Îmi iubesc eu oare câinele?

Te iubim, cinează cu noi şi scrie-ne din când în când, așa îți spun oamenii. Cu toţii facem eforturi de bună-nţelegere, planeta nu-i nici mare nici mică, e numai bună, atât cât să ne vedem unii pe alţii cu ochii, atât cât să ne-atingem cu mâinile şi să ne invităm la dans cu vocile, prânzim laolaltă, toţi, da, planeta-ntreagă prânzeşte jos, în sufragerie, afară de cel iubit care cere să i se-aducă prânzul sus, în cameră.
Nimeni nu priveşte cu dispreţ iubitorul, afară de cel iubit. Oh, mândru și sărman iubitor, în ochii tuturor poţi găsi admirație, milă şi-alinare, un codru de pâine şi-o mână caldă-ntinsă, doar mâna celui iubit e rece de gheaţă, o gheară de pasăre moartă-n zăpadă-n pragul uşii dimineaţa.
Iubitul e stăpânul lumii – tont și despotic- , el crede că-i iubit măreț și nesfârșit, nu știe că viața lui atârnă de cel din urmă fir de păr înfipt în scalpul pruriginos al iubitorului. Ai mare noroc că te iubesc, ai fi avut mare noroc chiar dacă nu ne-am fi-ntâlnit, ai fi avut mare noroc doar ştiind că dacă ne-am fi întâlnit, te-aş fi iubit.
Numai mila și caritatea îşi mai pot găsi un rost al lor printre regulile de iubire-ale lumii-ncurcate ca nişte fire de undiţă-n plumburile lor. Dumnezeu e mort, dar noi am prins peştele şi-am hrănit oamenii.

.

.

Dacă m-ar întreba cineva “Ce valoare are câinele tău?” aș invoca fără să ezit faptul că atunci când scriu se așează sub masa mea de lucru, iar eu îmi odihnesc picioarele pe spinarea lui. Contactul tălpilor cu blana caldă, ritmul respirației și zbârnâiala nărilor îmi produc o stare de bine desăvârșit, fără egal.
Încercând să descriu cât mai precis ce simt, îmi dau seama că răspunsul oferit n-are legătură cu valoarea câinelui, ci cu utilitatea lui. V-am spus ce-mi oferă el. Am justificat în fața dumneavoastră  sentimentele față de câinele meu, Jagger.
“Să vă bucurați de ei!” îmi spun oamenii când mă văd prin parc cu câine și copii, fără să bănuiască o clipă că generosul lor îndemn e, de fapt, o atroce meschinărie. Această bucurie interesată se transformă în momentul doi în cruzime absolută : “tu nu mai ești copilul meu!” spune mama dezamăgită de comportamentul catastrofal al odraslei. Mama care ieri se bucura de copilul ei, își lasă astăzi copilul orfan. Un copil orfan încetează să mai existe.
Probabil că am nedumerit deja mulți cititori. În mintea lor stăruie întrebarea: dar ce-i așa de rău să te bucuri de alte ființe? Dacă de pisici, de copii și de căței nu te poți bucura, atunci de ce să te mai bucuri?
Nu ți-au fost ei oare dați pentru a-ți aduce bucurii?
Nu.
De fapt, da, dacă valoarea lor intrinsecă e condiționată de ceea ce îți pot ei oferi ție. În cazul acesta, ferice de tine. Ești cu adevărat singura ființă de pe planetă.
Să mă întorc la câinele meu. Uneori face crize de lătrat la 3 dimineața. Alteori sapă gropi în curte. Pe covor calc, zilnic, în mlaștini de salivă puturoasă. Când i se pare că e nedreptățit, se urcă – ditamai matahala - pe perne, în vârful canapelei.
Cum nimic din toate cele enumerate nu-mi stârnește vreun fior de bucurie – ba chiar aș putea spune că, puse în balanță cu momentele de confort afectiv pe care mi le “oferă”, neajunsurile atârnă, pragmatic vorbind, mai greu – îmi dau seama că n-am răspuns deloc la întrebarea: “ce valoare are câinele meu?”
Are câinele meu o valoare intrinsecă, dincolo de infinitele neajusuri și de cele câteva (mari) beneficii pe care mi le aduce?
Un lucru e clar: calitățile lui de boxer campion, prețăluit în repetate rânduri de diverse jurii interesate să-i ateste valoarea  ca exemplar canin nu contribuie cu nimic la motivele pentru care eu personal îl prețuiesc. Îmi pot da seama că eu și juriile valorizăm câinele pe criterii diferite. Atât valoarea pe care i-o ofer eu cât și valoarea pe care i-o oferă juriul sunt, deci, relative. Nici eu, nici ei nu-l putem prețui fără să ne întrebăm ce ne place și ce nu ne place la el. Valoarea lui intrinsecă ține sau nu de aceste raporturi? Nu ține. Și atunci are câinele meu cu adevărat valoare?
Trebuie să vă mărturisesc că, adesea, când se așează sub masa mea de scris, sunt incapabilă să alunec în starea de confort afectiv pe care mă aștept s-o producă prezența lui acolo, sub tălpile mele. Motivul e simplu: sunt prea iritată de boacănele pe care le-a făcut peste zi. Când îl văd înghesuindu-se sub masă, făcându-se “preș”, în loc să mi se bucure inima, mă tulbur și mai rău, mă apucă toți nervii. Îmi spun atunci: și astăzi am ratat Întâlnirea!
Dacă stau să mă gândesc mai bine, câinele meu este o sursă aproape permanentă de disconfort.
Am, în fiecare moment al zilei, mai multe motive să-l abandonez decât să-l iubesc.
Cum fac, totuși, să-l pot iubi în continuare? Străduindu-mă, zi de zi, să-mi imaginez valoarea lui intrinsecă. Pentru a-l prețui, am nevoie să mă agăț de ceva ne-imediat, de ceva care transcende slăbiciunea mea (și a lui), de ceva care transcende orice (in)convenient, de ceva care nu intră în conflict cu Viața. Pentru a-l iubi în continuare sunt obligată să nu-l abandonez.
Apare, atunci, această distincție: o valorizare pragmatică este una care nu aspiră la ruperea de context, care rămâne, adică, “împotmolită” în scopuri și în mijloace, adică în utilitar. Dacă vreau să fac un salt în inutilitar, atunci încep să iubesc cu adevărat.
În sensul acesta, am, “zile bune”, zile de prețuire genuină, spontană, neprogramatică. În aceste zile bune, evaluarea câinelui pe niște criterii imediate îmi pare nu doar bizară, ci de-a dreptul scandaloasă. Cum să nu-l prețuiești deși n-a făcut nimic ca să merite prețuirea ta? Îl prețuiești și gata! E simplu.
În toate celelalte zile, oricât m-aș sili, nu pot simți și vedea dincolo de smocurile de păr din duza aspiratorului și de dârele de muci de pe canapea.
Pot, deci, conchide – într-o zvâcnire de onestitate -, că experiența valorii intrinseci a câinelui meu sfârșește de cele mai multe ori prin a fi o grimasă.
În momentele de grație – acele zile bune, de prețuire “gratuită” - iubirea mea pentru el devine un act de creativitate care mă emoționează. Mă simt efectiv mișcată de faptul că reușesc să-l iubesc în ciuda neajunsurilor pe care mi le provoacă!
Lucrurile sunt clare: eliberarea de constrângerile utilitarului mă impresionează într-atât încât îmi anulează efortul. Încercând să surprind valoarea intrinsecă a câinelui meu, dau peste propriu-mi orgoliu. Nu pot să nu mă înduioșez la gândul că, iată, am reușit să iubesc un câine în chip minunat!
Un câine – sau, mă rog, un om – poate fi foarte bine apreciat pentru ceea ce “merită” prin raportare relativă la niște contexte date și la niște “pachete” de nevoi.
Să ai în jur ființe merituoase, demne de iubirea ta, nu e oare ceea ce ne dorim cu toții? Și dacă tot ești înconjurat de ființe atât de reușite, cum să nu te bucuri de ele? Cum să nu-ți împletești din minunatele lor atribute niște straie de sărbătoare? Cum să nu-i porți cu mândrie prin târguri și platforme media pe cei care se învrednicesc de iubirea ta?
Cum să nu devină instrumente – de nu chiar arme - desăvârșite prin care tu să biruiești lumea?
Cum să nu rupi gura târgului cu un copil premiant? Cum să nu ți se umple ochii de lacrimi când câinele îți linge mâna?
Cum să te împiedici să te bucuri de cei ce merită iubirea ta și, mai ales, de ce ți-ai refuza această bucurie?
Eu cred că a-i iubi doar pe cei merituoși e un fel de a sub-iubi. E și un fel de a fi singur.
Dar pot eu oare iubi altfel?
Pe de o parte, așa cum arătam mai sus, încercând să iubesc la modul absolut, dau de propriu-mi orgoliu. Încercând să iubesc “pe merit”, dau de propria-mi nimicnicie.
Și atunci mă întreb sincer, împreună, sper, cu cititorii acestui text: cum să iubesc independent de contextul (egoist) care justifică utilitatea iubirii mele, și independent de țelul (la fel de egoist) de a face performanță afectivă gratuită? Cum să iubesc, depășindu-mă, fără, adică, a trece în permanență valoarea ființei iubite prin ciurul meschin al dorințele și așteptărilor mele?
Prietene, cum să te iubesc fără să te evaluez?
Evaluarea poate deveni, da, în anumite condiții interpersonale, un gest meschin; iar meritocrația este, in extremis, o formă necesară de meschinărie socială.
Ca să ajung, totuși, la o concluzie rezonabilă și cât de cât practic-abilă, aș spune așa: dacă iubirea mea, așa cum spune Apostolul Pavel, are datoria de a acoperi toate defectele, atunci ea trebuie să fie adesea o contra-evaluare. Din ce iubesc mai mult, din ce evaluez mai puțin.
Valoarea umană în ochii Divinității tot în orizontul acesta complex și misterior ar trebui, cred, înțeleasă. Nu am lecturi teologice sistematice și nu aș vrea să intru în problema (pe care o știu spinoasă) a recompensei divine și cântăririi meritelor așa cum le înțeleg diverse dogme creștine. Textul acesta vrea să sublinieze un lucru mai degrabă practic:  real-izarea (și bucuria) iubirii  constă în efortul permanent de a nu lăsa meritul să-mi drămuiască elanul iubitor. Cum bine scria Kierkegaard: “doar muncitorul cu ziua își cere răsplata în fiecare zi”. Valoarea unei ființe nu se află la cheremul nevoilor tale, iar iubitul tău nu e angajatul tău cu carte de muncă. Acest tip de contract este esențialmente lipsit de valoare interpersonală. Puterea relației stă în refuzul de a se abandona propriei ei mecanici interesate.
Probabil că orice credincios are certitudinea “teoretică” că este valoros în ochii Creatorului. Știindu-și, totuși, puțina valoare relativă (esențialmente fluctuantă și convențională) nu poate să nu fie asaltat de îndoială: “Și totuși, oare câți bani fac?”.
De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, ceea ce poți efectiv simți vizavi de “valoarea” ta este doar îndoială. “Piața interpersonală” fluctuează, iar valoarea ta fluctuează împreună cu ea. Mai devreme sau mai târziu, veți intra în colaps. Mereu există cineva sau ceva pe lumea asta care să-ți demonstreze că nu faci doi bani. Tu însuți le-ai demonstrat-o altora în nenumărate rânduri!
Trăim și relaționăm cu toții sub teroarea abandonului. Și poți ști oare sigur dacă nu cumva ești deja abandonat? Dacă nu cumva ești deja orfan?
Certitudinea valorii tale intrinseci pare, deci, în opacitatea încleștării interpersonale, o imposibilitate. În cele din urmă, nu ai niciodată suficientă imaginație ca să fii sigur că ești OK.  Certitudinea valorii tale intrinseci nu îți este, de fapt, accesibilă. Cam ca moartea ta. Moartea, spunea Emmanuel Lévinas, o experimentezi la mâna a doua, uitându-te la alții cum mor. Tot așa, străduindu-te să iubești ne-abandonând, imaginându-ți valoarea absolută a celuilalt, îți faci o idee despre valoarea ta absolută, așa cum probabil apare ea în ochii Creatorului.
Probabil că acesta e un fel de exercițiu spiritual “contra-karmic”. Să încerci, adică, să concepi un efect care nu are legătură cu cauzele sale. Practic, să înțelegi că nici tu nici ceilalți nu aveți ceea ce meritați, ci ceea ce sunteți; adică aproape abandonați, dar ne-abandonabili.