Ideea clasică a grecilor despre zonele climatice a servit două scopuri. Climatele din nord erau prea reci, iar cele din sud, prea calde pentru a permite o dezvoltare culturală semnificativă a umanității. Pe de altă parte, climatele intermediare, din zona mediteraneeană, erau perfecte pentru înflorirea creativității umane, generând cultură și bogăție materială. Folosind acest raționament circular, grecii au putut simultan să explice și să justifice hegemonia lor în lumea antică.
În timpurile moderne, științele naturale concep clima într-un mod diferit. În locul unor diferențieri bazate doar pe latitudine, astăzi clima este considerată un sistem holistic, cu funcționare globală prin interacțiuni sinergetice de tip feed-back. Clima însumează atmosfera, litosfera, hidrosfera, criosfera și biosfera, împreună cu toate procesele și activitățile componente. Sistemul climatic terestru este influențat puternic de astronomie (ciclurile Milanković) și variate radiații cosmice.
Indiferent de conceptul folosit, clima a fost – și încă mai este – un vector încărcat cu o varietate de proiecții și atitudini ideologice. Lista este lungă, incluzând aprobări zeloase, negări furioase, războaie culturale, politicianism, populism, conservatorism, ecologism etc. Aș vrea, totuși, să folosesc alte patru exemple, în care bagajul ideologic nu este întotdeauna vizibil la prima vedere: rasismul climatic, cucerirea și stăpânirea naturii, sălbăticia naturii neprihănite și (in)stabilitatea sistemului climatic[1].
Rasismul climatic
Ideea că trăsăturile caracteristice ale unei rase umane pot fi influențate, sau chiar determinate, de climă, a fost una dintre cele mai longevive din istoria intelectuală a climei. Am indicat deja cum grecii antici explicau avansurile civilizației lor și expansiunea colonială prin climatul extrem de favorabil existent în zona Mării Mediterane.
Herodot (sec. al. V-lea î.e.n.) explica diferența dintre egipteni și greci prin faptul că primii trăiau într-un „climat idiosincrasic”, unde râurile se comportă diferit de oricare altele. Similar, Hipocrate explica victoriile lui Alexandru cel Mare asupra Imperiului Persan folosind termeni rasiali contrastanți, bazați pe climă: energia Europei a câștigat în fața caracterelor mai „moi” ale Asiei.
Exemple asemănătoare se mai pot găsi și în literatura arabă din sec. al XIV-lea (istoricul tunisian Ibn Khaldun), ori în scrierile unor gânditori renascentiști sau de la începuturile modernismului european, ca Jean Bodin, Baronul de Montesquieu și David Hume. Sugestive mi se par, în acest context, remarcile făcute de filosoful iluminist Immanuel Kant în 1775: „Locuitorul din părțile temperate ale lumii, aflate deasupra părții centrale, are un corp mai frumos, este mai harnic, mai glumeț, mai controlat în pasiunile sale și mai inteligent decât oricare altă rasă de oameni din lume. De aceea, în oricare moment al istoriei, acești oameni au educat pe alții și i-au controlat cu armele”.
Mai târziu, în primele decenii ale sec. al XX-lea, rasismul climatic și-a găsit un exponent de marcă: profesorul american Ellsworth Huntington (Yale University). El a considerat că geografia este „baza istoriei” și că dezvoltarea civilizației umane este datorată vremii. Bazându-se pe diverse studii care au examinat productivitatea muncitorilor industriali în diverse condiții climatice, Huntington a reafirmat cele scrise de Hipocrate, Ibn Khaldun și Montesquieu: „locuitorii din zonele toride sunt lenți și înapoiați, și noi suntem aproape toți de acord că această situație este legată de căldura umedă și neschimbătoare”. Nu este de mirare că, având astfel de idei, profesorul de la Yale a fost ales în 1935 președintele Societății Americane de Eugenie.
Chiar dacă ideile lui Huntington și a altor geografi și filosofi dinaintea lui ni se par naive astăzi, virusul rasismului climatic nu este complet eradicat. Iar uneori își mai face simțită prezența (chiar dacă timid) în lucrări academice, precum
„The hot topic: how to tackle climate change and still keep the lights on”, din 2008, despre războiul civil din Darfur, Sudanul de Vest”.[2]
„Warming Increases the Risk of Civil War in Africa”, 2009, care sugerează că, în condițiile actualei încălziri globale, conflictele armate din Africa sub-sahariană vor crește cu circa 54% până în 2030, producând 393.000 decese adiționale.[3]
„Climate change in the Fertile Crescent and implications of the recent Syrian drought”, 2014, în care se argumentează că seceta din 2007-2010 a declanșat foamete și exodul în masă a populației rurale către centrele urbane. Astfel, seceta ar fi una din cauzele războiului civil din Siria.[4]
Chiar dacă pentru o activistă înfocată, precum Naomi Klein, este ‚clar’ că schimbările climatice agravează rasismul, percepția mea este că acest tip de ideologie climatică are puține șanse de supraviețuire.
Cucerirea și stăpânirea naturii
În decursul istoriei umane, impactul omenirii asupra mediului natural s-a amplificat, incluzând capacitatea de a altera, forma și re-forma natura, precum și abilitățile de dominare/construire a mediului terestru în toate formele sale, conform dorințelor omenești. Ideologia care stă la baza cuceririi și stăpânirii naturii este relativ recentă și de origine europeană. Ea s-a dezvoltat în perioada de „salt înainte” al Europei, între 1450 – 1750, intim conectată la (și influențând mutual) ascensiunea capitalismului, formarea primelor state teritoriale moderne, diminuarea influenței dogmelor religioase și emergența descoperirilor științifice și a viziunilor pan-globale. „Epoca descoperirilor” a însemnat călătorii și explorări intense, iar Revoluția Franceză, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a constituit o forță remarcabilă în ascensiunea lui homo economicus și a Revoluției Industriale.
În acest climat (!) socio-economic, politic și filosofic, ideea cuceririi și dominației omului asupra naturii s-a materializată și prin încercările de supune și control al climei. Nu întâmplător, Huntington și-a încheiat cartea sa, Civilizație și Climă, din 1915, cu urmatoarele cuvinte: „Dacă vom putea cuceri clima, lumea va deveni mai puternică și mai nobilă”.
Clima a constituit un obiectiv al multor încercări de cucerire – fie locale, regionale, sau, acum, globale – și profunda atracție exercitată de acest uriaș proiect ideologic este sugerată de diversele situații culturale și politice în care au avut loc aceste încercări. Două exemple din trecut vor ilustra anvergura acestor eforturi.
a. Modificarea vremii prin crearea științifică a ploii artificiale în Statele Unite. În anul 1849, meteorologul James Espy a propus incendierea unor largi porțiuni de pădure pentru a accelera curenții termice producători de ploaie (experiment eșuat). Mai târziu, Daniel Ruggles și Robert St. George Dyrenforth au folosit așa-numita teorie a impactului, pentru a produce ploaie în Texas. În 1891, cei doi inventatori au produs explozii puternice în atmosferă, cu speranța menținerii vremii într-o stare instabilă. În fine, un al treilea antreprenor științific, Irving Langmuir (premiul Nobel pentru chimie, 1932), a fost adeptul entuziast al însămânțării norilor cu gheață carbonică sau iodură de argint. Procedeul Langmuir a deschis posibilitatea redirecționării uraganelor, generării furtunilor de zăpadă artificială și irigarea zonelor aride din Arizona.În 2007, autoritățile chineze au raportat o încercare reușită de a ninsoare peste orașul Nagqu din Tibet prin însămânțarea norilor cu iodură de argint. Această acțiune a dovedit că se poate schimba vremea pe cel mai înalt platou al lumii. Norii au fost însămânțați și în timpul Jocurilor Olimpice de vară 2008 din Beijing utilizând rachete, pentru a îndepărta aversele de ploaie din nori înainte ca ele să ajungă deasupra orașului olimpic, astfel încât să nu plouă în timpul ceremoniilor de deschidere și închidere.
Nu prezint aici diversele aspecte ale războiului meteorologic (HAAPP, ChemTrails, Elf Waves and Gwen Tower, Vietnam etc.) pentru că există multe teorii conspiraționiste, dezinformatoare sau manipulatoare, despre care se poate discuta în altă parte.
b. Marele Plan Stalinist pentru Transformarea Naturii.
Aprobat oficial în 1948, materializarea acestui plan a ajuns la apogeu
în Uniunea Sovietică a anilor 1960. El a marcat megalomania comunistă de
cucerire a naturii prin activități de o grandoare faraonică. Oamenii de
știință, inginerii și vizionarii sovietici au imaginat numeroase
modalități de a controla clima Rusiei, ori chiar a întregii planete:
baraje în strâmtoarea Behring, pentru a topi gheața arctică și a încălzi
țărmurile nordice rusești; inundarea Depresiunii Qattara din Egipt,
pentru a aduce ploaia în Sahara; devierea Curentului Golfului printr-un
baraj între Cuba și Florida, pentru a amplifica curgerea spre nord a
apei calde a curentului; plantarea cu copaci a unei rețele gigantice de
fâșii împădurite în stepele din sudul Uniunii Sovietice, pentru a atrage
ploaia și a opri eroziunea solurilor; în fine, devierea celor două
râuri, Amu Darya și Sîr Darya, care alimentau Marea Aral – dispărută
acum și considerată unul dintre cele mai mari dezastre ecologice.
În prezent, acest proiect ideologic, de luare sub control și
dominare/supunere a naturii, continuă sub diverse forme, la nivel micro
și macro. De exemplu, majoritatea automobilelor se vând acum cu „control
climatic” al temperaturii din interior. Modificarea, după dorință, a
schimbului de aer și a temperaturii arată că micro-climatul mașinii
poate fi adus sub controlul șoferului. La nivel macro, există numeroase
scheme de modificare și control a climei mondiale, grupate în ceea ce se
numește geo-inginerie:
captarea, lichefierea și injectarea dioxidului de carbon în diverse
rezervoare geologice, diseminarea de aerosoli pe bază de sulf în
atmosferă pentru a o face mai opacă la trecerea radiației solare, pompe
biologice în oceane etc.Prin cucerirea și stăpânirea naturii, oamenii adoptă o poziție ideologică: ei au dorința, dreptul și mijloacele de a controla forțele climatice.
Ideologia naturii sălbatice și neprihănite
Acest tip de ideologie climatică este opus celui precedent: în locul încercărilor de cucerire și dominare, avem acum de-a face cu o deificare a naturii, respectiv a climei. „În sălbăticie se conservă lumea”, spunea Henry D. Thoreau, semnalând astfel că o natură sălbatică, a cărei climă nu este alterată de om, reprezintă un fel de sanctuar delicat și neprihănit, care trebuie păstrat așa cum este, departe de orice intervenție umană. Astfel, clima devine și ea ceva fragil și are nevoie să fie protejată sau salvată, așa cum se întâmplă cu peisajele naturale sau speciile vegetale și animale.
Distingem ușor aici idealurile care au alimentat Romantismul, Iluminismul și mișcările ecologiste timp de peste două secole sau mai mult. Ca un corolar, a apărut în imaginarul umanității și conceptul de Mama Natură, o umbrelă ideologică sub care și-au găsit adăpost ecologismul, încălzirea globală și schimbările climatice.
Nimic mai fals despre natură decât că ar fi o mamă pentru oameni. Nu există nici un climat în care omul să fie adaptat ideal, în sensul că i se va garanta o calitate decentă a vieții. Mama Natură nu vrea ca noi să avem o speranță de viață de 75 ani sau o rată de mortalitate infantilă sub 1%. Natura, ca sumă a tuturor lucrurilor de pe Pământ, nu se sinchisește de ființele umane în nici un fel și ne atacă permanent cu ape infestate cu bacterii, călduri excesive, lipsa ploilor sau inundații, cutremure, furtuni, uragane, tornade, insecte și alte animale purtătoare de boli, un mare număr de predători etc. Astăzi, privim moartea cuiva înainte de 30 ani ca pe o tragedie; în timpurile mai „naturale”, aceasta era speranța de viață.
Cu toate acestea, mitul naturii pure, sălbatice, – un paradis primordial din care omul ar fi fost izgonit - a fost un mod persistent de discurs în ultimele secole. Prin pierderea caracterului sălbatic și neprihănit, datorită îmblânzirii și stăpânirii naturii, unii oameni dezvoltă un complex de vinovăție, se simt direct responsabili pentru ceea se întâmplă cu natura/clima și vor acționa în consecință.
Într-un articol anterior, Schimbările climatice și percepțiile lor culturale: Sunteți egalitarist, fatalist, ierarhist sau individualist?, am numit acești oameni „egalitariști”. Ei consideră natura ca fiind vulnerabilă și acest sentiment devine o parte a rațiunii lor de a exista. Egalitariștii vor căuta acele aspecte ale schimbărilor climatice care să le justifice credința lor că natura este amenințată și necesită acțiuni imediate de salvare. Cel mai probabil, ei vor deveni membri ai unor organizații ecologiste de tip Greenpeace.
O expresivă laudatio a sălbăticiei și purității naturii a scris-o Bill McKibben în cartea sa din 1989 „Sfârșitul naturii”. Autorul deplânge tranziția de la o climă naturală la una modificată prin intervenția omului în „afacerile” atmosferei. Faptul că „acum un copil nu va ști niciodată cum arată o vară naturală” este pentru McKibben un motiv de întristare și un sentiment de pierdere ireparabilă.
„Paradisul natural pierdut” datorită activităților antropogenice este o proiecție ideologică a sanctității naturii pure.
(In)Stabilitatea sistemului climatic
Dacă acceptăm semnificația ideologică a celui de-al treilea exemplu – clima mondială ca ultim loc de refugiu și siguranță a naturalului – rezultă că menținerea stabilității sistemului climatic capătă o importanță primordială, sacrosantă chiar. Astfel, clima devine un vector încărcat cu ideologia stabilității și ordinii, în contrast cu ideile de schimbare și haos. Ideologic, o climă stabilă este considerată un bun public.
Principala problemă pe care o depistez aici este aceea că sistemul climatic, prin definiție, este schimbător și haotic. Doar dacă acceptăm metafora lui James Lovelock, conform căreia Pământul este un organism viu, cu auto-reglare – Gaia sau Mama Pământului – putem să ne imaginăm un regim de stabilitate și ordine climatice. În realitate, diversele climate – locale sau globale – devin entități care trebuie stabilizate pentru a servi binele public. Articolul 2 din Convenția Cadru a Națiunilor Unite despre Schimbările Climatice, semnată în 1992, stipulează foarte clar:
„Obiectivul final al acestei Convenții… este să obțină stabilizarea concentrațiilor de gaze cu efect de seră din atmosferă”
Iar recent semnatul Acord de la Paris precizează că statele semnatare se obligă să stabilizeze creșterea temperaturii medii globale sub 2°C față de valorile pre-industriale pentru a evita schimbări climatice ireversibile.
Schimbare, haos, dinamism și instabilitate – atribute evidente ale funcționării tuturor componentelor climatice – trebuie supuse unui regim de stabilizare, conform cerințelor ideologice ale bunului public. Șansele de succes și costurile aferente stabilizării sunt greu de estimat, dar există păreri că stabilizarea climei trebuie efectuată indiferent de costuri.
Preferința pentru stabilitatea climei (impusă de oameni) în loc de variabilitate (impusă de legile naturii) este o altă măsură ideologică.
Concluzii
Prezentarea celor patru exemple de ideologie climatică poate servi drept introducere la o problematică mai complexă și de mare interes: legăturile dintre lumea fizică și imaginația noastră culturală. Ideea de climă, generată încă din antichitatea greacă, se regăsește ca un fir roșu în construcțiile noastre intelectuale, formate în jurul noțiunilor de natură, cultură și istorie. Iar cărămizile climatice din aceste construcții conțin și ingrediente ideologice.
NOTE__________________
[1] Urmez aici exemplele prezentate de profesorul Mike Hulme în cartea sa Why We Disagree About Climate Change – Understanding Controversy, Inaction and Opportunity, Cambridge, 2009. [2] G. Walker și D. King, 2008, The hot topic: how to tackle climate change and still keep the lights on, Bloomberg Press, London.
[3] Burke, M. B., et al., 2009, Warming Increases the Risk of Civil War in Africa. Proc. Of Nat. Acad. Of Sciences, v. 106, no. 49, 20670-20674.
[4] Kelley, C. P., et al., 2014, Climate change in the Fertile Crescent and implications of the recent Syrian drought, Proc. Of Nat. Acad. Of Sciences, vol. 112 no. 11, 3241–3246.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu