Dascălul neînțeles și alte mituri

Aparent mereu un subiect de actualitate, salarizarea personalului didactic a încins iarăși spiritele profesorilor și pe cele ale sindicaliștilor. Noua lege a salarizării prevede ca salarizarea profesorilor să fie orientată de performanța acestora: un profesor cu rezultate mai bune va avea un salariu mai mare decât altul a cărui activitate este mai puțin performantă. Reacția sistemului nu s-a lăsat așteptată și a fost dezamăgitoare, dar previzibilă, din păcate. Profesorii vor salarii mai mari, dar să nu se schimbe nimic, așa cum am arătat într-un alt articol, „Vrem salarii mari, dar să nu se schimbe nimic”.
FSLI declară că aplicarea unor criterii obiective de performanță în învățământ este aproape imposibilă din cauza programelor școlare depășite și a lipsei unor instrumente de evaluare a activității profesorului. Este cel puțin regretabil că tocmai cei care întrupează zeul nemilos al Evaluării în România se declară neputincioși în a defini criterii de performanță pentru a se autoevalua. Dacă nu avem aceste instrumente, înseamnă că este un moment oportun să le realizăm!
Evaluarea profesorilor este o problemă care mă preocupă încă din primii ani de învățământ, pentru că raportul anual de autoevaluare, singurul care cere tuturor profesorilor să reflecteze măcar o clipă la activitatea lor la clasă, este o mascaradă ieftină, un calcul matematic care „trebuie să dea cel puțin 86 de puncte” pentru calificativul „foarte bine”. Atât și nimic mai mult. Și dacă nu ai abateri grave de disciplină, dacă nu te-a căutat poliția, televiziunea sau inspectoratul, vei avea minunatul calificativ „foarte bine”, pentru că prietenii tăi, colegii, și bietul director vor numai bine întregii școli. Calificativul acesta îți permite să te înscrii la gradele didactice.
Nu putem avea un sistem de educație calitativ, dacă activitatea profesorilor nu este urmărită și evaluată. Orice demers profesional trebuie să aibă și feed-back, pentru că acesta oglindește activitatea și permite corectarea acesteia. Evaluarea nu trebuie gândită ca un mijloc stalinist și rău-voitor de urmărire a orelor de curs, ci ca o reflectare a activității didactice: dacă rezultatele nu sunt satisfăcătoare, e nevoie de corecții. Cu toate acestea, profesorii continuă să se comporte ca o castă care impune reguli proprii și cere privilegii.
Este de la sine înțeles că salarizarea profesorilor pe criterii de performanță este necesară pentru un învățământ de calitate. Nu vom avea rezultate până când nu vom reuși să deschidem ușile sălilor de clasă, să aflăm ce se întâmplă înăuntru și să reacționăm (http://revista22.ro/70250622/deschidei-uile-slilor-de-clas-domnule-ministru.html). Am cunoscut profesori excepționali, cu vocație, care sunt dedicați și contribuie la dezvoltarea copiilor, profesori care ghidează și îndrumă, profesori model de la care eu însămi am preluat metode pe care le-am aplicat mai târziu. Ei trebuie recompensați, răsplătiți pentru munca lor și apreciați. Ceea ce definește un profesor dedicat este faptul că el se implică în activitatea didactică. Am întâlnit mulți profesori pentru care cele cincizeci de minute petrecute în clasă sunt o corvoadă, profesori care se așază la catedră și nu se ridică decât pentru a ieși din clasă, profesori care nu reușesc să capteze atenția copiilor sau profesori cărora nu le pasă dacă „elevii nu învață”. Aceștia aruncă eșecul didactic în cârca copilului leneș și nu își asumă rezultatele slabe ale elevilor.
Ideea de urmărire a progresului școlar al elevilor ca mijloc de evaluare a profesorilor nu este nouă. În anul școlar 2011-2012, ministrul educației a creat doi parametri care ar fi putut permite monitorizarea activității cadrelor didactice: testarea inițială raportată la o testare finală. Rezistent la schimbare și foarte adaptabil, sistemul a reușit să lupte cu balaurul, manipulând toată procedura. Șefa de catedră de la momentul acela ne-a recomandat cu căldură să corectăm cu maximă exigență testele inițiale și să dăm note mai mici, iar testele finale, cu maximă indulgență, astfel încât notele să fie evident mai mari, iar progresul elevilor, vizibil și considerabil. Metoda a eșuat, dar a rămas necesitatea realizării unor mijloace de evaluare.
Din pricina stării nefericite a învățământului actual (directorii nu sunt stimulați suficient să urmărească activitatea profesorilor, părinții sunt adeseori masă de manevră pentru diriginți, supunându-se orbește acestora, inspectorii de specialitate sunt aglomerați cu inspecțiile de grad), cred că singurul mijloc de evaluare a profesorilor este acela al unei testări inițiale naționale. Funcționalitatea acesteia am definit-o în următoarele puncte:

• Testele naționale inițiale verifică competențele elevilor și măsura în care a existat un progres în anul școlar precedent. De exemplu, elevul Andrei al profesorului Dima a dat o testare inițială în septembrie 2015; în septembrie 2016, Andrei dă o altă testare inițială, iar rezultatul acesteia este comparat cu rezultatul din anul anterior. În funcție de cele două testări, se stabilește dacă profesorul Dima își face treaba bine sau nu. Sigur, nu sunt analizate rezultatele unui singur elev, ci ale tuturor elevilor aceluiași profesor.
• Testele naționale inițiale verifică competențele pe care elevii ar fi trebuit să le dobândească în anul precedent, competențele enunțate în programa școlară, dar și competențe de bază: înțelegerea textului, lectura critică etc (competența înseamnă a ști să faci).
• Aceste teste iau locul testelor inițiale clasice organizate și corectate de profesorii de la clasă care pot trăi ispita de a nu fi tocmai obiectivi.
• Fiecare test va include întrebări aparținând mai multor discipline (baremul de corectare trebuie adaptat acestui tip de evaluare), astfel încât se vor organiza trei probe, de exemplu:
  • Comunicare (limba română, limbi străine);
  • Științe (matematică, biologie, fizică, chimie, după caz);
  • Societate (istorie, geografie).
  • Subiectele se pot organiza după modelul evaluărilor naționale pentru clasele a II-a, a IV-a, a VI-a, care cuprind itemi asemănători testelor PISA, vizând verificarea anumitor competențe (http://subiecte2014.edu.ro/2014/evaluarenationala6/modeleteste/).
  • Testele naționale inițiale nu verifică cunoștințe, ci deprinderi, abilitățile copiilor de înțelege un text și de a gândi, de a analiza și de a reda rezultatul raționamentului lor.
  • Profesorii nu pot supraveghea elevii din școala în care sunt încadrați, de aceea ei vor fi distribuiți pentru supravegherea elevilor din alte școli.
  • Profesorii nu corectează lucrările elevilor din școala în care lucrează; așa cum se întâmplă în cazul tuturor evaluărilor naționale, lucrările ajung la o altă școală sau la un centru de evaluare.
  • Notele elevilor trebuie trecute în catalog pentru a-i stimula pe elevi să fie prezenți și să se pregătească.

Subliniez faptul că aceste teste verifică progresul elevilor; notele copiilor nu sunt relevante pentru evaluarea profesorilor. Un profesor nu este afectat de această evaluare dacă lucrează în mediul rural sau în zonele defavorizate, pentru că ceea ce se urmărește este cum au progresat elevii, chiar dacă asta înseamnă că au învățat să scrie, să formuleze propoziții cei care nu aveau aceste competențe. Cu alte cuvinte, relevantă este dinamica de la un an la altul și nu media clasei.
În plus, datele referitoare la progresul elevilor unui anumit profesor (datele definesc progresul, staționarea sau regresul) sunt centralizate și sunt comparate cu rezultatele celorlalți profesori. Profesorii din pătrimea superioară pot promi bonusuri, iar cei din pătrimea inferioară trebuie ajutați să-și îmbunătățească activitatea didactică. Dar în anul școlar următor, aceiași profesori se pot situa în altă categorie, dacă se observă un progres, și atunci și ei pot fi recompensați.
De asemenea, e o practică generalizată ca profesorii care sunt nemulțumiți de o clasă – pentru că elevii „nu învăță”- să renunțe la acea clasă și aleagă în anul școlar următor o altă clasă în încadrare, aruncând eșecul lor în cârca altui profesor. Nu trebuie să existe posibilitatea de a renunța la o clasă decât în cazuri excepționale. Profesorul trebuie să-și asume rezultatele elevilor săi. Dacă elevii au rezultate proaste, vina îi aparține în bună măsură profesorului și mai puțin elevului.
În concluzie, consider că se pot găsi soluții pentru evaluarea profesorilor, în măsura în care profesorii își doresc aceasta. Și pentru că nu doresc ei înșiși să îmbrățișeze schimbarea, calitatea învățământului nu va crește.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro