Am dat o palmă copilului. Regret profund

Copii si parinti. Foto: sxc.hu

Recunosc: am dat o singură dată o o palmă la fund fiicei mele. Nu a fost nimic dur, abia am atins-o. Nu am vrut nicio clipă să o doară, ci doar să fie o atenţionare că făcuse ceva cu adevărat grav, un avertisment mai puternic decât mustrarea.

Regret gestul cu durere sfâşietoare în suflet. Şi mă simt ruşinată. Mi-am promis că nu se va mai întâmpla niciodată, în nicio circumstanţă. I-am cerut fiicei mele iertare, aşa cum face şi ea de fiecare dată când greşeşte. Pentru că şi eu am greşit, profund.
Ce drept au părinţii să dea în copii? Niciunul. Chiar şi o simplă atingere e prea mult. Îi înjoseşte, îi umileşte, îi plasează pe un nivel inferior, îi domină, îi înrăieşte. Dacă nu putem să îi educăm altfel decât cu frica de palmă, atunci suntem noi cei care avem o problemă.
Ştiaţi că în România este interzisă orice violenţă corporală la adresa copiilor, exact ca în Suedia sau Norvegia? Nu avem voie să ne batem copiii. Ei ne pot reclama, pe noi sau pe profesori, iar asistenţa socială ar trebuie să acţioneze imediat. Legea a fost adoptată încă din 2004. România este în rândul celor 43 de state ale lumii care au o astfel de legislaţie. Numai că nu o respectă.
Ar fi şi greu, când 65% dintre părinţi recunosc că îşi educă şi acum copii cu bătaia, după cum arată un studiu realizat de Salvaţi Copiii. Le este greu să se rupă de modul acesta de a gândi, când ei înşişi au fost crescuţi cu palmele profesorilor la şcoală şi cu urecherile de acasă. Când le răsună şi acum în minte: Bătaia e ruptă din rai. Bătaia la copii e ca buruiana de leac. Mama unde loveşte, carnea creşte…

Autor: Educatie cu dragoste