joi, 28 ianuarie 2016

Omul de ianuarie

Omul de ianuarie
David Mitchell
Traducere din engleză de Mihnea Gafiţa
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2016




*****
Intro

Scriitorul englez David Mitchell s-a născut în 1969, la Southport, Lancashire. Îşi face studiile de literatură engleză şi americană la University of Kent, urmând apoi un masterat de literatură comparată. Se mută în Sicilia şi apoi în Japonia, la Hiroshima, unde ţine cursuri de limba engleză timp de opt ani.

Debutează cu romanul Ghostwritten (1999), câştigător al John Llewellyn Rhys Prize şi nominalizat la Guardian First Book Award, căruia îi urmează, în 2001, number9dream, nominalizat la Booker Prize, şi Atlasul norilor (Cloud Atlas, 2004; Humanitas Fiction, 2008, 2013), roman câştigător al British Book Literary Fiction Award şi nominalizat la Booker Prize, Nebula Award şi Arthur C. Clarke Award, ecranizat în 2012, cu Tom Hanks şi Hale Berry în rolurile principale. În 2006 publică, de asemenea cu mare succes de critică şi de public, Omul de ianuarie (Black Swan Green), urmat de The Thousand Autumns of Jacob de Zoet (2010), roman nominalizat la Booker Prize şi distins cu Commonwealth Writer's Prize, The Bone Clocks (2014) şi Slade House (2015).

În 2003, David Mitchell apare în antologia Granta a celor mai importanţi tineri scriitori englezi, iar în 2007 este inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalităţi din lume. Printre numeroasele premii primite se află Geoffrey Faber Memorial Prize, South Bank Show Literature Prize şi Richard and Judy Best Read of the Year Prize.

În 2007, David Mitchell a fost inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalităţi din lume. Romanele lui David Mitchell sunt traduse în peste treizeci de limbi.

*
În Omul de ianuarie, vocea lui Jason Taylor, un băiat de treisprezece ani din cel mai liniştit sat din Worcestershire, este la fel de puternică precum cea a lui Holden Caulfield din romanul De veghe în lanul de secară. La începutul anilor '80, în Anglia încă bântuită de spectrul Războiului Rece, maturizarea lui Jason se petrece sub auspiciile întâmplărilor dramatice care pun stăpânire pe întreaga lume - e totodată vremea recesiunii lui Margaret Thatcher, a muzicii celor de la Duran Duran, a taberelor de ţigani nomazi ajunşi şi în satul Black Swan Green -, o lume şocantă, greu de înţeles pentru un adolescent. Dar adevăratul război este pentru Jason cel de acasă, din mijlocul familiei pe cale să se destrame, şi de la şcoală, unde luptele dintre băieţi sunt dure şi lasă urme adânci asupra unei firi contemplative şi sensibile ca a celui care publică versuri sub pseudonim. De la prima dezamăgire trăită când fata de care se îndrăgosteşte, Dawn Madden, îi întoarce spatele, şi de la culpa morală resimţită când provoacă, fără intenţie, un accident grav, Jason e prins într-o serie de întâmplări care sfârşesc prin a-i schimba definitiv perspectiva asupra lucrurilor şi chiar viaţa.

Romanul de faţă urmăreşte un an (din ianuarie 1982 până în ianuarie 1983) din viaţa lui Jason Taylor, un băiat de treisprezece ani dintr-un sat situat în Worcestershire (al cărui nume este chiar titlul original al cărţii - Black Swan Green), unde ecourile Războiului Rece abia îşi fac simţite prezenţa. O lume necruţătoare, în ciuda aparenţei bucolice, mai ales pentru băieţii aflaţi la vârsta adolescenţei, se dezvăluie treptat, odată cu destrămarea familiei lui Jason, prima dragoste, veştile legate de moartea, în Insulele Malvine, a unor tineri soldaţi din Black Swan Green şi apariţia unei tabere de ţigani în pădurea din apropiere. Roman al devenirii, semiautobiografic, Omul de ianuarie e considerat cea mai subtilă şi luminoasă carte a lui David Mitchell.

Roman câştigător al American Library Association Alex Award, 2007 / Finalist la Costa Novel Award, 2006 / Finalist la Los Angeles Times Book Prize, 2006 / Nominalizat la Booker Prize, 2006 / Ales de revista Time între cele mai bune zece titluri ale anului 2006 / Menţionat pe listele celor mai bune cărţi ale anului 2006 de New York Times, Washington Post Book World, The Christian Science Monitor, Rocky Mountain News, Kirkus Reviews.

"Omul de ianuarie este De veghe în lanul de secară britanic, un nou triumf al lui David Mitchell, unul dintre cei mai importanţi şi cunoscuţi scriitori contemporani." (Kirkus Reviews)

"David Mitchell a creat unul dintre cei mai inteligenţi, îndrăzneţi şi amuzanţi tineri naratori care s-au născut vreodată din paginile unui roman. Limbajul său mereu proaspăt, strălucitor îi aduce pe cititori înapoi în adolescenţa lor. Un roman încântător." (The Boston Globe)

"David Mitchell e un autor extrem de curajos şi imaginativ. Ca în romanele lui Thomas Pynchon sau Herman Melville, când îl citeşti ai senzaţia că acoperişul literaturii s-a ridicat şi ţi se permite să te strecori înăuntru." (Time)

"Un roman când nostalgic, când amuzant, când dramatic." (The Washington Post)

Linie
Fragment

Regula Numărul Unu este: Nu te gândi la consecinţe. Dacă ignori această regulă, o să eziţi, o să faci totul varză şi-o să fii prins ca Steve McQueen în sârma ghimpată, în Marea evadare. Iată de ce azi-dimineaţă, la prelucrarea metalelor, m-am concentrat la cele două semne din naştere ale domnului Murcot, de parcă viaţa mi-ar fi depins de asta. Are două pete lungi pe gât, de forma Noii Zeelande.
- Bună să vă fie vremea, băieţi! (Profesorul s-a prefăcut că izbea-ntre ele talgerele.) Dumnezeu s-o apere pe Regină!
- Bună să vă fie vremea, domnule Murcot, am intonat noi, după care ne-am întors în direcţia Palatului Buckingham şi-am salutat: Şi Dumnezeu s-o apere pe Regină!

Neal Brose, proptit de menghina pe care o-mparte cu Gary Drake, s-a-ntors şi s-a uitat fix la mine. "Să nu crezi că te-am uitat, Vierme", am citit în ochii lui.
- La proiect, înainte, băieţi. (Jumate din clasă-s fete, dar domnul Murcot ne spune-ntotdeauna "băieţi", cu excepţia cazului în care ne ia la rost. Atunci, suntem cu toţii "fetelor".) Azi este ora finală pe 1982. Dacă nu vă terminaţi proiectul azi, vă paşte o deportare în colonii, pentru tot restul vieţilor voastre.

Proiectul nostru, în trimestrul de faţă, a fost să proiectăm şi să construim un fel de răzuitoare. Al meu era să curăţ între crampoanele ghetelor mele de fotbal.

Am lăsat să treacă vreo zece minute, până când Neal Brose a început să lucreze ceva la bormaşină.

Îmi bătea inima nebuneşte, dar mă hotărâsem.

Din ghiozdanul negru, marca Slazenger, al lui Neal Brose, am scos calculatorul lui matematic cu energie solară Casio, model-colegiu. Cel mai scump calculator de la W.H. Smith. O atracţie sumbră mă-ndemna să continui, aproape încurajându-mă, ca pe-un canoist care-ar fi vâslit de-a dreptul către cascada Niagara, în loc să-ncerce să lupte împotriva curentului. Am scos nepreţuitul calculator din carcasa lui specială.

Holly Deblin m-a văzut. Tocmai îşi lega părul la spate, ca să nu şi-l prindă-n strung. (Domnului Murcot îi face plăcere să reia subiectul morţilor hidoase, cu desfigurare, la care a fost martor de-a lungul anilor.) Cred că ne place, a şoptit Geamănul Nenăscut. Trimite-i o bezea.

Am prins calculatorul lui Neal Brose în menghină. Leon Cutler a observat şi el, dar n-a făcut altceva decât să se uite fix, nevenindu-i să creadă. Nu te gândi la consecinţe. Am rotit cu putere levier-mâner-manivela. Vagi proteste au sunat a pârâituri în carcasa calculatorului. Apoi, m-am lăsat cu toată greutatea pe levierul-pârghie. Scheletul lui Gary Drake, tigva lui Neal Brose, şira spinării lui Wayne Nashend, viitoarele lor, sufletele lor. Şi mai tare. Carcasa, pân' la urmă, s-a făcut ţăndări, circuitele dinăuntru s-au terciuit, fărâme din toate s-au revărsat pe podea, iar calculatorul gros de cinşpe milimetri s-a transformat într-un calculator gros de trei milimetri. Aşa. Praf şi pulbere. Vacarmul a izbucnit de peste tot din atelierul de prelucrarea metalelor.

Regula Numărul Doi este: Fă-o până nu se mai poate des-face.
Regulile-astea două sunt singurele pe care trebuie să le ţii minte.
Splendide şi-ameţitoare căderi de apă - am luat-o la vale pe ele.

- Domnul Kempsey mă informează - domnul Nixon şi-a încrucişat degetele, formând cu ele o bâtă - că tatăl tău şi-a pierdut serviciul de curând.

"Pierdut" - ca şi cum un serviciu ar fi un portmoneu pe care-l pierzi, dacă nu eşti atent. Şi totuşi, da, e-adevărat. La ora 8.55 dimineaţa, tati se dusese la Oxford, unde-şi avea biroul, şi, până la ora 9.15, părăsea deja sediul firmei, escortat de-un angajat de la pază. "Trebuie să mai strângem cureaua", zice Margaret Thatcher, cu toate că ea n-o strânge - nu ea personal. "Nu avem altă soluţie." Magazinele Universale "Groenlanda" l-au dat afară pe tati, fiin'că fusese găsită o lipsă de 20 de lire într-un cont de cheltuieli. După unşpe ani. În felul ăsta, i-a explicat mami la telefon mătuşii Alice, nu mai trebuiau să-i plătească lui tati nici măcar un penny daune pentru concediere. Danny Lawlor îl ajutase pe Craig Salt să-i tragă preşul de sub picioare, adăugase mami. Danny Lawlor pe care l-am cunoscut eu în august era simpatic rău de tot. Dar a fi simpatic nu-i totuna cu a fi bun, mă gândesc. Fiin'că el conduce-acum Roverul 3500 al firmei, care a fost maşina lui tati.
- Jason! a lătrat domnul Kempsey.
- Ăăă... (Da, eram într-un rahat cât casa.) Da, domnule?
- Domnul Nixon ţi-a pus o întrebare.
- Da. Tati a fost dat afară-n ziua cu Bâlciul. Acum... câteva săptămâni.
- O întâmplare nefericită. (Domnul Nixon are nişte ochi de om care se ocupă cu disecţiile.) Dar întâmplările nefericite sunt banale, Taylor, şi relative. Iată ce întâmplare nefericită a trebuit să suporte Nick Yew anul acesta. Sau Ross Wilcox. Cum îl ajută pe tatăl tău distrugerea unui bun al colegului tău de clasă?
- Nu-l ajută, domnule. (Atât de jos era scaunul elevului rău, că domnul Nixon ar fi putut foarte bine să-i reteze picioarele complet.) Faptul c-am distrus calculatorul lui Brose n-are absolut nimic de-a face cu faptul că tatăl meu a fost dat afară, domnule.
- Şi-atunci, cu ce anume, a întrebat domnul Nixon, modificând unghiul sub care-şi ţinea capul, va fi avut de-a face?

Fă-o până nu se mai poate des-face.
- Cu lecţiile de popularitate ale lui Brose, domnule.

Domnul Nixon s-a uitat la domnul Kempsey, căutând o explicaţie.
- Neal Brose? (Domnul Kempsey şi-a dres glasul, neştiind ce să spună.) Lecţii de popularitate?
- Brose - Călăul mi l-a reţinut în gură pe "Neal", dar asta era chiar bine - ne-a ordonat mie, lui Floyd Chaceley, Nicholas Briar şi Clive Pike să-i plătim câte o liră pe săptămână pentru lecţii de popularitate. Eu am refuzat. Aşa că i-a pus pe Wayne Nashend şi Ant Little să mă convingă de ce-ose-ntâmple dacă nu-mi asigur mai multă popularitate.
- Ce modalitate de persuasiune - vocea domnului Nixon s-a făcut mai dură, semn bun - pretinzi c-ar fi folosit aceşti băieţi?

N-aveam nevoie să exagerez.
- Luni, mi-au golit ghiozdanul pe scări în jos, lângă laboratorul de Chimie. Marţi, m-au bombardat cu bulgări de pământ la ora domnului Carver, de educaţie fizică. În vestiar, azi-dimineaţă, Brose, şi Little, şi Wayne, şi Nashend mi-au spus c-o să-mi tragă şuturi în mutră diseară, pe drum spre casă.
- Vrei să spui - domnului Kempsey i-a crescut uşor temperatura - că Neal Brose conduce un fel de grupare de şantaj? Sub nasul meu?
- "Şantaj" înseamnă, am întrebat eu, cu toate că ştiam foarte bine, să baţi pe cineva care nu vrea să-ţi dea bani, domnule?
- Aceasta ar fi una dintre definiţii. (Domnul Kempsey credea că soarele, luna şi stelele, toate străluceau din curul lui Neal Brose. Toţi profesorii cred la fel.) Ai cumva şi dovezi în acest sens?

Ia-ţi drept aliat viclenia.
- La ce fel de dovezi vă gândiţi, domnule? (Lucrurile evoluau destul de favorabil, ca s-adaug, păstrând o mină serioasă:) Microfoane-ascunse?
- Ei...

Domnul Nixon a preluat iniţiativa:
- Dacă stăm de vorbă cu Chaceley, cu Pike şi cu Briar, ei vor confirma povestea spusă de tine?
- Depinde, domnule, de cine le e frică cel mai tare. De dumneavoastră sau de Brose.
- Îţi promit eu, Taylor, că le va fi cel mai frică de mine.
- Acuzaţiile defăimătoare la adresa caracterului unui coleg sunt lucruri foarte grave, Taylor. (Domnul Kempsey nu era convins, deocamdată.)
- Mă bucur să v-aud spunând asta, domnule.
- Ce nu mă bucură pe mine - doar nu era să lase domnul Nixon ca un interogatoriu să devină o discuţie amicală - este că mi-ai adus în atenţie această problemă nu venind să baţi la uşa mea şi spunându-mi, ci distrugând bunul presupusului tău prigonitor.

"Presupusul" ăsta m-avertiza pe mine că juriul încă mai delibera.
- Dacă implici un profesor, înseamnă că eşti un căcănar, domnule.
- Dacă nu implici un profesor înseamnă că eşti un căcăcios, Taylor.

Viermele Nevricos s-ar fi-ncovrigat sub apăsarea unei nedreptăţi atât de mari.
- Nu m-am gândit chiar atât de departe. ("Găseşte fărâma de adevăr, ţine-te de ea şi suportă consecinţele, fără să te văicăreşti.") A trebuit să-i arăt lui Brose că nu mă tem de el. Nu m-am gândit la nimic altceva.

Dac-ar avea şi plictiseala un miros, ar fi cel din magazia de materiale didactice. Praf, hârtie, ţevi calde, toată ziua, toată iarna. Caiete goale pe rafturi de metal. Stive de Să ucizi o pasăre cântătoare, de Romei şi Juliete, de Moonfleet-uri. Magazia, totodată, e şi celulă de izolare pentru cazuri extreme, cum e-al meu. În afara dreptunghiului de geam givrat din uşă, singura lumină e dată de-un bec deja cafeniu. Domnul Kempsey îmi spusese, tăios, că puteam să-mi fac temele-acolo, până când venea cineva să mă cheme, dar, pentru o dată, eram pregătit. Un poem îmi trăgea şuturi în burtă pe dinăuntru. Fiin'că tot eram într-un asemenea rahat, am şutit un caiet elegant, cu coperţi tari, de pe un raft, în care să scriu. Dar, după numai primul rând, mi-am dat seama că nu era un poem. Era, mai degrabă, o... ce anume? O mărturisire, bănuiesc.

Când a sunat de recreaţia de dimineaţă, am descoperit c-acoperisem trei pagini. Pusul cuvintelor unul după altul face ca timpul să se scurgă prin ţevi mai înguste, dar mai rapid. Umbre treceau prin faţa geamului givrat, pe măsură ce profesorii se grăbeau spre cancelarie, ca să fumeze şi să bea cafea. Umbre care glumeau, care gemeau. N-a intrat nimeni în magazie, să mă recupereze. Toată clasa a şaptea nu vorbea decât despre ce făcusem eu la prelucrarea metalelor - ştiam. Toată şcoala. Oamenii spun că-ţi ard urechile, când vorbeşte lumea despre tine, dar eu simt un vâjâit în străfundurile stomacului. "Jason Taylor, n-a făcut aşa ceva, Jason Taylor, ba chiar a făcut, vai, Doamne, zău aşa, pe cine-a turnat?" Scrisul îneacă vâjâitul respectiv. A sunat de finalul recreaţiei şi umbrele au trecut în direcţia cealaltă. Nici acum n-a venit nimeni. În lumea exterioară, probabil că domnul Nixon îi convoca pe părinţii mei. Nu prea putea să-i surâdă norocul până spre seară. Tati plecase la Oxford, să lege nişte "contacte" pentr-o slujbă nouă. Până şi robotul telefonic al lui tati, cel cu benzi în role mari, fusese trimis înapoi la "Groenlanda". Prin perete, auzeam zuruind, zuruind, zuruind copiatorul Xerox al şcolii.

Un spasm de frică m-a-ncercat, când uşa s-a deschis, dar mi l-am sugrumat singur. Nu erau decât două nasuri-pe-sus dintr-a şasea, trimişi să ia un teanc de Cidru cu Rosie. (Am citit-o şi noi anul trecut. Era o scenă la care tuturor băieţilor din clasă li se scula, de aproape c-auzeai cum creşteau.)
- E-adevăra', Taylor? m-a luat nasul-pe-sus mai mare, de parc-aş fi fost încă în perioada mea de Vierme.
- Ce mă-ta-ţi pasă ţie, bă? i-am dat replica, dup-un moment de tăcere.

Am reuşit să spun asta cu-atâta răutate, că şesarul şi-a risipit cărţile pe jos. Nasului-pe-sus mai mic i-au scăpat şi lui, când a dat să se aplece s-ajute.

Am bătut din palme... încet...

- Ceea ce mă îngrozeşte, clasa 3KM - o fi el, domnul Kempsey, poreclit "Polly", dar e-un pericol, când e-atât de furios -, este că toate aceste acte de intimidare se petrec de săptămânî întregi. Săptămâni.

Clasa 3KM s-a făcut mică-n spatele unei tăceri mormântale.
- SĂPTĂMÂNI!

Clasa 3 KM a tresărit.
- Şi nici măcar unul dintre voi nu s-a gândit să vină la mine! Mă simt dezgustat. Dezgustat şi speriat. Da, speriat. Peste cinci ani, veţi avea drept de vot! Se aşteaptă de la voi să fiţi elita, clasa 3KM. Ce fel de cetăţeni aveţi de gând să deveniţi? Ce fel de ofiţeri de poliţie? De profesori? De avocaţi? De judecători? "Ştiam că nu e bine, dar n-aveam eu treabă, domnule." "Mai bine las pe altcineva s-arate cu degetul, domnule." "Mi-era frică, dacă spuneam orişice, că următorul eram eu, domnule." Ei bine, dacă o asemenea lipsă de şiră a spinării este viitorul societăţii britanice, numai cerul ne mai ajută.

Eu, Jason Taylor, eram un turnător.
- Acuma, sigur, dezaprob cu toată forţa felul în care Taylor m-a făcut atent la toată această jalnică afacere, dar el, cel puţin, a ieşit în faţă. Mai puţin impresionanţi au fost Chaceley, Pike şi Briar, care n-au vorbit decât sub constrângere. Ceea ce constituie o ruşine colectivă pentru voi este c-a trebuit să facă Taylor gestul nesăbuit de azi-dimineaţă, ca să forţeze ieşirea la iveală a lucrurilor.

Fiecare dintre cei din faţă s-a-ntors şi s-a uitat la mine, dar eu de Gary Drake m-am luat:
- Ce vrei, Gary? (Călăul îmi dăduse un salv-conduct pentru acea după-masă. Mă gândesc, uneori, că şi el vrea s-ajungă la o-nţelegere de lucru de-a doamnei De Roo cu mine.) Nu ştii cum arată mutra mea, după trei ani?

Ochii s-au mutat la Gary Drake. Apoi, la domnul Kempsey. Dirigintele nostru ar fi trebuit să deschidă focul asupra mea, fiin'că vorbisem în timp ce vorbea el. Dar uite că n-a tras.
- Deci, Drake?
- Da, domnule?
- Să te prefaci că nu pricepi - este ultima soluţie a prostului, Drake.

Gary Drake avea, de fapt, o figură stânjenită.
- Da, domnule?
- Faci iarăşi acelaşi lucru, Drake.

Gary Drake, bine de tot înghesuit. Wayne Nashend şi Ant Little, suspendaţi. Pe Neal Brose, există şanse ca domnul Nixon să-l exmatriculeze.

Acuma, chiar c-o să vrea să-mi tragă şuturi în mutră.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu