Învățământul superior autohton și „cunoașterea”

Conform unui clasament internațional al universităților (2015-2016), instituțiile de învățământ superior din România se plasează foarte prost. Primele cinci astfel de instituții, în funcție de locul ocupat în clasamentul mondial, sunt Universitatea Politehnică din București (loc 621), Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj (690), Universitatea din București (726), Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași (1007) și Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București (1076). Departajarea s-a făcut în urma contabilizării numărului de articole științifice (1), a impactului lor în comunitatea științitică, adică a numărului de citări științifice (2), ultimul criteriu fiind cel al colaborărilor internaționale (3).
Făcându-se media punctajelor obținute de universități la nivel național, rezultă că printre țările Uniunii Europene stăm mai bine doar decât Bulgaria și Letonia. Aceasta înseamnă că cercetătorii români plecați să facă muncă de cercetare peste hotare s-au orientat destul de inspirat.
Clasamentul mondial este dominat de universități din lumea anglo-saxonă, primele cincisprezece fiind exlusiv din acest mediu (10 din SUA, 4 din Marea Britanie și 1 din Canada), pe locul al 16-lea și prima universitate din Europa continentală, clasându-se Universitatea din Copenhaga.
Nu doresc să înșirui motivelor pentru care mediul științific din România nu este performant. Este bine știut că educația este lacunară din cauza mecanismului de funcționare și de finanțare (fonduri în funcție de numărul de studenți înscriși; putere discreționară a Ministerului de resort când vine vorba de distribuirea locurilor finanțate de la buget; carența stimulentelor de dezvoltare a universităților, care nu incentivează competitivitatea și care, în plus, încurajează clientelismul politic; slaba manifestare a alternativei de învățământ universitar privat). În cursa contracronometru pentru obținerea de diplome, nu doar universitățile private au devenit fabrici de diplome; epidemia titlurilor pompoase a lovit în paralel și universitățile de stat. În ultimii ani, alte două flageluri au lovit educația/cercetarea românească: cel al politicienilor doctori-plagiatori (eventual și doctori-plagiatori coordonatori) și cel al scriitorilor-pușcăriași.
După cum am mai precizat într-un material mai vechi, problematic este faptul că oamenii nu mai respectă ideea de durată (AICI). În graba de a părea titrați, ardem etape absolut necesare procesului cunoașterii: lectura, meditația și experimentul. Or, acești pași presupun activitate de cercetare, deci niscai articole publicate în reviste cu relevanță științitică. Orice ipoteză, abordare, metodă sau teorie, trebuie diseminată pentru a putea fi analizată și, eventual, pentru a lărgi orizontul cunoașterii în cazul în care s-ar dovedi a fi o noutate. Fără cercetare nu este posibilă inovația, iar fără aceasta, didactica își pierde capacitatea de a stimula gândirea și progresul tehnologic. În lipsa inovației, didactica riscă să devină statică, și, ca orice lucru omenesc însă static, ajunge să genereze certitudini iluzorii.
Tinerii și mai puțin tinerii noștri concetățeni nu își dau seama că cercetarea, la fel ca educația, este un privilegiu. Nu întotdeauna oamenii au putut face cercetare și nu întotdeauna a existat libertatea pentru a dezvolta o gamă așa variată de idei precum astăzi. Lipsurile materiale, mult mai răspândite în trecut, au constituit o altă piedică pentru orice fel de preocupare intelectuală; de fapt, și în anno Domini 2016, în multe părți ale lumii, pauperismul nu permite dezvoltarea educației, darămite a cercetării.
Trebuie să conștientizăm că cercetarea și educația reprezintă privilegii istorice ale societăţilor care au înţeles miza, pe termen lung, a cunoaşterii (praxis și teorie). Iar, parafrazându-l pe Einstein, cunoașterea este un privilegiu care vine la pachet cu responsabilitatea față de comunitate, astfel că cele două preocupări nu trebuie să fie percepute ca drepturi abstracte, degrevate de orice fel de sarcină morală sau materială. Altfel, munca de cercetare și procesul educaţional riscă să își piardă vocația, denaturându-se până la insignifianţă și risipă de resurse, mercantilizare și fandoseală.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro