„Păduchii” educației

A început anul școlar 2016. Doamnele asistente colindă fiecare clasă, pun câte un scaun lângă catedră și cheamă băieții ciufuliți și fetițele despletite. Copiii încep să chicotească, știind ce au de făcut; unii se așază la rând, în timp ce alții își potrivesc hainele, părul, cu un soi de reținere și rușine. Începe verificarea de păduchi în anul școlar 2016/ 2017. Asistenta perorează despre curățenie și decență, le poruncește să fie serioși pentru că activitatea este una dintre cele mai importante. O fetiță se scuză că nu are părul proaspăt curățat; se face roșie ca focul, când asistenta n-o înțelege și răspunde cu aceeași voce ascuțită. Rezultatul: nu s-au depistat suspecți sau purtători printre elevii clasei.
Îmi amintesc cu îngrozire scene similare petrecute cu 20 de ani în urmă. După ce le erau căutate cu aceeași sârguință pletele, curații se întorceau în bănci, dar suspecții nu. Ei rămâneau în fața clasei, formând un grup distinct, așezat în așa fel încât să-i vedem cu toții și să luăm aminte. Și mai târziu, copiii îi priveau cu suspiciune, de la oarecare distanță, îi tratau cu nepăsare și dispreț, căci erau colegii noștri murdari, puși la colțul rușinii chiar de adulți. Stăteau singuri în bănci și nu participau la jocurile celorlalți copii decât rareori. Copiii nu voiau să fie aproape de ei, ca să nu ia păduchi. De la colțul rușinii nu au putut pleca nici mai târziu. Până la finalul clasei a 8-a, niciunul dintre ei nu a înregistrat rezultate notabile la învățătură, cei mai mulți fie au abandonat școala înainte de încheierea liceului, fie au devenit părinți adolescenți. Copiii sunt forțați să treacă prin acest scenariu de ev mediu, când binele comun și curățenia erau primordiale, iar individualitatea, respectul pentru intimitate și sănătate treceau pe plan secund.
Este evident că un asemenea eveniment are efecte devastatoare asupra copilului și îi va marca profund viitorul. Este cutremurătoare ideea că elevii de 7-14 ani au fost ani la rândul segregați fără scrupule, după criteriul curați/ murdari. Astfel de practici lipsite de discernământ pedagogic ignoră cu totul psihologia și sensibilitatea copilului de vârstă școlară. Orice acțiune a adulților poate modifica conduita copilului atât prin relație directă profesori-elev, cât și indirect prin comportamentul pe care îl validează adulții. Altfel spus, un copil tratat altfel de un adult – pus la colțul rușinii, certat și abuzat – devine, în ochii colegilor și în proprii săi ochi, slab, neputincios, incapabil.
Mai frecventă și la fel de distructivă este discriminarea etnică. Mi-a fost dat să aud mulți profesori spunând că singura lor dorință este să nu aibă în clasele la care predau elevi colorați. Din păcate, pentru mulți profesori, acesta e criteriul fundamental de selecție, în ședință publică, a școlilor unde vor lucra. Selecția se desfășoară ca un dialog deschis cu inspectorul care transmite recomandări prin eufemisme și pauze semnificative: o școală e mai puțin bună direct proporțional cu numărul de elevi de etnie romă. Așa că școlile cu copii romi sunt mai puțin dorite și implicit atrag profesorii cu note mai mici la examenul de titularizare, mai puțin pregătiți să lucreze cu acești copii. Într-o școală, un profesor le-a aruncat elevilor deschis afirmația că nu are chef să lucreze cu ei, dar e obligat, cuvinte dure care creează un climat nefast în școală. Interacțiunea dintre profesor și elev trebuie să aibă la bază respectul reciproc și un soi de afecțiune maternă. Altfel, totul este pierdut, iar orele degenerează în haos.
Li se spune ciocolatii, negri, țigani, colorați și mai rar doar copii sau elevi. Ei atrag imediat atenția profesorilor noi care îi privesc cu suspiciune și interes. Pentru mulți, ei sunt altfel decât ceilalți și trebuie tratați în consecință. Dacă un copil atrage supărarea profesorilor, pentru că e nedisciplinat, deranjează orele, de regulă sunt dezbătute în cancelarii două variante – care indică și direcțiile ulterioare de acțiune: asta e, n-ai ce să-i faci, e țigan sau nu știu ce se întâmplă cu el, că țigan nu e. În prima situație, profesorii găsesc numeroase motive pentru indisciplină și doar în al doilea caz se impune o cercetare amănunțită.
Pe Giony din clasa a VII-a, cel colorat, doamna de muzică nu-l place deloc. Îl suspectează că minte la orice pas – pretinde că îl cheamă Giony cu y, dar cine știe dacă e adevărat - nu are încredere în el, așa că nu-i spune pe nume câtă vreme întârzie cataloagele. Și totuși, băiatul e copilăros și zburdalnic ca toți ceilalți copii; pe deasupra e muncitor și isteț și, deși face foarte multe greșeli în scriere, este încântat să creeze și să scrie povești și texte care se dovedesc interesante. Pentru el, compunerile sunt o activitate distractivă și a le prezenta, culmea bucuriei. Zace un sâmbure de artist în copilul acesta colorat, ignorat și uitat de unii profesori într-un colț al clasei, pentru că leagă cu greu cuvintele în lectură și are adeseori nevoie de explicații suplimentare. Dar progresează pe zi ce trece, pentru că încă nu și-a pierdut din inocență și crede în onestitatea profesorilor. Nu este singurul copil colorat din clasă; învață într-o sală de la demisol, fără să aibă alte clase vecine, căci ceilalți copii învață deasupra. Se joacă singuri în pauze, rămân adeseori nesupravegheați și în timpul zilei nu văd cerul pe fereastră, ci pantofii și gleznele trecătorilor.
Studiile pedagogice arată că stereotipurile oglindite în comportamentul profesorilor influențează reacția elevului. Într-un anumit fel se poartă Giony la o ora de muzică cu un profesor care nu-și poate controla impulsurile și altfel acolo unde este apreciat pentru răspunsurile și activitatea lui, prețuit pentru personalitatea sa și încurajat să fie mai ordonat, mai atent. Tot așa cum încurajarea elevilor generează rezultate mai bune la învățătură, discriminarea cauzează indisciplină. Copiii aceștia simt că sunt tratați altfel, iar comportamentul lor este adeseori o reacție la o nedreptate. Giony e obraznic la muzică și interesat și atent la toate orele de română. Fie că vrem să admitem sau nu, copiii au un simț extraordinar al nedreptății. Anticipând aceste situații, mulți părinți refuză să declare că sunt de etnie romă.
Despre discriminare s-a vorbit și în cazul elevului din clasa a VII-a de la Pitești – 29 de părinți și elevi au protestat, din pricina unui elev diagnosticat cu ADHD care, spun ei, împiedica desfășurarea orelor și își amenința colegii. Opinia publică a calificat drept inadmisibilă atitudinea părinților și a făcut apel la toleranță și acceptare, pentru ca toți elevii să fie integrați în învățământul de masă. Sigur, toți copiii au nevoie de ocrotire în fața oricărei ofensive, dar trebuie să înțelegem că acei părinți au fost aduși în pragul disperării, că alți 29 de copii suferă. Discriminarea are aici și o componentă rațională: părinții își apără copiii. Se creează însă o situație monstruoasă. Este de înțeles disperarea părinților, sunt foarte multe situații similare în țară; când părinții și profesorii se adresează inspectoratului școlar, reprezentanții instituției ridică din umeri, fără să ofere soluții reale și plasează responsabilitatea pe umerii școlii. Este datoria inspectoratului școlar să ofere soluții viabile pentru aceste cazuri, înainte ca ele să devină situații de criză. Nu avem de-a face cu un eșec al celor 29 de părinți sau al instituției școlare, ci al inspectoratului și al sistemului de educație românesc incapabil să ajute elevii cu situații speciale. Toți cei 30 de elevi sunt victime.
Într-o altă clasă un elev cu nevoi speciale a aruncat cu un scaun în profesoara de matematică. Doamna a refuzat să mai intre la ore și, căutând ajutor la inspectorat, i s-a spus că nu e nimic de făcut. Așa că a renunțat la clasă. Din acel moment, toți profesorii au intrat la oră cu frica în sân. Copiii cu cerințe speciale au nevoie de mai multă atenție, ajutați fiind doar de un profesor de sprijin care îi poate vedea o singură dată pe săptămână – din pricina numărului mic de cadre didactice specializate. În ce măsură poate acesta să asigure că elevul atinge nivelul minim de cunoștințe la toate disciplinele?
În România anului 2016, discriminarea face încă foarte multe victime. Realitatea școlară arată că lipsa de toleranță continuă să se propage de la o generație la alta într-un cerc vicios fără ieșire. O atitudine ofensatoare, nedreaptă, orientată asupra copilului naște un lanț de situații care face ca profeția nefastă să se împlinească și să țină acești elevi captivi în neșansă. În școlile de astăzi se creionează societatea de mâine, pentru că școala este comunitatea fundamentală extrafamilială care sedimentează caracterele elevilor. Deși la nivel declarativ discursul antirasist nu lipsește din societatea noastră, în practică multe nu par să se fi schimbat în bine în ultimul sfert de secol. Discriminarea pe criterii sociale, etnice atinge încă culmi înspăimântătoare.
Putem induce prin comportamentul, atitudinea noastră diferențiată indisciplina, obrăznicia unor copii pentru care viața oricum nu e ușoară. Pentru ca apoi să-i pedepsim, să-i ostracizăm, să-i ignorăm și să-i lăsăm repetenți, fără să avem perspectiva mai amplă a vieții lor și fără să le oferim prea multe șanse. Ce oportunități în viață mai are un copil care a abandonat școala, cine îl angajează, unde să caute ajutor, când încă de mic a fost tratat cu dispreț și agresivitate ?