai vreau sa vad
fiordurile in urmatorii 50 de ani.
Dr. Daniela Maris
Vezi galeria foto
