CETATEA FELIEI DE PÂINE
Nu timpul ne-ndeamnă să-nchidem felia în pâine,
Nu anii ne cheamă în gheaţa oglinzii de mâine,
Nu stropul de soare ne arde-n neantul din gând,
Ci vorba ne doare când trecem prin viaţă, tăcând;
Nu grunzul de sare ne stoarce un tremur de teamă.
Nu floarea de cactus spre ghimpii durerii ne-ndeamnă,
Nu soclul de veghe la poarta de spirit din mâine
Ne-opreşte intrarea-n cetatea feliei de pâine.
Nu lumea ne creşte o genă letală în har,
Nu vinul ne-aduce catene de geniu în dar,
Nu sporul de noapte ne ţine de cald pe pământ,
Nici roua de sete, nici setea de frica de vânt.
Nu piscul de munte coboară în noi să-l urcăm,
Nu visul ne-adoarme cu gândul expres să-l visăm,
Nu grâul ne cere să-l punem în coşul de pâine,
Nici era s-o-nchidem în arca nevoii de mâine.
Nu-i totul să strângem planeta feliei de pâine în Eu,
Nu dorul de-a bate la uşă ne-aduce acasă mereu,
Nu viața secată ne-ascunde de apă prin ploi,
Ci bobul de lume săracă sădit printre noi.
Gheorghe V.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu