Dincolo de presiunile sociale și politice inerente, de micile mari interese, pasiuni și orgolii la fel de inerente în spațiul nostru – dar să nu uităm că mobilul Iliadei nu îl constituie nici femeia adulteră, nici jocurile de putere ale mai-marilor zei, și nici măcar bogățiile troienilor și ambițiile grecilor, ci mânia lui Ahile, care coagulează totul în jurul ei! – prima impresie este că o forță, cineva, ceva, nu se știe cum, când și în ce fel, a apăsat tasta delete. Un singur delete și au dispărut peste noapte, aproape simultan, și numele lui Dan Slușanschi din ediția critică a lui Cantemir (conform Dezmințirii oferite de Octavian Gordon) și limba latină din planurile programei școlare. Când lucrurile se doresc – cu mai mult sau mai puțin aplomb – a fi investigate, dezbătute și reparate, ies de la naftalină și detractorii – sau diversioniștii. Unii spun sus și tare că oricum ne tragem din daci, că oricum limba latină nu folosește la nimic, ba chiar apare cineva care să arate că magistrul Slușanschi nu e un bun editor, ci un amator, și lucrurile se încâlcesc atât de mult, încât, oricât de bine intenționat ar fi, nimeni nu mai pricepe nimic. Cu alte cuvinte, da, ok, cuiva i-o fi alunecat un deget pe delete, se mai întâmplă, nu-i mare pagubă, ne descurcăm noi și fără latină la clasa a opta, că doar e limbă moartă, ne descurcăm și fără Dan Slușanschi de pe pagina de gardă, că doar e mort și el, și… “indigest”. În paranteză fie spus, Profesorul chiar era și continuă să fie foarte indigest unora, dar nu din rațiuni de dicționar. Mai urmează, din păcate, ca într-o înlănțuire logică – să nu fie! – peste câtva timp, să declare cineva bunurile pierdute ca fiind nule, ca și cum nu ar fi fost niciodată, și să se golească și recycle bin…
Și așa începem să realizăm că nu a fost nicio mână invizibilă care să apese pe delete, ci o relație lentă de tip cauză-efect, un șir de consecințe, vizibile doar pe termen lung, datorate accesării în masă, uneori în virtutea inerției, a clișeului mental de tipul: las’că merge și-așa! Merge și fără limba latină – ce o mai fi și aia? – merge și fără Dan Slușanschi – cine o mai fi și ăla?! Iar prețul pe termen lung va fi uriaș, am putea ajunge să credem că o altă forță a apăsat iar tasta delete și ne-a șters instantaneu memoria, identitatea, rădăcinile, modelele… și încă s-ar găsi unii să spună că… merge și-așa!
O explicație interesantă a stării de fapt s-ar putea găsi în teoria triunghiului dramatic (Karpman 1968) din analiza tranzacțională, conform căreia jucăm cu toții în viața socială, mai mult sau mai puțin conștient, un rol din cele trei: victimă, persecutor, salvator – jocul începe în momentul în care o persoană care se consideră victimă – și nu se poate considera victimă decât în prezența unui persecutor – își găsește un salvator. Numai că nu există happy-end în acest fel de dependență, pentru că personajele își schimbă regulat poziția din triunghi, persecutorul se transformă în victimă, salvatorul ajunge persecutor și persecutat, victima atrage alți persecutori și salavatori, iar permutările se repetă la nesfârșit, acumulând regrete, frustrări și neputință. Soluția vine de la fiecare personaj în parte, după conștientizarea și apoi abandonarea rolului pe care îl joacă în triunghi.
Dan Slușanschi nu a fost, de fapt, nici salvator – dar a fost, în mod cert, un lider al studiilor clasice – nici persecutor – deși se vede că are, în continuare, dușmani – nici victimă – chiar dacă este foarte clar că tasta delete și dedesubturile ei (care vor fi fost) – i-au făcut o mare nedreptate. I-am fost studentă în ultimii săi doi ani de viață, un timp relativ scurt, dar suficient cât să-și lase amprenta asupra unei întregi vieți. Dacă m-ar întreba cineva cui prodest lingua latina, i-aș povesti nu despre declinări, conjugări, limbi romanice, logică și eleganță, ci despre întâlnirea mea cu oameni ca Dan Slușanschi, care mi-au adus – mie și multora – frumusețe și bogăție.
Acum șase ani am scris un text pentru o revistă Itinera, editată în puține exemplare, distribuită în cadrul olimpiadelor naționale de latină, în care mi-am dorit ca ai mei colegi ai mici să îl cunoască pe Dan Slușanschi, de care probabil doar auziseră că este autorul sintaxei latinești. Mi-am dat seama nu doar de faptul că mulți se întreabă acum cine a fost Dan Slușanschi – și e păcat să fie amintit în spațiul public doar ca autorul disputat al unei ediții critice Cantemir. Mulți se întreabă și la ce folosește limba latină – sau ce fel de om te ajută să devii, în ideea că lucrul pe care îl faci te și face. Am ales să redau acest text așa cum l-am scris acum șase ani – aș fi intervenit mult la nivelul sintactic, aș fi scurtat niște fraze, aș fi articulat mai bine niște exemple, un elan mai bine temperat pe alocuri… – următoarele rânduri ar putea fi interpretate ca un panegiric, ca o pledoarie pentru limba latină – și în mare parte, sunt. Le văd însă mai ales ca pe un exercițiu de bună-cuviință și de responsabilitate, un mijloc de a scăpa din triunghiul dramatic și din goana după identitatea pierdută.
DAN SLUŞANSCHI (n. 12 sept. 1943-d. 22 iulie 2008): „EU?!… EU SUNT UN CLASICIST!”De ce nu e latina o limbă moartă? S-au adus multe argumente la noi și în afară (O petiție în favoarea limbii latine a apărut aici – http://www.petitieonline.com/latina_la_clasa_a_viii-a_in_noile_planuri-cadru_de_invatamant), aș dori să arăt și eu unul: limba latină nu este vie neapărat pentru că s-ar fi dat peste cap și din ea ar fi rezultat limbile romanice. Limba latină este vie atâta timp cât oameni vii ca Dan Slușanschi o țin în viață, și nu artificial, chinuit și în agonie, țintuită în perfuzii, nu ca pe o Cenușăreasă din catalog sau ca pe un mijloc de supraviețuire sau de birocrație, ci cu toată naturalețea și noblețea, ca pe o adevărată sărbătoare a spiritului și ca pe o comoară de mult preț. Cred că nu întâmplător cele două evenimente nefericite au coincis – atunci când numele Profesorului a fost șters din ediția sa critică a fost ștearsă și limba latină din planul de învățământ al clasei a opta. Eroare de sistem sau simbolică relație cauză-efect? De noi depinde să ieșim din triunghiul dramatic, să oferim o restitutio memoriae, să alegem să ne bucurăm și să ne îmbogățim din moștenirea limbii latine și a lui Dan Slușanschi. Altfel rămânem săraci și triști, dormind cu comoara neștiută sub noi.
Motto: „Nu se cuvine, însă, ca lauda alor noştri să ne îndemne către trufie, ci modelul lor, ţinut în noi cu cinste, trebuie să-i îndrepte şi pe alţii către gânduri, vorbe şi fapte asemeni.” (Dan Sluşanschi)[1]
16 decembrie 2006, colocviul „Emile Benveniste – treizeci de ani de la dispariţie”. În faţa unui argument simplu, prompt şi bine ţintit, cuvintele savante, smulse din logica lor părelnică, rămân suspendate, ideile şovăielnice alunecă, demonstraţiile lingvistice sunt dislocate, raţionamentele se dovedesc eronate. Interlocutorii îşi lasă capul plecat, în faţa Profesorului amfitrion, cu o statură titanică, având privire sfredelitoare şi glas răspicat, tronând, impetuos şi sobru, peste adunarea de doctori şi doctoranzi venită să-l celebreze pe marele Benveniste. Nimeni nu îşi poate apăra validitatea afirmaţiilor sale, nimeni nu are contraargumente mai puternice şi mai limpezi, nimeni nu îi poate ţine piept Profesorului, care demască, necruţător, cea mai mică eroare de gândire care stă la baza unei premise. Şi o dată cu ea, nepriceperea, superficialitatea, falsa ştiinţă de carte, orgoliul nefundamentat. Într-un colţ, câţiva studenţi rătăciţi, anunţaţi în prealabil la ce aveau să asiste, jubilează la fiecare victorie a Magistrului lor. În tăcerea monumentală a audienţei, care aştepta, neputincioasă de acum, ca Profesorul să ia cuvântul şi să mai frângă încă o idee, o persoană dă brusc glas unei mirări:
– Dar Dumneavoastră cine sunteţi?
Ce întrebare impertinentă! Cine nu ar fi putut să-l cunoască? Şi de unde a răsărit acest om? Aşa gândeau, probabil, mai toţi. Luat prin surprindere pentru prima dată în cursul acelei zile, cu un amestec nemaiîntâlnit de demnitate, modestie şi orgoliu asumat, Profesorul îşi aţinteşte ochii săi pătrunzători şi negri asupra interlocutorului – avea un dar aparte, de a se uita în ochii celuilalt şi de a-i radiografia fiinţa până în adâncimile cele mai subtile – îşi rosteşte cu hotărâre profesiunea de credinţă:
– Eu?!… Eu sunt un clasicist!
Audienţa rămâne înmărmurită. Profesorul nu era nici titan, nici erou homeric, nu se declarase nici savant, nici erudit, ci doar clasicist, noţiune care nu ştiu ce accepţiune vagă avusese până atunci pentru cei din sală, dar care, din acel moment, devenea sinonimă cu un nume:
– Domnul Profesor Dan Sluşanschi, de la Catedra de Clasice, se auzi vocea prezidentei, care dădea curs aceleiaşi mirări.
Stupefacţie! Cine să nu fi auzit de Domnul Sluşanschi? Clasicist şi indo-europenist de renume internaţional[2], doctor honoris causa al Universităţii din Caen, membru al Uniunii Scriitorilor, traducătorul plin de har, în limba românească sonoră şi curgătoare, al Iliadei, al Odiseei şi al Eneidei, dar şi al lui Dumézil şi al lui Benveniste[3], editorul harnic şi asiduu al lui Cantemir[4], care reprezenta pasiunea şi visul Domniei Sale de acum treizeci şi cinci de ani, coordonatorul evlavios al noii serii „Părinţi şi scriitori bisericeşti“ a Patriarhiei Române, dar şi unul dintre coordonatorii primelor două volume din Septuaginta[5]… O listă impresionantă şi neepuizată de lucrări, dovezi neştirbite ale dragostei de învăţătură şi ale muncii enciclopedice, în care Profesorul şi-a întipărit titanica fiinţă, precum întrezărea Horia-Roman Patapievici în emisiunea din 2006 la care l-a avut invitat:
„Un savant, şi asta o spun în special pentru tine, este un om capabil să dea carne, sânge, nervi, oase, unui lucru care este foarte descărnat pentru omul de cultură generală sau pentru omul neinstruit, şi anume trecutului, limbii, istoriei, gândirii.”[6]
Ele nu ar trebui să stea uitate în bibliotecă, mărturii din alte vremuri, cu zei, sfinţi, eroi şi domnitori, ci ar trebui citite din scoarţă în scoarţă, în tăcere, cu respect şi veneraţie, pentru a înţelege minunatul lor sens ultim, aşa cum îl vedea Domnul Sluşanschi:
„Harul nu se câştigă, ci se coboară (sau nu) asupra ta. Învăţătura, în schimb, poate şi trebuie să fie dobândită: din ea izvorăşte cultura şi civilitatea. Iar daca se îngemănează şi cu harul, se naşte minunea.”[7]
Dar să-l lăsăm pe Profesor să ne relateze, cu vorba sa sigură şi răspicată, menită să alunge din mintea interlocutorului orice alt gând rătăcitor, cum a devenit clasicist:
– Domnul meu, vorba ceea: „Omul propune, dar Cerul dispune”. Ai mei, filologi pur sânge, păţiţi ca atare, n-ar fi vrut, în ruptul capului, să fiu şi eu în viaţă, un biet filolog, trecând prin ce au trecut dânşii. Deci, grijulie, Mama, ca orice bună mamă, şi-ar fi dorit să fiu medic ori geolog (cum iubeam şi iubesc din suflet, ca un osândit pe viaţă, frumuseţea munţilor), dar nu şi nu, clasicist. Dar Domnul Daniel Ganea, eminentul nostru dascăl de latină din liceu, le-a spus părinţilor mei, pe şleau, după firea sa: „Lăsaţi-i menirea”. Şi aşa a fost, har Domnului să fie. Nici nu cred să fiu făcut pentru altceva. Iar lumea clasică este şi trebuie să rămână temeiul nostru cultural, al tuturor, pe veci.[8]
Domnul Sluşanschi nu era deloc zgârcit cu amintirile. Celebrul curs de sintaxă latinească era un bun prilej de reflecţii, nostalgii, snoave, interpretări, poveţe pentru învăţăceii fascinaţi de abilitatea Profesorului, care, într-un curs de două ore, îi purta prin şase mii de ani de istorie, recreând lumi şi idei nebănuite, pătrunzând în esenţa cuvântului latinesc, care avea „rude” nu doar în greacă sau în sanscrită, dar şi în persă veche, în gotică sau în slavă. La sfârşit, seva îi era culeasă într-o rădăcină indo-europeană, pe care ne-o dăruia simplu şi firesc, cu bucurie şi cu afecţiune detaşată. Profesorul se explica şi se recrea pe sine, în calitate de clasicist desăvârşit în minte şi în spirit, raportându-se în permanenţă la propriile sale modele, dar şi la noi (noi, cei pe care ne desfiinţase la primul curs, pentru că nu auzisem până atunci de Benveniste, dar pe care ne încuraja părinteşte de fiecare dată, obligându-ne să ne asumăm cu demnitate opţiunea de clasicist, indiferent de vremuri), unind trecutul, prezentul şi viitorul într-o legătură indisolubilă de perpetuare a adevăratelor valori:
„Am căutat să-mi educ copiii de acasă, caut să-i îi educ pe cei de suflet, aşa cum am fost crescut şi eu de alţii, în această continuitate care nu face deosebirea între public şi privat şi în stil antic, ca să zic aşa, nu face deosebirea între sacru şi profan.”[9]
Magistrul nu oferea doar spectacole de virtuozitate, ci rupea, într-un efort titanic, din propria fiinţă, dăruindu-ne nu doar ştiinţa sa vie, exprimată cu tărie şi vigoare în demonstraţii cutremurător de accesibile oricărei minţi, dar mai ales întregul său modus uiuendi, prin excelenţă clasicist, căci nu era un idealist îndrăgostit de Bine şi de Adevăr, ci un luptător dârz şi curajos, „hârşit”, aşa cum se exprima el însuşi, care practica şi cultiva Binele, Adevărul şi Dreptatea – nu degeaba a tradus tocmai dialogul platonician Lahes (Despre vitejie) – cu multă vehemenţă şi naturaleţe, şi, mai ales, cu o incredibilă şi neclintită verticalitate morală. Avea un curaj de neoprit şi un caracter puternic, care îl făcea să denunţe şi să înfiereze, cu orice preţ, prostia, impostura, minciuna, compromisul, lipsa celor şaptezeci (nu şapte!) de ani de acasă (pe fundal îmi răsună glasul hotărât şi apăsat al Profesorului: „Acestei lumi neobrăzate, care crede că ne poate juca pe degete pe toţi […] cred că trebuie să-i spună cineva de la obraz: Clasicismul nu e o vorbă în vânt, a unsprezecea poruncă a iubirii de celălalt nu este o vorbă în vânt, e temeiul Europei de la Carol cel Mare cel puţin, dacă nu înainte. Ce vrea lumea să-i pună în loc, piaţa?! Să se ducă la Obor!”[10]), avea o statornicie a gândului şi a faptei, o demnitate senină şi convingeri de neclintit, izvorâte, după cum mărturisea, din aceeaşi educaţie clasică pe care încerca să o imprime tuturor studenţilor care i-au trecut prin mână:
„Educaţia clasică creşte şi zideşte gândirea liberă şi competentă […]. Cine-i hrănit cu Homer, cu Sofocle, cu Thukydide, cu Virgiliu şi cu Tacit, nu-i uşor de abătut sau manipulat.”[11]
Savantul sever şi riguros, care se folosea la fel de bine de limba greacă, cât şi de cea latină (căci socotea că un clasicist trebuie să fie ambidextru, să ştie la fel de bine latina, cât şi greaca, şi să nu se despartă în veci de dicţionarele sale, de manuale şi de gramatici), care avea un cult al muncii, dar şi o modestie specifică adevăraţilor oameni de cultură (ne povestea cum marele Willamowitz, ajuns la optzeci de ani, spunea că de abia atunci a început să înţeleagă puţin greaca!), ne întâmpina cu atâta bucurie în casa sa, unde funcţiona ad hoc o „Academie homerică”, în care răsuna vocea sa puternică, ce scanda, pentru a câta mia oară, vechii hexametrii asupra cărora se aplecase o viaţă întreagă, cu aceeaşi pasiune neistovită. La ultimul curs de acest gen, îmbătaţi de beţia poetică a Magistrului, noul Atlas[12] ce ţinea pe umerii săi toată forţa lumii, a personajelor şi a cuvintelor homerice, am îndrăznit să-l elogiem şi să îi mulţumim pentru tot ce reprezintă pentru noi. Ne-a rugat, cu nostalgie, să ne aducem aminte de Domnia Sa şi de cursurile sale şi peste douăzeci de ani, „când veţi fi voi clasicişti copţi”, şi atunci să-i aprindem o lumânare şi să dăm un pomelnic la biserică. Domnul Profesor era, mai cu seamă, un om foarte evlavios, dar care vorbea arareori despre credinţa sa, neîndrăznind a-şi împrăştia orişicui mărgăritarele.
Domnului Sluşanschi, a cărui personalitate luminoasă va sta mereu sub semnul unui makarismos, nu îi plăcea să i se aducă laude, dar mult mai mult îi displăceau indiferenţa, nepăsarea şi chiar dispreţuirea arătate oamenilor care reprezintă adevăratele valori, aşa încât noi, cei care l-am cunoscut şi l-am preţuit, avem datoria de a-i transmite profesiunea sa de credinţă, pe care a făcut-o mereu cunoscută tuturor, cu demnitate şi mândrie asumată:
“L-aş sfătui, poate, [pe un tânăr de astăzi] să nu se lase copleşit de răutăţile dimprejur şi de amăgirile vârstei, tinereţea putând fi, nu arareori, ademenită alături de drumul cel bun. Munca fără de preget, acel labor improbus de care vorbea cândva Virgiliu, nu are de aşteptat, cât mai degrabă şi mai mult, o răsplată materială concretă. Anii de trudă investiţi cu drag îi ajută şi pe cei de lângă tine, îţi îmbogăţesc şi ţie sufletul. N-are a face că-s destui nedestoinici care-şi găsesc aşa de repede un culcuş mai cald sau o răsplată mai bogată. Se bucură mai tare cine poate zâmbi mai apoi, cu conştiinţa curată a datoriei bine şi temeinic împlinite. Iar cine caută un umăr de sprijin şi un ajutor la vreme de necaz desigur că găseşte, căci, spune Cartea: Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da !”[13].
23 iulie 2008 – În faţa Profesorului, cuvintele nu mai prind glas, argumentele îngheaţă, raţionamentele se topesc. Adunarea e neputincioasă. Pe fundalul tăcerii monumentale se aude doar glasul psalmistului: “Fericit bărbatul…” Câţiva studenţi rătăciţi încearcă, într-un colţ, să potrivească în minte acest început de stih în tiparele greceşti şi latineşti. Profesorul amfitrion, cu acelaşi chip senin şi demn, nu se mai slujeşte de vocea pătrunzătoare şi de privirea sfredelitoare, ci în tăcere, la ceas de seară, la lumina lumânării, prezintă în faţa spectatorilor singura lecţie care i-a mai rămas neprezentată: lecţia nemuririi. Căci pe aceea o ştie Domnia Sa cel mai bine.
Note _________________
[1] Dan Sluşanschi în interviul „Şcoala minţii ne-a ţinut mereu deschisă poarta sufletului”, acordat ziarului Lumina, în numărul din 6 aprilie 2008, accesabil pe http://www.ziarullumina.ro/articole;1109;1;8167;0;Scoala-mintii-ne-a-tinut-mereu-deschisa-poarta-sufletului.html. [2] Se cuvine a fi amintite lucrările: Introducere in studiul limbii si culturii indo-europene, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987 (în colaborare cu Lucia Wald); Gathas (Yasna 29 and 45). Traducere din avestică, cu un comentariu curent, in Archaeus, Studii de istorie a religiilor, III, 1999, 2, pp. 157-173; L’influence du modèle de la royauté iraniénne dans l’aire Carpato-Danubiénne, în „Omagiu lui V. Candea la 75 de ani”, Bucureşti, 2003, pp. 239-243. Menţionăm doar câteva din numeroasele sale articole ştiinţifice despre evoluţia limbii române din perspectiva indo-europeană, „fără prejudecăţi demagogice şi carierisme”: Studia Indo-Europaea ad Daco-Romanos pertinentia, Bucureşti, I, 1976, pp. 151-165, Daco-moesiana şi latina în cadrul indo-european, MSSFLA, S. IV, T. II, 1979-1980, pp. 63-66, Limba daco-geţilor în cadrul ei indo-european, în LR, XXX, 1981 3, 297-300.
[3] G. Dumézil, Mit şi epopee, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1993, tradusă în colaborare cu Francisca Băltăceanu şi Gabriela Creţia, lucrare distinsă cu premiul Târgului Naţional al Cărţii (1994), E. Benveniste, Vocabularul institutiilor indo-europene, Bucuresti, Paideia, 2005.
[4] Ediţia critică a operei lui Cantemir, Historia Moldo-Vlachica, apărută la Bucureşti, Editura Academiei, 1983, a primit premiul Perpessicius (1984) şi premiul Timotei Cipariu al Academiei Române (1985). Ediţia critică Descriptio Moldaviae a fost distinsă, în 2007, cu premiul special al Uniunii Scriitorilor.
[5] Primul volum din Septuaginta, apărut la Colegiul Noua Europă şi Polirom, în 2004, a primit Premiul Asociaţiei Editorilor Români pentru cea mai bună editare în limba română a unei cărţi străine, iar al doilea volum a fost distins, tot in 2004, cu Premiul „Cartea anului” acordat de revista România literară.
[6] Horia Roman Patapievici în ediţia televizată din 19.01.2006, „Inapoi la argument. Dan Sluşanschi – despre cultura clasică”. Aceasta poate fi ascultată la http://www.youtube.com/watch?v=gazOs_2gR08&feature=PlayList&p=C7612C871020FD5D&index=0&playnext=1.
[7] Dan Sluşanschi, „Despre clasicism şi barbarie“, în Orizont, serie nouă V (1994), nr. 4, pp. 3, 9, în George Bogdan Tara, „Profesorul la Timişoara”, în Idei în dialog, august 2008.
[8] Dan Sluşanschi în interviul „După noi, peste veacuri, rămân nu vedetele şi gladiatorii, ci poeţii, gânditorii, istoricii”, acordat revistei Convorbiri literare, în numărul din septembrie 2003.
[9] Dan Sluşanschi în ediţia televizată din 19.01.2006, „Inapoi la argument. Dan Sluşanschi – despre cultura clasică”.
[10] Idem.
[11] Dan Sluşanschi, în interviul „După noi, peste veacuri, rămân nu vedetele şi gladiatorii, ci poeţii, gânditorii, istoricii”, acordat revistei Convorbiri literare, în numărul din septembrie 2003.
[12] „Se poate dura oare o Casă a gândirii, fără înseşi fundamentele ei truditoare? Filologul este Atlas, cel care poartă lumea culturii pe umerii săi. Umanismul nu este o fabrică de fum sau de fumuri, ci chezăşia statornică a nădejdii că omul si omenirea mai au un viitor, un altul decât prăbuşirea în apocalipsă.” (Dan Sluşanschi în interviul „După noi, peste veacuri, rămân nu vedetele şi gladiatorii, ci poeţii, gânditorii, istoricii”, acordat revistei Convorbiri literare, în numărul din septembrie 2003).
[13] Dan Sluşanschi în interviul „Şcoala minţii ne-a ţinut mereu deschisă poarta sufletului”, acordat ziarului Lumina, la data de 6 aprilie 2008, accesabil pe http://www.ziarullumina.ro/articole;1109;1;8167;0;Scoala-mintii-ne-a-tinut-mereu-deschisa-poarta-sufletului.html.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu