„Ce este timpul?
Dacă nu-mi pune nimeni această întrebare,
atunci știu ce este timpul.
Dar dacă aș vrea să-l lămuresc
pe cel care întreabă, nu mai știu…
Nu putem afirma că timpul ESTE
decât în măsura în care tinde să nu existe.”
Sf. Augustin, Confesiuni
(trad. Eugen Munteanu)
Confruntat cu o întrebare „încuietoare”, „Ce făcea Dumnezeu înainte de a fi creat cerul și pământul?”, Sf. Augustin răspunde în glumă „Pregătea Gheena pentru cei care scrutează prea îndeaproape tainele divine!“.
După care, răspunde serios: Întrucât Dumnezeu a creat timpul atunci
când a creat Universul, nu există un „înainte”. Mai mult – și aceasta mi
se pare o contribuție fundamentală a filosofului din Hippo, el afirmă,
pentru prima dată în istorie, că timpul este o construcție umană:Video igitur tempus quandam esse distentionem[1]
După care continuă: În tine, spirit al meu, măsor eu timpul.
Augustin decide că timpul este în realitate o funcție a percepției și memoriei umane (distentio animi). Termenul folosit special aici (distentio) reflectă o tensiune sau chiar o extindere dureroasă, pe care le crează percepția timpului. Trei funcții ale minții sunt legate de distentio: atenția, care se focalizează pe prezent: memoria, care se concentrează pe trecut, și anticiparea, care se fixează pe viitor.
Pentru Augustin, timpul este o problemă dureroasă, o reflecție a naturii materiale limitate a ființelor umane. Percepția timpului îi face pe oameni frământați, fragmentați, tulburați de evenimente învălmășite. Numai Dumnezeu, trăind în eternitate, este liber de confuziile temporale.
Dacă așa stăteau lucrurile cu peste 1.600 de ani în urmă, care este situația actuală? Cum au evoluat conceptul de timp, relațiile timp – Dumnezeu și univers – Dumnezeu? Sunt întrebări de o complexitate uriașă și există biblioteci întregi, pline de cărți și articole care au încercat să ofere soluții. Ca simplă „trestie gânditoare”, aș vrea să adaug și eu câteva idei la răspunsurile deja formulate înaintea mea.
Deși s-au scurs mai bine de șaisprezece veacuri de la publicarea magistralei scrieri a Sf. Augustin, mi se pare că problema primordială este legată de poziția noastră față de Dumnezeu și ce spune știința de astăzi despre rolul Său în crearea universului și timpului.
Două universuri: fizic și spiritual. Ce relație există între ele?
În universul fizic, știința este personajul central. Toate proprietățile și evenimentele sunt guvernate de legi naturale, cuantificabile, imuabile și adevărate în orice moment și loc din univers. Desigur, în momentul de față, noi nu cunoaștem toate legile fundamentale. Dar, majoritatea oamenilor de știință cred că un set complet al acestor legi există și că, în principiu, ele pot fi descoperite treptat, așa cum exploratorii secolului al XIX-lea au crezut în existența Polului Nord înainte ca cineva să-l fi atins.
În universul spiritual, personajul principal este Dumnezeu. În acord cu aproape toate religiile, Dumnezeu este o ființă ne-limitată de legile care guvernează materia și energia din universul fizic. Cu alte cuvinte, Dumnezeu există în afara materiei și energiei. În majoritatea religiilor, această Ființă acționează cu un scop și o voință, uneori violând legile fizice existente (adică, face miracole) și are calități adiționale, precum inteligență, compasiune și conștiință.
Dacă acceptăm aceste două axiome, putem spune că știința și Dumnezeu sunt noțiuni compatibile atâta timp cât El se mulțumește să stea deoparte, odată ce universul a fost creat. Un Dumnezeu care intervine după ce pendulul cosmic a fost pus în mișcare, violând legile fizice, ar răsturna axioma științei. Desigur, legile fizice ar fi putut fi create de Dumnezeu înainte de începerea timpului. Dar, după ce au fost create, conform primei axiome, legile sunt imuabile și nu pot fi violate de la un moment la altul.
Pe baza gradului de intervenție a lui Dumnezeu în legile naturii, putem categorisi diferitele credințe religioase. La o extremă se află ateismul: Dumnezeu, pur și simplu, nu există (un exemplu este savantul francez Pierre-Simon Laplace[2]). Apoi vine deismul, o credință proeminentă în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și motivată parțial de incorporarea noilor descoperiri științifice în gândirea teologică. Deismul presupune credința în existența unei ființe supreme, principiul și sursa oricărei realități, dar care nu intervine în ordinea naturii. Voltaire s-a considerat el însuși un deist. Urmează imanentismul. Dumnezeu a creat universul și legile fizice și continuă să acționeze, dar numai prin aplicarea repetată a acestor legi fixe. Deși adepții imanentismului diferă filosofic de deiști, credințele lor sunt echivalente, pentru că Dumnezeu nu face miracole și astfel, prima axiomă este respectată. Se poate spune, de exemplu, că Einstein a crezut într-un Dumnezeu imanentist (chiar dacă unii comentatori îl consideră panteist). În fine, la cealaltă extremă, apare intervenționismul: Dumnezeu există și, din când în când, intervine și violează legile fizice.
Majoritatea religiilor, incluzând creștinismul, iudaismul, islamul și hinduismul, subscriu la viziunea intervenționistă a lui Dumnezeu. Rezultă de aici că știința și religia sunt incompatibile? Logica spune că da. Însă situația „pe teren” este mult mai complexă.
Mulți oameni, din afara domeniului științific, acceptă valorile științei, chiar dacă cred într-un Dumnezeu intervenționist. De fiecare dată când ne urcăm într-un avion, ne punem speranțele în legile fizicii să mențină avionul în aer, indiferent dacă credem sau nu într-un Dumnezeu intervenționist.
Pe de altă parte, unii oameni de știință cred că anumite evenimente nu pot fi analizate prin metodele științei sau chiar contrazic știința.
S-a descoperit că un număr semnificativ de oameni de știință din zilele noastre sunt religioși convinși în adevăratul sens al cuvântului. Un studiu recent al sociologei Elaine Howard Ecklund, profesoară la Rice University, care a intervievat peste 1.700 oameni de știință din universități americane de elită, a găsit că 25% din subiecții ei cred în existența lui Dumnezeu[3]. Există apoi un număr de savanți remarcabili – poate 5% sau mai mulți – care cred nu numai în Dumnezeu, ci cred într-un Dumnezeu intervenționist. Nume celebre includ pe Francis Collins, liderul celebrului Human Genome Project și Directorul al National Institutes of Health, Ian Hutchinson, profesor de știință și inginerie nucleară la MIT, ori Owen Gingerich, profesor emerit de astronomie și istoria științei la Harvard University.
În cartea sa din 2006 (tradusă și în România), Universul lui Dumnezeu, profesorul Gingerich prezintă astfel relația dintre cele două universuri:
Cred că universul nostru fizic este cumva învăluit de universul spiritual, mai larg și mai profund, în care au loc miracole. Noi nu am putea să planificăm anticipat sau să luăm decizii fără să existe o lume care, în general, este guvernată de legi. Dar acele legi nu se aplică tuturor evenimentelor.
Deci, se poate vedea că situația este foarte interesantă dacă ne raportăm la ce credem cu adevărat. Consider că oamenii de știință religioși, precum Gingerich și ceilalți, își împacă credința lor în știință cu credința într-un Dumnezeu intervenționist prin adoptarea unei viziuni a lumii în care legile fizicii, chimiei și biologiei se aplică în majoritatea timpului. Dar, din când în când, Dumnezeu intervine și violează aceste legi. Însă aceste acțiuni divine, excepționale, nu pot fi analizate prin metodele științei.
Personal, nu mă simt confortabil cu oameni de știință ca Richard Dawkins ori Samuel Benjamin Harris ori Daniel Clement Dennet, care încearcă să nege existența lui Dumnezeu cu argumente științifice. Nu cred că știința poate confirma sau infirma existența lui Dumnezeu pentru că, dacă Dumnezeu există așa cum este înțeles de majoritatea religiilor, El nu poate fi subiectul unei analize raționale. Dumnezeu se găsește în afara universului fizic. La fel, nu mă simt confortabil nici cu oamenii care, referindu-se la universul fizic, fac afirmații care violează dovezile oferite de legile naturale cunoscute. Cred că ambele, știința și religia, caută adevărul. Dar este un tip diferit de adevăr. În știință, căutăm adevărul în universul fizic. În religie, căutăm adevărul în universul spiritual.
Cosmologia Big Bang-ului
Fizicienii și cosmologii au emis de mai multă vreme ideea că universul nostru nu este static și permanent, că el a „început” acum circa 14 miliarde de ani într-o stare de densitate extrem de mare și că de atunci se dilată și se subțiază fără oprire. Unii fizicieni – așa numiții cosmologi cuantici – doresc să știe ce s-a întâmplat în primele momente după Big Bang, dacă timpul sau altceva a existat înainte de marea explozie, și dacă putem deosebi viitorul de trecut. Astfel de întrebări fundamentale din fizica actuală – nu foarte departe de cele puse de Sf. Augustin – sunt privite cu mare seriozitate de lumea științifică. Cele mai inteligente minți din fizică, incluzând pe Stephen Hawking, Andrei Linde și Alexander Vilenkin, s-au oprit asupra acestor aspecte generate de cosmologia Big Bang-ului.
Răspunsurile sunt dificil, totuși, de formulat. Prima problemă este că nașterea universului nostru a fost un spectacol cu o singură reprezentație, la care noi nu am fost prezenți. O înțelegere a primelor momente de la începutul universului necesită, de asemenea, o înțelegere a gravității cuantice: o gravitate care apare la densități enorme ale materiei și energiei, și care este imposibil de replicat. Majoritatea fizicienilor cred astăzi că întreg universul observabil a fost aproximativ de un milion de miliarde de miliarde de ori mai mic decât un singur atom. Temperatura la începutul Big Bang-ului a fost de circa de un milion de miliarde de miliarde de miliarde grade Celsius.[4] Timpul – subiectul ce ne interesează în acest articol – s-a născut cumva în acel punct de o fantastică densitate. Sau, poate că timpul deja exista, iar ceea ce a apărut după Big Bang a fost „săgeata” timpului, îndreptată către viitor.
Universul nostru observabil prezintă o ordine și „netezime” relative, pe care fizicienii le atribuie unei stări de entropie scăzută. O ipoteză interesantă este legătura dintre această stare și „săgeata” timpului. Practic, direcția către viitor a timpului este determinată de mișcarea de la ordine la dezordine (entropie crescută). Să considerăm, de exemplu, arderea unui butuc de lemn. La început, lemnul este un singur obiect solid. Focul consumă lemnul, eliberând energie, dioxid de carbon și vapori de apă, după care rămâne un morman de cenușă. Atomii din vapori și gaze vibrează energetic, răspândindu-se într-un nor cu dilatare permanentă. Niciodată nu vom putea observa fenomenul invers, de ordonare și re-asamblare a elementelor componente (gaze, energie, cenușă) în buturuga inițială.
Cu alte cuvinte, ceea ce numim viitor este o creștere a dezordinii; ceea ce numim trecut este o creșterii a ordinii. Abilitatea noastră de a distinge ușor între aceste două situații arată că timpul în lumea noastră are o direcție clară. Timpul are de asemenea o direcție clară și în cosmos. Stelele ard, eliberând energie și lumină, își consumă lent combustibilul lor nuclear, după care dispar într-o gaură neagră. Niciodată nu se întâmplă situația inversă.
Pe linia acestor idei, s-a formulat o altă ipoteză: Punctul de maximă ordine și minimă mărime a universului s-ar putea să nu fie Big Bang-ul universului nostru, ci al altui univers, un fel de proto-univers. Universul nostru și probabil un număr infinit de alte universuri ar fi putut să se nască din acest proto-părinte, și fiecare univers ar fi putut avea propriul lui Big Bang. Procesul de înmulțire a universurilor (crearea unui multivers) plecând de la un singur univers-părinte a fost numit eterna inflație (Paul Steinhard, 1983, urmat de Andrei Linde, Alexander Vilenkin și Alan Guth).
Similar, teoria corzilor prezice posibilitatea existenței unui multivers. Concepută la sfârșitul anilor 1960, această teorie postulează că cei mai mici constituenți ai materiei nu sunt particulele sub-atomice, precum electronii, ci niște „corzi” de energie unidimensionale și extrem de subțiri. În mod obișnuit, teoria corzilor necesită un spațiu cu șapte dimensiuni în plus față de cele trei cu care suntem obișnuiți. Aceste dimensiuni sunt compactate așa de dens încât niciodată nu ne putem da seama de existența lor. Este ca situația unui furtun de grădină, tridimensional, care ne apare unidimensional când este observat de la o mare distanță. Există, de fapt, un număr vast de modalități în care extra-dimensiunile din teoria corzilor pot fi „împachetate”, și fiecare din aceste modalități corespunde unui univers diferit cu proprietăți fizice diferite. S-a estimat că „peisajul corzilor” conține 10^500 universuri posibile. Practic, este număr infinit. La fel, și cel al posibilelor Big Bang-uri și timpuri.
Dacă acceptăm existența unui multivers, rezultă o situație bizară. Așa cum Copernic a demontat hegemonia Pământului în cadrul sistemului solar, ipoteza multivers face ca universul nostru să fie doar unul dintre extrem de numeroasele posibile universuri. Ceea ce particularizează universul nostru sunt o serie de trăsături care pot fi considerate simple accidente – o aruncare întâmplătoare a zarului cosmic.[5]
Dar atunci cum se explică faptul că aceste proprietăți „accidentale” au permis planetei Pământ din universul nostru să găzduiască viață? După cum indică multe și variate calcule, dacă unii parametri fundamentali ai universului nostru ar fi fost prea mari sau prea mici, viața nu ar fi putut apărea. Un exemplu: În cartea sa, Just six numbers, Martin Reese, astronomul regal al Marii Britanii, descrie șase parametri, care sunt așa de „fin reglați” (Cum? De către cine? Coincidență cosmică? Nu ni se spune), încât doar unul singur, dacă ar fi dereglat, ar face imposibilă apariția galaxiilor, stelelor, chimiei și oamenilor.
Recunoașterea acestei „reglări fine” l-a condus pe fizicianul britanic Brendon Carter la formularea „principiului antropic”, care afirmă că universul are astfel de parametri pentru că noi suntem aici să-l observăm. Înseamnă aceasta că universului nostru îi pasă de existența vieții?! Designul inteligent ar fi un posibil răspuns. Multiversul ar fi celălalt răspuns.
O altă ipoteză consideră că universul și timpul nu au existat înainte de Big Bang. Universul s-a materializat practic din nimic, a avut inițial o mărime extrem de mică, dar finită, după care a început să se dilate. După cum a spus și Sf. Augustin, conform acestei ipoteze, nu a existat nici un „înainte”, ceea ce înseamnă că nu a avut loc nicio creație a universului, pentru că această acțiune implică prezența timpului. Chiar și ideea „materializării” universului este cumva greșită. Stephen Hawking spune că universul „n-a fost nici creat, nici distrus. Universul ESTE, pur și simplu”. Vorbind despre existență și ființare în absența timpului este greu de imaginat în cadrul experienței noastre umane limitate. Mai mult, nici limbajul nu ajută în acest caz, pentru că aproape fiecare propoziție pe care o rostim conține ceva legat de „înainte” și „după”.
Cosmologia cuantică readuce în discuție rolul lui Dumnezeu în relația Sa cu timpul și universul. De aici, decurg importante consecințe filosofice și teologice. De exemplu, în „O scurtă istorie a timpului”, Stephen Hawking afirmă că mulți oameni cred că Dumnezeu a permis universului să evolueze conform unor legi naturale neschimbate. În același timp, El a fost singurul responsabil pentru întoarcerea ceasului cosmic la început și pentru alegerea modului de a-l pune în mișcare. Dar Hawking oferă propria lui teorie pentru a explica cum universul s-ar fi putut „întoarce” el însuși – metoda lui de calculare a stărilor inițiale ale universului nu depinde de condițiile inițiale sau de limită sau de altceva în afara universului însuși. Legile fizicii cuantice îi sunt suficiente. Precum Laplace, Hawking se întreabă: „La ce mi-ar trebui un Creator?”
Dar situația nu este așa de simplă. Un alt cosmolog cuantic important, profesorul Don Nelson Page, de la University of Alberta, este un fizician creștin. Deși a colaborat cu Hawking la câteva articole, părerile lui despre Dumnezeu sunt complet diferite de ale britanicului[6]:
Deoarece, pentru mine, totalitatea datelor, inclusiv dovada istorică a Învierii lui Iisus, este cel mai bine explicată prin postularea faptului că există un Dumnezeu, care este Creatorul universului, eu cred că Dumnezeu este într-adevăr cauza universului… Am o intuiție că Dumnezeu a creat universul cu o cauzalitate aparent unidirecțională pentru ca să ofere creaturilor Sale o anumită imagine a adevăratei cauzalități pe care o are El cu universul pe l-a creat.
Profesorul Page mai susține că la originea universului nostru nu a existat o distincție clară între cauză și efect. Apoi, adaugă „Cauzalitatea în cadrul universului nu este fundamentală. Este un concept aproximativ, derivat din experiența noastră lumească”. Dacă această situație ar fi adevărată – cauzalitatea este iluzorie, o modalitate prin care mintea noastră și știința noastră încearcă să înțeleagă lumea – atunci suntem confruntați cu o dilemă morală: Cine răspunde pentru faptele noastre? Implicațiile filosofice, religioase și etice, decurgând de aici, sunt tulburătoare.
În loc de concluzii
În 1943, psihologul american Abraham Maslow a publicat articolul „O teorie a motivației umane”, unde a introdus celebra piramidă a nevoile omenești, care-i poartă azi numele. La baza piramidei se află nevoile fiziologice, cele mai primitive și urgente. La vârful piramidei se grupează Esteem (nevoia de recunoaștere socială) și, deasupra, Self-actualization (auto-realizarea, dezvoltarea personală). Urmându-l pe profesorul Lightman, aș sugera adăugarea unei noi categorii în vârful piramidei, deasupra Self-actualization: imaginația și explorarea.
Marii exploratori ai lumii au fost motivați de nevoia de a imagina noi posibilități, nevoia de a ajunge dincolo de noi înșine și a înțelege lumea din jurul nostru. Avem nevoie să explorăm dincolo de supraviețuirea noastră fizică, dincolo de micro-cosmosul relațiilor personale și auto-descoperirilor. Avem nevoie să știm despre și să înțelegem acest straniu cosmos în care ne găsim. Avem nevoie să punem întrebări fundamentale: Cum a început totul? Cum a început universul nostru? Ce era pe când timpul nu era?
Este un lux că putem pune astfel de întrebări. Și o nevoie umană.
NOTE___________
[1] Fostul meu coleg de la Universitatea din Iași, profesorul Eugen Munteanu, traduce astfel: Văd deci că timpul este un fel de extensie. Aș vrea însă să atrag atenția cititorilor asupra unei probleme: Sf. Augustin folosește un cuvânt foarte rar, distentio, -nis, care nu are echivalent în limba română (în engleză și franceză este tradus prin distention). El înseamnă, după traducerea mea de neprofesionist, o creștere a unei suprafețe sau a unui volum sub efectul unei tensiuni multidirecționale, adică o activitate dinamică. Dacă voia să spună extensie, Sf. Augustin ar fi putut folosi cuvântul extensio, -nis, care are un caracter relativ static. De altfel, și profesorul Munteanu oscilează în traducerea sa: uneori, distentio este redat prin extensie, alteori, prin risipire.
[2] O întâmplare apocrifă: Laplace a mers odată la Napoleon să-i prezinte o carte a sa. Napoleon, informat de unii consilieri că respectiva carte nu conține nicio mențiune a lui Dumnezeu, și plăcându-i să tachineze, l-a primit pe savant cu următoarele cuvinte: „Monsieur Laplace, mi s-a spus că ați scris această carte groasă despre sistemul universului și nu ați menționat niciodată pe Creatorul lui”. Laplace i-a replicat sec: „Je n’avais pas besoin de cette hypothèse-là.” (Nu mi-a trebuit această ipoteză)
[3] Elaine Howard Ecklund, 2010, Science vs. Religion: What Scientists Really Think, Oxford University Press.
[4] Alan Lightman, 2016, What Came Before the Big Bang? The physics and metaphysics of the creation of the universe, Harper’s Magazine, http://harpers.org/archive/2016/01/what-came-before-the-big-bang/
[5] Alan Lightman, 2013, The Accidental Universe: The World You Thought You Knew, Pantheon Books, New York
[6] http://www.preposterousuniverse.com/blog/2015/03/20/guest-post-don-page-on-god-and-cosmology/
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu