Ea este omul care te poate repara. Tot așa cum
meșterii repară un Pinocchio de lemn; de data aceasta, ea are în față un
Pinocchio (sau mai mulți) cu suflet.
Interviu cu Georgiana Nedelea, medic specialist în ortopedie-traumatologie, doctor în medicină, chirurg (Spitalul Foișor).
- Sunteți una dintre puținele femei-chirurg din România;
chirurgia fiind, după cum se știe, o specializare aparent rezervată
bărbaților. Ar trebui să ne amintim că prima femeie-chirurg din România a
terminat facultatea în sec. al XIX – lea: Maria Trancu- Rainer care, în
primul Război Mondial, a fost asistată, la operații chiar de Regina
Maria, supranumită „mama răniților”. Cum percepeți dumneavoastră,
medicul și femeia, această meserie care nu vă aduce într-o zonă foarte
elegantă a vieții și cum credeți că au văzut, de-a lungul timpului,
femeile-chirurg apropierea de această meserie?
- Într-adevăr, meseria nu este una obișnuită. Perioada studiilor, să
zicem, perioada adolescenței, a primei tinereți e una foarte serioasă,
necesită muncă multă dar mai ales dedicație. În momentul de față,
lucrurile s-au schimbat. Chirurgia nu mai este un domeniu dedicat
exclusiv bărbaților. Sunt multe femei-chirurg. Din punctul meu de
vedere, chirurgia este cea mai spectaculoasă ramură a medicinii.
Rezultatele pe care le obții în chirurgie sunt întotdeauna mai rapide,
mai satisfăcătoare. Cred că este cea mai frumoasă și mai bună meserie
care există în lume.
- Dacă ne aducem aminte, fiindcă tot am pomenit de războiul în
care Maria Trancu- Rainer era chirurg având-o în preajmă pe regina Maria
și repara trupurile rănite ale soldaților, în urmă cu și mai multe
secole o rană mai gravă se vindeca cu fierăstrăul…
- Da, lucrurile au evoluat. S-au găsit tratamente noi, medicamente
noi și tehnici chirurgicale noi. De aceea, chirurgia este atât de
spectaculoasă. Pentru că este foarte dinamică. În fiecare an, se
inventează, se fac lucruri spectaculoase, pacienții se recuperează mai
repde. Nu mai suntem la nivelul de fierăstrău dar, în continuare, sunt
momente în care chirurgia este unica soluție. Tot așa cum sunt oameni
care consideră că tăierea sau pusul pe masa de chirurgie și de operație
este un lucru foarte grav, foarte periculos și foarte neplăcut.
- ...și foarte bărbătesc.
- Sigur că da. Există, însă, specialități în care veți întâlni mai
multe femei-chirurg decât bărbați, gen oftalmologie, ORL, ginecologie.
Specialități mai fine.
- Mai feminine.
- Da. Ortopedia rămâne, însă, după mine, din păcate, o specialitate
în general dedicată bărbaților. Este și o specialitate care necesită
forță fizică deloc de neglijat. Deși, nu atât de mult în ultima peroadă,
când tehnicile au evoluat, instrumentele de lucru, instrumentarul de
operație au evoluat mult și se poate face chirurgie de înaltă
performanță chiar în condițiile în care nu ai o forța fizică ieșită din
comun. Chirurgia coloanei, în mod deosebit, este o specialitate
ortopedică ce nu necesită, în momentul de față, forță fizică deosebită.
Eu cred că vor fi și mai multe femei-chirurg de acum încolo, în
ortopedie.
- Ținând cont de faptul că, iată, corpul omenesc are 152 de oase,
unele de o finețe extraordinară, eu cred că, într-un fel, aveți un atu,
ca femeie, pentru că nu este ușor să lucrați și cu zonele acestea
foarte fine, pentru că, nu?... nu vorbim numai despre femur, bazin, etc…
- Exact! Vorbim și despre zone delicate ca și aspect, dar și ca
funcție foarte importantă și la care recuperarea este foarte dificilă.
Și atunci, intervenția chirurgicală trebuie să fie foarte atentă, foarte
meticuloasă. În general, în astfel de cazuri, femeile au mai multă
răbdare decât barbații. Sunt mai perseverente. Din punctul meu de
vedere, cel puțin pentru chirurgia articulațiilor mici, cred că femeile
vor avea, în viitor, mai mult succes și mai multă căutare decât
bărbații.
- Ținând cont de faptul că uneori oasele sunt foarte distruse,
recuperarea și reașezarea lor în ordinea corectă vă apropie, oarecum, de
munca unui arheolog?
- Să nu exagerăm! Este o muncă fizică migăloasă. Adunăm fiecare
oscior și-l punem la loc, cât mai aproape de varianta lui anatomică.
- Să ne întoarcem la Maria Trancu-Rainer pentru momentul din
viața ei, cel în care s-a înscris la examen pentru postul de medic
secundar în chirurgie. În jurnalul său, povestește că s-a confruntat,
mai întâi, cu dezaprobarea medicilor specialiști din epocă, a colegilor
medici. În jurnal, ea povestește toate acele momente de derută provocate
de colegi, de nevoia ei de a se convinge că a ales drumul corect pe
care trebuie să meargă mai depare. Dumneavoastră ați avut momente din
acestea de îndoială?
- Da, categoric. Trebuie să recunosc, ortopedia nu a fost prima mea
opțiune, ca medic secundar. Evident că, fiind o specialitate dedicată
aproape exclusiv bărbaților …în anul meu de rezidențiat nicio femeie nu a
ales ortopedia din cele peste 20 de locuri care au fost pe țară.
Evident că au fost momente în care m-am întrebat dacă chiar îmi doresc,
dacă chiar pot să fac lucrul ăsta, dacă voi avea succes-pentru că nu
sunt o persoană care să se mulțumească doar făcând ceva. Vreau să fac
foarte bine acel ceva, indiferent ce este el. Bineînțeles că au fost
momente în care am avut îndoieli. În care am crezut că nu am luat cea
mai bună decizie. Ulterior, rezultatele m-au convins că a fost o alegere
bună și corectă pentru mine. Pe de altă parte, trebuie să fiu
mulțumită, pentru că am avut colegi minunați care mi-au dat încredere și
care m-au încurajat să fac această parte a otopediei care nu este ușor
de practicat și care, în general, nu este aleasă…Mai degrabă, avem
suspiciuni sau îndoieli din partea pacienților decât din partea
colegilor vizavi de femeile-chirurg și femeile-ortoped.
- Și cum ați depășit aceste suspiciuni? Cum i-ați convins că trebuie să se lase pe mâna dumneavoastră?
- Trebuie să recunosc că nu am insistat să-i conving niciodată dar,
atunci când am fost supărată, i-am trimis la colegii mei bărbați, mai
ales că au insistat să fie văzuți de un domn doctor, nu de o doamnă...Să
zicem că foarte mulți pacienți vin în continuare...noi lucrând într-un
spital în care nu facem traumatologie foarte multă și atunci, mulți
pacienți vin cu patologii cronice, care pot aștepta și care, practic,
vin la recomandări. Recomandările au funcționat mai mult decât puterea
mea de convingere.
- Sunteți medic specialist în chirurgie ortopedică și în
traumatologie, sunteți doctor în științe medicale, sunteți considerată
unul dintre cei mai avizați cunoscători ai maladiilor spinale. Ar trebui
să ne oprim asupra acestei grupe de boli care afectează și vârstele
foarte tinere. Copiii noștri stau toată ziua aplecați deasupra
computerului, nu mai este doar poziția greșită la scris de pe vremuri, e
mai mult decât atât și iată că apar toate acele deformații ale
coloanei, de la cifoză la scolioză… din cauza mersului, a așezării
incorecte sau chiar a poziției în timpul somnului.. maladii ale
secolului, nu? Care este rolul familiei, al doctorului pediatru și al
ortopedului pentru ca generațiile viitoare să nu ia drumul înapoi?
- E simplu. Părinții trebuie să le facă copiilor un program corect și
echilibrat. Nu poate să-și petreacă toată ziua la birou, citind și nici
toată ziua la calculator. Trebuie să aibă program de sport, activități
fizice. Un copil cu o activitate fizică normală nu are nevoie de suport
special sau de îndrumare specială, legat de coloană. Nu trebuie să facă
kinetoterapie sau înot...trebuie, pur și simplu, să aibă 2-3 ore pe zi
în care se joacă, aleargă și desfășoară o activitate fizică normală.
Vizavi de medicul pediatru, categoric trebuie să existe un program de
screening care, din păcate, nu avem în acest moment în România și în
care copiii aflați în perioada de creștere ar trebui văzuți și evaluați,
măcar o dată pe an. În aceste condiții, lucrurile ar fi văzute și
tratate mult mai din timp și mai la momentul potrivit în care putem să
rezolvăm, să corectăm și să ținem sub control boli care, din păcate, pot
evolua prost și care pot duce către o intervenție chirurgicală. Deși
suntem chirurgi și ne dorim și ne place să operăm, scopul este să nu
ajungem cu acești copii la operație. Scopul este să-i aducem la vârsta
de 18 ani când practic își încheie perioada de creștere și atunci
maladiile de tip diformități la nivelul coloanei sunt considerate a fi
sub control, trebuie să-i aducem în acest moment cu o coloană cât mai
corect formată. Acest lucru se poate întâmpla fie evaluându-i, medicul
pediatru și văzând momentul în care există o curbură anormală și trimis
spre specialist care măsoară și apreciază momentul tratamentului, gradul
de tratament pe care trebuie să-l facă, evolutivitatea bolii, fie de
către părinți . Din păcate, marea majoritate a copiilor de la noi sunt
aduși de către părinți, nu la recomandarea unui medic pediatru sau medic
de școală. Părintele sesizează cum copilul stă cocoșat, cu umerii
într-o parte, stă cu piciorul sub el la calculator și rămâne
înțepenit... Ar trebui aduși măcar pentru a fi evaluați. Și după ce
facem această evaluare, decidem ce se va întâmpla mai departe, să facă
kinetoterapie, să poarte corset...Din păcate, sunt foarte mulți copii
care vin cu diformități la 12-14 ani. În mod normal, ei ar trebui să
aibă o coloană dreaptă, frumos formată, un tonus muscular bun, o poziție
corectă la scris, la joacă, la calculator. Din păcate, ulterior, la
25-30 de ani, lumea își petrece viața la birou, pe scaun, cu ochii în
calculator ei spun trebuie să fac asta acum, dacă n-o fac eu cine s-o
facă, trebuie să muncesc, să câștig bani...etc Este o concepție total
greșită. Viața ne-a fost lăsată să facem de toate, în ritmul potrivit și
cu echilibrul potrivit.
- Există recomandări care pot fi făcute până ce pacientul să
ajungă la medicul ortoped? Să schimbăm salteaua, scaunul de birou, să
punem un adaus la scaun, etc...
- Teoretic, de acestea nu prea este nevoie. Copilul trebuie să aibă o
saltea normală, să nu fie moale, nu una dura, rigidă, anatomică, etc.
Scaunul trebuie să fie adaptat la înălțimea lui și la poziția corectă a
luminii...nu are nevoie de adausuri speciale pentru scaunul de birou în
condițiile în care el își petrece adecvat timpul la birou. Dacă își
petrece pe scaunul de calculator 10 ore, poate să aibă orice scaun de pe
acest pământ pentru că până la urmă tot va avea probleme cu coloana.
- ...dincolo de faptul că va avea probleme cu ochii, cu sistemul nervos…
- ...cu socializarea, cu relațiile interumane și cu toate celelalte…
- Kinetoterapia e recomandată de la ce vârsta? Sau e recomandată indiferent de vârstă?
- E recomandată indiferent de vârstă, însă cu scopuri diferite, în
funcție de vârstă. În general, noi recomandăm kinetoterapia copiilor
care au probleme cu coloana. Au o atitudine scoliotică, să zicem. Deci,
nu au o boală propriu-zisă, nu au scolioză dar stau într-o postură
incorectă. Recomandăm kinetoterapie pentru a-și întări musculatura
paravertebrală și a menține coloana în poziția corectă. La un adult,
recomandăm kinetoterapie post-traumatică sau în alte situații. De
exemplu, dacă petrece prea mult timp așezat pe scaun sau la birou,
musculatura nu este antrenată iar poziția șezând este o poziție
solicitantă pentru coloană și trebuie să avem un tonus muscular
suficient de bun astfel încât greutatea să fie preluată sau susținută și
de musculatură, nu exclusiv în disc și în coloana vertebrală, astfel
încât să existe riscul ca acel pacient să facă o discopatie, o hernie de
disc sau altă patologie asociată coloanei vertebrale. Scopul pentru
care o recomandăm este total diferit. La un pacient operat, recomandăm
kinetoterapie pentru a-și reface musculatura pe care noi practic o lezăm
în timpul intervenției chirurgicale. Și-atunci, tot timpul trebuie
făcută kinetoterapie, din punctul nostru de vedere. Fie pentru o postură
frumoasă, fie pentru un tonus bun, fie pentru a recupera un deficit
caștigat din varii motive, fie pentru a susține un efort mai mare pentru
care coloana respectivă nu este pregătită. Dar kinetoterapia este
recomandată și utila absolut tot timpul.
- Să ne întoarcem în acest minunat spital clinic de ortopedie și
traumatologie Foișor, pentru că aici lucrați și operați de ani buni, și
să facem o scurtă trecere în revistă a istoriei acestui spital, unul
dintre primele, de altfel, construite în București, în 1892. A fost unul
dintre spitalele de care s-au interesat în mod direct regii României.
Știu că atât regele Carol I cât și regele Carol al II lea au făcut
donații și sponsorizări, cum am spune astăzi, pentru ca spitalul să
funcționeze la o capacitate corespunzătoare nevoilor de atunci. Regele
Ferdinad, a cărui aniversare a fost marcată de curând și regina Maria
s-au implicat, vorbim aici de o istorie seculară...Cred că îmbătrânse
spitalul la un moment dat, sutele acestea de ani cred ca i-au tasat și
lui vertebrele dar, iată că ne aflăm în fața unei reîntineriri, pentru
că se întâmplă ceva foarte frumos, aici, la Spitalul Foișor.
- Așa este. Spitalul a fost renovat, acum 7 ani. Clădirea veche,
despre care ați vorbit, considerată istorică, la care cred că ați
remarcat că este păstrată arhitectura, inclusiv culorile în care a fost
vopsit spitalul în perioada interbelică. Au fost cercetate, în sensul
acesta, documente și fotografii de epocă. Pe de altă parte, în spatele
spitalului, avem o clădire nouă care va fi dată în folosință în curând,
cu un bloc operator nou, cu saloane noi, cu saloane de terapie intensivă
noi. Contează, în primul rând, pentru eficiența actului chirurgical.
Chirurgia și mai ales ortopedia este, din păcate, o specialitate scumpă,
care necesită investiții serioase pentru a putea funcționa și a avea
rezultate maxime. Nu se poate face chirurgie ortopedică de performanță
fără implanturi bune, fără o sală de operații bună, fără aparate de
anestezie performanțe. Pentru pacienți, de asemenea sunt convinsă că e
important acest lucru. Există multe spitale private la care una dintre
primele atracții sau dorințe a fost să ofere un aspect diferit față de
ceea ce există la stat și-atunci, aspectul nou al spitalului Foișor
aduce un beneficiu foarte mare și pentru noi și pentru pacienții noștri.
- Un beneficiu de imagine, unul de sănătate și de securitate a actului medical.
- Categoric. Actul chirurgical depinde nu numai de chirurg. Depinde
de mulți alți factori, aproape la fel de importanți. Chirurgia sau
operația în sine este doar o etapă a vindecării pacientului. Anestezia,
programul de kinetoterapie, mediul ambiant, tipul sălii de operație,
lucruri care influențează mult riscul de infecție, mediul ambiant în
care pacientul se va recupera și în care se va face inițial actul
chirurgical contează foarte mult și influențează semnificativ rezultatul
final. Și atunci, este foarte important iar din punctul meu de vedere,
categoric contează foarte mult și aspectul clădirii, al camerelor,
confortul pacientului care, practic, își petrece 5-7 zile din viață
departe de familie. În mare parte fiind la un spital de specialitate
ortopedică, adică adresată aparatului locomotor, pacientul este
dependent de alte persoane din jurul lui și atunci e important să aibă
un confort cât mai aproape de ceea ce-și dorește sau își imaginează că
s-ar putea întâmpla în spital și eu cred că asta se și întâmplă, aici.
- Să vorbim puțin despre evoluția omului, legat de poziția lui
bipedă și erectă. El a fost creat pentru a merge desculț. Prăbușirea
bolților plantare cu diferite niveluri sunt numite, generic, boli de
asfalt, provocate de faptul că nu mergem pe bulgări de pământ, nu în
iarba verde și crudă, ci pe asfalt și oricât de groasă ar fi talpa pe
care o purtăm la pantof, tot resimțim impactul cu asfaltul. Cât de
important este să ne întoarcem în natură pentru a ne vindeca de aceste
boli ale aparatului locomotor, de aceste boli ale oaselor ?
- Pot să răspund foarte simplu, recomandând tuturor vârstelor,
începând de la 1-2 ani, când copilul începe să meargă dar are o poziție
incorectă a picioarelor, să se descalțe, să meargă cu picioarele goale,
pe nisip, pe iarbă, pe pământ. Cu asta, am spus tot. Din păcate, noi la
această vârstă sau după 20 de ani, mare lucru nu mai putem corecta la
picioarele noastre pe care le-am stricat conștient în anii anteriori.
Dar măcar părinții copiilor cu vârstă fragedă ar putea ține cont de
recomandarea noastră.
- Vă întreb, întoarcerea la opinci ar fi o opțiune?
- Este o opțiune. Da, categoric.
- Pentru că, azi, nici țăranii nu mai poartă opinci.
- Lucrurile s-au schimbat. Și nu neapărat în bine. Progresul nu e
întotdeauna înțeles așa cum trebuie. Să avem, totuși, răbdare să vedem
ce ne face bine, ce ne trebuie și să avem răbdare și perseverență să
selectăm dintre aceste lucruri care ne invadează inclusiv mediatic, ceea
ce ne trebuie cu adevărat. Din păcate, acum, tendința este cu totul
alta. Ne îmbrăcăm sofisticat... Ar trebui să nu părăsim ceea ce ne-a
făcut bine și care a funcționat bine pentru noi, pentru sănătatea
noastră.
- Vorbim despre generații și nu neapărat despre persoana noastră.
- Categoric.
- Să ne întoarcem în București, în Spitalul Foișor și să vorbim
depre echipa de medici cu care lucrați, despre colegii dumneavoastră
medici : mulți dintre ei sunt cadre didactice universitare, oameni care
au trecut de primele atestate și care sunt adepții formării continue în
această profesie și eu cred că profesia de medic necesită ore de studiu
în fiecare săptămână indiferent de ziua în care ați dat ultimul examen.
Practic, fiecare noutate științifică și fiecare caz pe care îl aveți de
operat, de vindecat e, de fapt, un alt examen. Un examen chiar mai
important decât cele scrise. Vorbiți-mi și despre colegii dumneavoastră
medici rezidenți, inclusiv depre cei care vin dinafara României și care
se integrează în colectivul spitalului Foișor.
- Spitalul Foișor e un spital universitar, ceea ce înseamnă că, în
fiecare an, vin studenți în stagiu de ortopedie. Din punctul meu de
vedere, responsabilitatea medicilor cadre universitare este uriașă. Ei
au misiunea grea de a transmite unor tineri de 20-21 de ani, nu foarte
interesați de ortopedie, care nu este o specialitate foarte
spectaculoasă pentru mulți studenți. E foarte important să-i atragi,
să-i înveți și să reușești să le dezvălui tainele ortopediei-o meserie
care, din punctul meu de vedere, este foarte frumoasă. Colegii mei? Nu
există chirurgie fără echipă. Nu s-a văzut așa ceva și nici nu se va
vedea. Fiecare pacient, fiecare caz, este un examen. Nu seamănă niciun
pacient cu celălalt. Am făcut aceeași operație de o sută de ori și nu a
fost același lucru iar a 101 a oară va fi, categoric, diferită de toate
celelalte. Categoic, întotdeauna avem ceva de învățat, trebuie să avem
mintea deschisă și disponibilitatea necesară de a vedea diferențele și
de a scoate tot ce este mai bun din fiecare intervenție și de a face ca
lucrurile să funcționeze din ce în ce mai bine. Oricât de mult studiem
și oricât de mulțumiți suntem de o operație, totdeauna se va putea și
mai bine. Trebuie să încercăm să învățăm să scoatem mai mult din acea
intervenție - ca rezultat, ca recuperare, ca mulțumire a pacientului.
Colegii mei de echipă sunt, practic, familia mea. Am încredere deplină
în ei - acesta mi se pare cel mai important lucru pe care noi îl putem
împărtăși , încrederea unul în celălalt. Practic, un pacient își pune
viața în mâinile noastre. Timp de 3-4 ore, din colaborarea noastră, din
cunoștințele noastre, din mîinile noastre, sperăm noi, să-i schimbăm
viața în bine, având încredere deplină unul în celălalt. Colegii mei de
echipă și cu mine ne înțelegem, practic, din priviri. Avem mască, nu ne
vedem decât ochii și nu e nevoie să comunicăm în cuvinte marea
majoritate a timpului.
- Ideea de echipă eu o văd așa - ca o mână cu cinci degete, nu
seamănă un deget cu celălalt, prea multă putere nu are câtă vreme palma
este deschisă dar dacă se strânge pumn, toată forța se adună în acel
pumn. Și aș vrea să vă rog să-i numiți pe colegii dumneavoastră de
echipă. Să știm cine sunt acei de la care dumneavoastră căpătați putere.
- Celelalte degete ale mâinii… Da. Ei sunt dr Adrian Ciobanu. Prieten
foarte bun, chirurg minunat, doctor excelent, om extrem de răbdător,
perseverent și calm. La acest nivel, este oarecum opusul meu, din punct
de vedere al calmului... Este născut în Basarabia, este deja la a doua
specialitate de chirurgie în România pentru că, la început, a făcut
specialitatea de chirurgie generală, ceea ce pentru mine este foarte
important, pentru că îmi dă o încredere deosebită, are o tehnică
chirurgicală impecabilă, lucru pe care-l pot spune și despre alți colegi
de-ai noștri veniți din Republica Moldova. Au un sistem universitar
medical oarecum diferit de al nostru și vin foarte bine pregătiți.
Adrian este prieten de familie și ne petrecem weekendurile împreună…
suntem, da, o echipă și dincolo de spital. În echipa mea mai există
doctorul Petru Dmitriev, tot basarabean, rezident în anul al VI lea, un
chirurg foarte bun, un doctor foarte bun în sensul de clinician de
diagnostice corecte, de tratamente corecte înainte de a ajunge la
chirurgie, un tip mucalit, calm și cu mult simț al umorului. Doctorul
Oană Sebastian, membru activ și, să zicem, persoana care ne grăbește tot
timpul, care e permanent nemulțumit - în sensul bun și constructiv al
cuvântului, care vrea totdeauna să facem mai mult, mai bine și mai
repede. Iar cel mai tânăr coleg al meu este Teodor Jipa, rezident în
anul I, care a început ortopedia acum 6 luni, chirurg promițător și o
persoană foarte apropiată de familia noastră. Să zicem că ne-am făcut o
familie, deja.
- Deci, n-am greșit când am spus că sunteți cinci. Ca degetele unei mâini.
- Chiar cinci, da. Așa este. Cinci oameni diferiți. Dar, având
același scop. Personalitățile noastre, practic, nu se recunosc în sala
de operații. Simțul umorului, graba, viteza de lucru, părerile personale
sunt lucruri pe care le împărtășim înafara sălii de operații. În sala
de operații suntem o singură mână care face un singur lucru.
- Deși știu că vă e greu, când sunteți în sala de operații, să
faceți statistici, aș vrea să vă întreb care sunt cele mai frecvente
cazuri medicale pe care le întâlniți și pe care trebuie să le vindecați.
De ce acestea sunt cele mai frecvente?
- Sunt diferite cazuri, în funcție de vârstă. Pînă la 18 ani, sunt
diformitățile cifoză și scolioză, din motive destul de simple, practic,
doar 15% dintre pacienții pe care-i operăm cu diferități ale coloanei
sunt pacienți cu o problemă congenitală sau cu o boală care a evoluat și
n-a putut fi controlată terapeutic conservator. Restul de 80% sunt cei
care sunt copii înăltuți și sedentari care nu fac nimic pentru spatele
lor, pentru coloana lor și care își petrec vârsta de 12-16 ani la
calculator și care ajung la 17 ani să-și dea seama că tricoul nu stă
drept pe ei sau că pantalonii nu sunt egali jos. Pentru că au scolioză.
Și atunci, ajung la intervenția chirurgicală. Pentru vârsta adultă,
lucrurile diferă. Sunt traumatisme, fracturi care, în marea majoritate,
sunt consecințe ale accidentelor rutiere din motivele binecunoscute în
România. Pe locul al doilea ar fi accidentele de muncă, însă noi nefiind
un spital de traumatologie, e o patologie pe care n-o rezovăm foarte
frecvent. Cea mai mare parte a cazurilor la adulți sunt patologii
degenerative. Asta însamnă hernii de disc, etc în general afecțiuni
apărute, o parte, prin traumatisme repetate gen ridicat-cărat greutăți
mari sau lucrat la birou foarte mult, și sunt destul de mulți pacienți,
din păcate, care sunt cu recidive de hernii de disc sau consecințe ale
unor operații nu foarte bine făcute, din păcate... Probabil că jumătate
din patologia de adulți pe care o rezolvăm într-o lună este cu pacienți
reluați.
- Când trebuie un pacient să vină la dumneavoastră? Când simte că nu mai poate sau la primele semne?
- În mod normal, la primele semne. Vorbim de statistică și de
eficiența medicinii. Cu cât vine mai tărziu, cu atât e mai complicat.
Soluția mai complicată și rezultatul mai nesigur. Întotdeauna. Există,
din păcate și acel gen de pacienți care au venit pentru că le-a pocnit
ceva în spate. Sau pentru că nu s-au putut răsuci. Lucruri total
nesemnificative. Nu avem soluții pentru că le-a pocnit ceva în spate. Ei
vin prea devreme, înainte să aibă ceva...Însă, dacă, în principiu, avem
o durere de spate, de colană lombară în mod deosebit, care nu cedează
2-3 zile, care ne blochează mișcările...dacă luăm un antiinflamator
banal pe care în România cam toată lumea îl are în casă și nu a cedat,
trebuie să neprezentăm la medic.
- ...ca să nu ajungeți la momentul în care chiar aveți nevoie de bisturiu pentru ei.
- ...să nu ajungem la momentul în care au venit și au și rămas la
spital pentru intervenție chirurgicală. Sau putem încă să-i trimitem
acasă cu tratament conservator.
- Pentru vârstnici?
- La ei, din păcate, sunt frecvente fracturile, în special la femeile
de peste 70 de ani. Uneori, e foarte greu să le convingem că au o
fractură, pentru că ele spun nu am căzut, nu m-am lovit, da dar au
osteoporoză pe care nu o tratează din varii motive și atunci, orice
traumatism minor (se ridică mai greu, se răsucește brusc în pat) poate
determina un colaps vertebral care e foarte dureros dar care se tratează
foarte ușor dacă pacientul vine la timp la medic. La bărbați, e aceeași
patlogie degenerativă, dar bărbații nefăcând în general osteoporoză nu
fac nici fracturi pe fond de osteoporoză și atunci ei vin cu leziunile
de muncă sau post-muncă asiduă.
- Se vorbește mult despre a avea coloană vertebrală. Sigur, ne
referim la cu totul altceva. Nu acea coloană pe care o tratați
dumneavoastră. Spuneți-mi așa, din ...lecturile dumneavoastră, ce alte
expresii uzuale comune se referă la domeniul dumneavoastră de activitate
fără să intre însă în sistemul oficial al terminologiei medicale?
- Aș putea zice că nu am întâlnit o asemenea situație frecvent dar
aud, adesea, expresii precum „am rămas paralizat de emoție”, sau „am
amorțit de nu mai pot, de nu-mi mai simt picioarele”, sau „nu-mi mai
simt picioarele de oboseală”. La mine, când pacientul mi-a spus așa, eu
vreau, instantaneu, să-i fac un RMN și să văd ce se întâmplă cu coloana
lombară. Sau, o doamnă, pentru că a purtat tocuri de 12 cm o zi sau
două...Nu-mi vin alte exemple în minte..
- Va simțiți medic chirurg și înafara spitalului? Acasă, de exemplu.
- Mă străduiesc să nu. Dar da, din păcate...
- De fapt, acest lucru voiam să vă întreb. Cine sunteți dincolo de porțile spitalului?
- E un pic complicat. Pentru că, cel puțin până acum, mare parte din
viața mea s-a desfășurat aici, în spital. În consecință, dincolo de
porțile spitalului, sunt fiică, soră, prietenă, iubită...Încerc de fapt
să fiu de toate, chiar dacă timpul nu-mi prea permite. Încerc să mă
descurc. Mai greu cu marea majoritate a lucrurilor. Dar încerc să-mi fac
timp pentru toată lumea și să împac pe toată lumea care are nevoie de
mine cu adevărat.
- Vă mulțumesc pentru acest interviu și pentru că mi-ați
mărturisit înainte că vă plac culoarea verde, gustul de ciocolată și
parfumul de iasomie, vă doresc să vă fie viața un câmp înverzit pe care
să pășiți ușor și să nu simțiți nicio durere. Dacă se întâmplă, totuși,
știu eu un medic.
- Vă rog să mi-l recomandați. Mulțumesc!
