Romanul e construit din 51 de secvențe, urmând o anumită epică vagă, dar putând funcționa și independent. De asta nici nu le spun capitole, fiindcă asta ar putea duce cu gândul la un epic simili-realist – ci secvențe (și poate ar fi fost și mai nimerit să le numesc module). Primele 19 secvențe sunt curat Orbitor 4, probabil de asta spunea Mircea Cărtărescu la lansarea de la Gaudeamus că romanul decolează greu, după pagina 250. E și nu e adevărat: pe de o parte, nu decolează deloc greu, dimpotrivă, se citesc cu aceeași plăcere ca cele mai bune fragmente din Orbitor paginile acestea de început, transcriind mica existență a unui profesor de română la o școală periferică a Bucureștiului din anii 80; pe de alta, senzația autorului care voia să înceapă ceva cu totul diferit de Orbitor trebuie să fi fost aceea că înaintează în gol, că merge cumva prin (sau chiar) sub aceeași apă.
Așadar, cu aceste 19 secvențe inițiale, avem o splendidă coda la Orbitor, o prelucrare cu aceleași instrumente a aceleiași materii. Abia odată cu secvența 20 începe desprinderea de gravitația ce părea infinită a Orbitorului. Până atunci, autorul încercase să se desprindă cu ajutorul unui truc narativ – acela al imaginării unei istorii contrafactuale în care tânărul student la Literele bucureștene, citind poemul Căderea, e „ras” de colegi și de Marele Critic care patronează cenaclul, renunță subsecvent la literatură și rămâne profesorul a cărui viață tocmai o citim. Acest joc al negării eului, al kenozei autodistructive, nu duce însă narativ prea departe; meritul lui e că face posibilă scrierea jurnalului acelui scriitor ratat, iar Solenoid e chiar acel jurnal; face posibilă intriga romanului, nu și desfășurarea lui propriu-zisă.
Această secvență 20 rupe, la pagina 276, șirul istoriilor de cancelarie sau de clasă, rupe spira lor (care vine din Orbitor) și inițiază brusc alta – comentând o viziune dintr-un jurnal al lui Kafka despre „stăpânul viselor, Isahar” și „Hermana, stăpâna amurgului”, trecând apoi la o viziune a Judecății de Apoi în care Tolstoi, Mann, Joyce, Márquez prezintă cu mândrie în fața Tronului capodoperele lor, făcuți însă apoi de rușine de Domnul, care îi întreabă „prin care dintre ele s-a ridicat pleoapa frunții de pe ochiul creierului”, „prin care dintre ele creierul a început cu adevărat să vadă”, încât și maeștrii, și cititorii înțeleg că nu-s cu nimic mai prejos mia de anonimi care, „umili în zdrențele lor”, vin în fața Tronului cu „jurnale rupte, arse, înghițite, -ngropate în vuietul timpului”, sau milioanele care au scris „doar cu lacrimi, cu sânge, cu substanță P, cu urină și adrenalină și dopamină și epinefrină, direct pe organele lor ulcerate de frică, pe pielea lor escoriată de extaz”. O astfel de piele de om „scrisă cu litere infectate, supurânde, din cartea ororii de a trăi” vrea să fie Solenoid – o carte a unuia dintre milioanele de anonimi terciuiți de istorie, înecat în oceanele ei de sânge, prizonier într-un imperiul al răului istoric (comunismul) și personal (ratarea), dar căruia nimeni, nici măcar răutatea istoriei, nu-i poate lua dreptul de a-și transcrie creierul pe corp, adică pe propria piele.
E modul cel mai radical, chiar etimologic, adică cel mai aproape de rădăcina propriei ființe, de a depune mărturie. În Halima, se spunea despre poveștile esențiale că erau mărturii care se cuveneau scrise cu acul pe colțul pleoapei, pentru a le avea mereu înaintea ochilor. Toate culturile cunosc, în fond, această practică a transcrierii unor mărturii identitare pe propria piele – Frobenius le-a găsit, cum știm, peste tot, în Europa, în Africa, în Oceania ș.a.m.d. Nu există o asumare mai literală a sensului propriu decât aceasta. La Cărtărescu, asumarea aceasta e chiar mai totală – nu doar din perspectivă cantitativă, recte a transformării întregi suprafețe a epidermei în manuscris, ci mai ales din perspectiva schimbării destinatarului: cel care va citi epidermele-manuscris nu mai e un alt om, ci chiar Dumnezeu. Pentru Mallarmé, lumea exista pentru a sfârși într-o carte – pe care un cititor estet (sau domnița „întinsă leneșă pe canapea”, ar zice un poet mai de-al nostru) o citește delectându-se; pentru Cărtărescu, acizii istoriei fac manuscrise din bietele noastre epiderme – pe care un Dumnezeu estet le citește, găsindu-le (măcar atât să sperăm) delectabile. După cum se vede, Cărtărescu trece estetica modernistă într-o teodicee postmodernă deopotrivă compasională și ironică.
Iar de la secvența 20 încolo, teodiceea aceasta începe să se închege tot mai consistent, tot mai imaginativ, tot mai fantast de la o secvență la alta. După scena Judecății de Apoi, câteva zeci de pagini ramasează din jurnale consemnările apariției „vizitatorilor”, a acelor ființe reale și inconsistente pe care uneori naratorul le surprinde încă imerse în realitate la trezirea dintr-un vis; „vizitatorii”, la fel de reali ca realul pur și dur, îl privesc preț de câteva zeci de secunde, apoi se fac disparenți. „Vizitatorii” sunt excrescențe în real ale unei lumi suprapuse imperfect peste ele – așa cum morții sunt excrescențe în real ale unei lumi imperfect suprapuse peste cea vie – încât de aici se trece natural la povestea cu Mina Minovici și cu institutul de medicină legală, care se leagă natural de studiile monomaniacale asupra spânzurării ale lui Nicolae Minovici, de aici se ajunge la extraordinara, pynchoniana poveste a manuscrisului Voynich, care se desfoliază într-o questă a obiectelor tetra-, penta-, hexa- și infinit-dimensionale, rimând cu visele lui Nicolae Vaschide ș.a.m.d.
Toate lucrurile aceasta atât de disparate se leagă, fac sens, intră în silogism, aproape de la sine; la suprafață, cum ziceam, pare o paranoia de tip pynchonian, un exces de sens care încheagă realul la fel de implauzibil și de eficient cum încheagă picioarele de porc piftia; însă, în profunzime, coerența aceasta a semnelor lumii la Cărtărescu nu are același sens ca la Pynchon. La american, imaginația care unește tot ce e mai disparat pe lume e sarcastică, construiește structuri de coerență altfel imposibile just for fun, ca amuzament extraordinar de inventiv și de hipnotic, aidoma unui iluzionist de geniu care-ți dă senzația că, prin ce face, prin sfidările la adresa cauzalității, corijează indigențele lumii, erorile ei de construcție, „the inherent vices”, ca să parafrazez un titlu pynchonian. La Cărtărescu, așa cum ziceam, e vorba mai degrabă de o teodicee, de o încercare de a înțelege de ce există răul, cum e cu putință și care e scopul lui – pe cât de disparată e lumea cu tot răul ei, pe atât de disperat e efortul de a o înțelege, de a o topi într-o coerență care să facă totul cristalin, y compris răul. Cum se repetă de câteva ori de-a lungul celor 51 de secvențe, Solenoid e o carte despre mântuire. Iar epicul cărții, așa cum se naște el de la secvența 20 încolo, e o goană tot mai accelerată înspre salvare – și înspre apocalipsa finală.
Iar pasajul cel mai intens, chiar în sens liric, al acestei queste a mântuirii, vibrato-ul ei cel mai sfâșietor, e acela din secvența 45, când un solenoid SF face posibilă trimiterea naratorului în lumea sarcopților râiei, pentru a încerca să le ducă mesajul mântuirii creștine. Altfel spus, cel ce va intra în lumea aceea a sarcopților râiei, crescuți special într-acest scop de către un bibliotecar pe degetele lui pline de scabie, va trebui să fie un Mesia al lor – nu doar să le transmită mesajul mesianic, dar să-și și asume destinul mesianic, martirajul și expierea. Nu am insistat întâmplător mai sus asupra semnificația epidermei-manuscris din secvența 20; aici, în episodul „Mesia sarcopților”, pielea devine literal manuscrisul pe care cuneiformele râiei joacă textul esențial al Vestirii și al Mântuirii. E un efort al unei mântuiri generale (simetrică generalității răului), nu doar al uneia personale, e o compasiune sfâșietoare (y compris în sens propriu) pentru tot universul, inclusiv pentru acela al acarienilor și al scabiei, venită direct din compasiunea universală a lui Origene, din credința lui în apokatastază, adică în necesitatea ca un Dumnezeu bun să ne mântuiască pe toți, poate chiar și pe diavol.
Secvența 45, care duce la capăt fabula epidermei-manuscris, e de fapt, în intensitatea ei tragică (fiindcă misiunea mesianică eșuează), un poem – înrudit cu poemul Marelui Inchizitor al lui Ivan Karamazov. E o variantă de o stranietate obsedantă a acelui poem dostoievskian, în care Isus nu se întoarce printre oameni, ci printre sarcopți – pentru a eșua în acea lumea subumană, după cum eșua și la Dostoievski, în cea umană. Acolo, în a cincea carte a Fraților Karamazov, în discuția cu fratele lui în care îi prezintă poemul Marelui Inchizitor, ateul Ivan îi propune misticului Alioșa următoarea dilemă:
„Închipuiește-ți că ți-ar fi dat să clădești cu mâna ta destinul omenesc spre fericirea tuturor, ca lumea să se poată bucura în sfârșit de liniște și pace, dar că, pentru a ridica această construcție, trebuie neapărat, e absolut necesar să ucizi în chinuri o singură făptură plăpândă, bunăoară pe copilașul acela care se bătea cu pumnișorii în piept, să pui la temelia construcției lacrimile lui nerăzbunate. Spune-mi, ai accepta în aceste condiții să fii tu arhitectul?”
Firește, Alioșa refuză cu groază pactul; iar cutremurarea lui în fața prezenței răului în lume, de neînțeles și de nejustificat, e cutremurarea care animă neîncetat Solenoidul, de la secvența 20 încolo. Iar această compasiune universală, această forță de a ieși din propriul creier vulnerat pentru a empatiza cu un alt creier suferind, ba chiar și cu sistemele nervoase inferioare ale acarienilor, e nouă la Cărtărescu. Literatura lui de până acum era, așa cum repeta în interviuri și în jurnale, o cartografiere a propriei minți, o hașurare a limitelor propriului craniu. „Literatura mea e creierul meu” – nu știu dacă a formulat-o undeva atât de contras, dar aceasta era axioma originară din care au ieșit miile de pagini de literatură policoloră, hipnotică, adictivă – și solipsistă.
Ca toți marii romantici, de care e atât de legat, Cărtărescu e și el un solipsist, convins că lumea există numai ca proiecție a sinelui propriu, singurul care are cu adevărat existență (solus ipse), sau în orice caz singurul cu existență strict verificabilă. Literatura lui de până la Solenoid îmi pare a fi aceea a unui solipsist care se străduiește să creadă că lumea există. Solenoidul, în schimb, e documentul extraordinar al unui solipsist care știe că, împotriva tuturor probabilităților, lumea există. Și care, lucru rarissim printre solipsiști, poate avea empatie cu celelalte insule izolate etanș de restul lumii (ca și el însuși).
E, în sensul aceasta, nu doar cea mai umanistă carte a lui Cărtărescu; dar una dintre cele mai umaniste cărți pe care le știu. Ernesto Sábato salva într-un fișier toate documentele care-i puteau reda încrederea în umanitate – o știre despre cineva care și-a riscat viața (sau chiar a murit) pentru a salva pe altcineva, filmulețe în care animalele (sau uneori chiar oamenii) se dovedeau capabile de compasiune etc. Nu știu ce s-a ales de acel folder după moartea lui Sábato; ar fi mare păcat să se fi pierdut. Dar, dacă ar fi să începem noi un astfel de folder, Solenoid ar fi una dintre piesele lui de rezistență. Te poți întoarce la „Mesia printre sarcopți” de la secvența 45 cum te întorci la Chopin, sau la Tarkovski. Oricât ai fi de terciuit, după ei, încrederea îți e iar intactă.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Citeste mai multe despre: Alioșa Karamazov, Andrei Tarkovski, Chopin, dostoievski, Ivan Karamazov Marele Inchizitor, mircea cartarescu, Solenoid
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu