Între Mozart și Marin

Nu puține sunt caracteristicile pe care reprezentanții Noului Val în cinematografia românească le au în comun: realismul descrierii, predilecția pentru personaje comune și situații de viață obișnuite, încercarea de a da seama de lucrurile cu adevărat însemnate pornind de la manifestările lor aparent triviale sunt câteva dintre ele. Filmele lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu și Călin Netzer sunt oglinda artei întoarsă spre lume, pe luciul căreia obsesiile, fantasmele, năzuințele, nesăbuințele și strădaniile vieții noastre de zi cu zi apar, pentru cine are ochi să vadă, în toată goliciunea lor. Creațiile recente ale lui Radu Jude se înscriu pe aceeași traiectorie de revelare a adevărului caustic despre societatea în care trăim, dar abordarea sa este una mai degrabă genealogică. Originile sau antecedentele problemelor de astăzi sunt căutate nu în trecutul imediat, ci în lunga durată a istoriei. Cu toate că explicația continuității lor nu este explicit formulată, Jude sugerează că ea ar avea de a face, măcar în parte, cu absența dialogului asupra subiectelor delicate ale trecutului.
Sclavia romilor în țările române, obiectul remarcabilului „Aferim!” (2015), constituia încă, la momentul apariției filmului, un secret public, adică un lucru care, deși cunoscut de publicul informat, era ascuns sub falduri groase de tăcere și indiferență. Așa cum, cu doi ani mai devreme, „Ida” lui Paweł Pawlikowski adusese în discuție banalitatea răului, antisemitismul latent în societatea poloneză și activarea sa (cu tragice consecințe) în vremea războiului, filmul lui Radu Jude îndrepta atenția spre marginalizarea și persecutarea istorică a romilor și, astfel, către bazele îndepărtate ale clivajului etnic pe care îl regăsim, atât de pronunțat, în România de astăzi. „Aferim!” era filmul subversiv prin excelență: nu blama, nu justifica și nu trasa filiații facile, dar făcea imposibilă ocultarea în continuare a unei controverse istoriografice cu indenegabile consecințe politice și identitare în prezent.
În siajul său, „Inimi cicatrizate” (2016) abordează polemic un alt moment istoric sensibil, ale cărui reverberații, deși mult atenuate, se mai simt și azi – glisarea unui însemnat segment al tinerei intelectualități interbelice spre extremismul de dreapta. Există însă o diferență majoră între cele două creații. Dacă tema servituții romilor era de o dogorâtoare noutate și actualitate în spațiul public larg la momentul lansării lui „Aferim!”, evocarea derivei antidemocratice interbelice constituie deja un loc comun. Seducția acelui „amestec de preistorie și de profeție, de mistică a rugăciunii și a revolverului”, cum, memorabil, avea să fixeze retrospectiv Emil Cioran legionarismul în „Țara mea”, este bine știută, chiar dacă orbirea politică și răceala morală pe care le-a procurat rămân nelămurite, greu de înțeles și imposibil de acceptat. Se naște atunci, legitim, întrebarea: la ce bun recursul la istorie în ecranizarea unei cărți care evacuează aproape complet istoria din paginile sale?
Că nu e vorba de construirea unui fundal anodin pe care drama suferinței fizice și sufletești să se desfășoare, se vede limpede din decizia de a situa acțiunea nu la Berck-sur-Mer, ca în romanul lui Max Blecher, ci pe litoralul românesc, la Carmen Sylva. Chiar dacă această alegere va fi fost făcută și din conveniență sau din dorința de a imprima culoare locală poveștii, asemenea argumente nu explică miezul polemic al filmului. Căci Blecher nu documentează nicăieri – nici în opera de ficțiune și nici în corespondența care a fost până acum publicată – emergența și ascensiunea extremismului de dreapta și poziționarea sa față de acestea, așa cum o face în epocă, bunăoară, Mihail Sebastian. Or, în film, personajului central i se atribuie o răspicată convingere democratică și un dispreț nedisimulat față de corupătorii ideologici ai vremii.
Miza filmului politic nu se găsește, cred, nici în încercarea de a face neinteligibilul inteligibil și nici în trasarea de culpe istorice. Mai degrabă, alăturarea declinului fizic al protagonistului de scăpătarea lumii căruia acesta îi aparține are de a face cu un abil joc al corespondențelor. Privit din exteriorul viziunii pe care Blecher o are asupra bolii și degenerării, acesta poate să pară factice, schematic și convențional. În schimb, prin prismă blecheriană, asocierea destinului individual cu destinul colectiv, a morbului lui Pott cu bacilul extremismului politic permite articularea unei viziuni coerente asupra istoriei, în care contingența se impune legității. În Vizuina luminată, meditând asupra naturii bolii, naratorul notează:

„…tocmai luciditatea judecăților mele interioare este aceea care s-a prăbușit în mine și m-a lăsat ceea ce sunt, adică un om care trăiește și nu înțelege nimic din jurul lui, puțin zăpăcit, puțin amețit în vârtejul de întâmplări ale lumii, fără sentimente, fără dureri și fără bucurii. Pentru că în treacăt este vorba și de suferința fizică, îmi permit s-o socotesc pentru cei care suferă abjectă, fără sens.” [1]

În ecranizarea lui Radu Jude, deriva istoriei apare întocmai, ca o înlănțuire incomprehensibilă de revărsări pătimașe, enormități și platitudini formulate apodictic.
Nu mi se pare deloc lipsit de însemnătate că scena confruntării politice, inexistentă în roman, se suprapune celei a chefului burlesc din sanatoriu. Dincolo de conotațiile metaforice imediate (intoxicația ideologică, beția de cuvinte), co-incidența admite interpretări ingenioase ale smintelii care se instaura în societate.
Pentru cei care trăiesc în proximitatea morții, calomnia, gelozia, onoarea, amocul constituie o răzvrătire împotriva bolii, refuzul asumării condiției de damnat. Prea-omenescul încercării de a pune arbitrarul sorții în paranteză este deopotrivă grotesc și tulburător. Discuțiile politice din film se înscriu în aceeași logică a lui „ca și cum”. Răbufnirile afectate, discursul sentențios, abraziv, cinic sunt mai degrabă încercarea protagoniștilor de a se instala în spiritul timpului și de a participa la mersul unei lumi care le este, altminteri, interzisă, decât o polemică sinceră, angajantă. Instrumentalizarea disputei introduce o distanță între ce se spune și ce se are în vedere, distanță care scoate în evidență absurdul contrariant al convingerilor extreme.
Mai mult, evocarea obsesiei legionare a morții creatoare într-un spațiu în care moartea este o virtualitate gata să se actualizeze oricând, orbește, și într-un timp al bacanalei o golește de sens. Ce poate fi mai lipsit de noimă decât glorificarea imolării și autoimolării într-un pavilion de tuberculoși? Elogierea unor fanatici ai milenarismului politic, criminali (Nicadorii) sau victime sacrificiale (Moța și Marin), de către niște condamnați la o suferință atroce și gratuită are o ușor sesizabilă încărcătură ironică. Calamburul pe care personajul principal îl face mai târziu („am primit un disc, Mozart. Mozart și Marin”) vine în prelungirea acestei reprezentări ironice, expunând totodată falia profundă care separă umanismul de doctrina anti-intelectualistă și anti-individualistă care îl subminează și spoliază.
„Inimi cicatrizate” nu este o parabolă despre deriva totalitară, asemenea admirabilului „Train de vie” (1998) al lui Radu Mihăileanu. Mai curând, filmul lui Radu Jude propune o meditație asupra banalității răului, a cecității ideologice originate în cabotinism, bravadă și indiferență. Insinuarea istoriei în ecranizarea unui roman prin excelență anistoric pare orientată spre prezent. Într-o lume tot mai întunecată de resurgența pulsiunilor atavice, în care umanismul este pus iarăși la încercare, în care febrilitatea momentului înlocuiește adesea judecata cumpănită, revizitarea interbelicului se dovedește de o nedorită actualitate. Asumarea conștientă a greșelilor trecutului este necesară – mesajul politic al filmului pare să spună – pentru ca morbul nimicitor al istoriei să nu se reîntoarcă.
NOTE______________
[1] Blecher, Max. 1999. Întâmplări în irealitatea imediată; Inimi cicatrizate; Vizuina luminată; Corp transparent; Corespondenţă. Craiova: Aius și București: Vinea, p. 270