miercuri, 29 iulie 2015

Orbirea totalitară. Decolonizarea şi tentaţia comunistă

Istoria globală a comunismului este inseparabilă de pasiunea ideologică ce traversează graniţe şi cimentează solidarităţi. Indiferent de drapelul naţional pe care îl slujesc, comuniştii din lumea întreagă alcătuiesc o singură naţiune, definită prin ataşamentul faţă de cauza eliberării întregii umanităţi. Fie că este vorba de URSS sau de China lui Mao, veneraţia faţă de statele care au realizat ipoteza comunistă este expresia încrederii în victoria mişcărilor şi partidelor care se află de partea istoriei în mers. Orbirea totalitară este, pentru această comunitate de fanatici, forma supremă de manifestare a lucidităţii şi raţiunii.
Dispreţul faţă de umanitatea concretă şi admiraţia faţă de un ideal tip abstract, cultivarea unui şigaliovism sângeros şi a crimei ideologice, toate acestea sunt justificate în numele progresului destinat să învingă. Aliajul de mesianism şi de ştiinţificitate este suprapus peste capacitatea acestei credinţe de a mobiliza un teribil, ubicuu potenţial de ură. Marxism-leninismul, în variatele sale ipostaze locale, este vehicolul prin care resentimentul capătă chip, codificat în termenii şi dialectica luptei de clasă.
Imperialism şi capitalism
Seducţia leninismului, vizibilă în cazul atâtora dintre mişcările de eliberare naţională active în contextul decolonizării, este explicabilă prin potenţialul comunismului de a oferi nu doar o grilă de interpretare, dar şi un ghid de acţiune politic. Lectura leninistă dată imperialismului, aceea de stadiu ultim de manifestare al capitalismului, înarmează URSS, de la chiar debuturile sale, cu arma ideologică destinată să se îndrepte împotriva sistemului colonial. Lupta de eliberare naţională este, simultan, o luptă de clasă purtată la nivel naţional şi universal. Partidele comuniste din metropolă sunt laboratoarele în care se cristalizează identitatea politică a celor care vor conduce, după 1945, aceste mişcări. Traiectoria lui Ho Şi Min este simbolică: Ho este produsul sintezei dintre naţionalismul vietnamez şi teologia marxistă. Această întâlnire între vocaţia auto-determinării şi soluţiile totalitare se va dovedi definitorie pentru veacul XX.

În China, ca şi in Indochina, comunismul îşi dovedeşte adaptabilitatea sa ideologică. Apariţia ţărănimii ca factor revoluţionar, teorerizarea guerillei şi creionarea de noi tactici menite să slăbească imperialismul şi agenţii săi sunt tot atâtea inovaţii care nu anulează capacitatea leninismului de a fi factor unificator.Indiferent de context, partidul unic rămâne entitatea ce revoluţionează societatea.Comunismul este legitimat prin asumarea blazonului indepedenţei. Primul război din Indochina, purtat împotriva Franţei, este, înainte de toate, pentru comuniştii lui Ho, unul ideologic. Constituirea unei republici populare este obiectivul strategic vizat, fără ezitare. Sprijinul frăţesc dat de China şi de URSS este parte din acest efort de solidaritate. Lupta din Indochina este o anticameră ce anunţă logica “Războiului Rece”.
Laboratorul din Indochina este un fragment din acest puzzle global. URSS manipulează cauza auto-deterninării nu doar spre a lichida imperiile puterilor europene, ci şi pentru a ataca hegemonia americană. Statele Unite, mai mult decât oricare altă naţiune,sunt inamicul denunţat cu vehemenţă: naraţiunea comunistă este una seducătoare în schematismul ei. Lagărul socialist, în frunte cu URSS, este unicul aliat al naţiunilor ce se nasc pe ruinele imperiilor. Mişcările de eliberare naţională sunt salutate cu entuziasm,chiar dacă nu sunt în totalitate fidele dogmei comuniste. Duşmanul este unul: blocul imperialist, dominat de Statele Unite. Franţa, Marea Britanie, Portugalia, Africa de Sud sunt actorii ce evoluează în această tabără a colonialismului muribund.
Leninismul oferă câteva dintre elementele centrale ale unui nou proiect de societate: monopolul partidului unic, naţionalizarea, planificarea economică,lichidarea pluralismului ca premise ale edificării statului şi naţiunii. Lichidarea moştenirii coloniale şi neocoloniale este posibilă doar prin adoptarea acestui model. În Algeria sau în Congo-ul lui Patrice Lumumba, alianţa cu naţunile comuniste este garanţia cuceririi independenţei. Martirologia internaţională îşi are , deja , panteonul ei. Universitatea de la Moscova , dedicată îndoctrinării, va fi numită după Lumumba însuşi. În lumea arabă şi în nordul Africii, logica totalitară de extracţie comunistă este pusă în serviciul anti-sionismului. Yasser Arafat sau Colonelul Gaddafi sunt eroii acestei lupte elogiată de lagărul socialist. Terorismul palestinian sau cel european sunt noile ipostaze de exprimare a ipotezei comuniste.
Expansiunea viziunii totalitare este universală şi de neoprit. Prin Amilcar Cabral sau Frantz Fanon, ea devine inspiratoarea mişcărilor politice mesianice din Africa întreagă. “Congresul Naţional African” din Africa de Sud, în epoca luptei de guerillă, este dedicat, la rândul său, acestei filosofii liberticide. În Angola, Mozambic sau Rhodesia, opoziţia, legitimă, faţă de segregare şi de dominaţia externă este factorul ce justifică edificarea unor regimuri opresive şi autocratice. Ucenicia lui Robert Mugabe, tiranul decrepit din Zimbabwe,se realizează în acest mediu dominat de mirajul leninist.
Filiera cubaneză
Istoria expansiunii comuniste nu poate fi scrisă fără a invoca filiera cubaneză: Che şi Castro sunt emblemele ce veghează, semi-divin, spre a îndruma pe cei ce luptă pentru o lume mai dreaptă. Comunismul cubanez, în pofida unui înşelător aer de carnaval, nu este mai puţin rigid şi sângeros. Controlul totalitar este un atribut central al acestei ordini politice. Che Guevara nu este doar pelerinul revoluţiei, ci şi călăul ce execută Duşmanii, în zilele de după cucerirea puterii.

Cuba este acest avanpost înconjurat de aura romantică de care URSS are nevoie spre a-şi conserva blazonul internaţionalist. Ca şi maoismul, castrismul este venerat de fidelii luptei anti-imperialiste. În Africa şi în America Latină, Cuba lui Castro este fermentul ce contribuie la expansiunea crezului comunist. Subversiunea este dublată, în cazul Africii Lusofone, de intervenţia directă. În spaţiul hispanofon, Castro fascinează prin fermitatea sa anti-americană. Obsesia yankee serveşte ca factor de coagulare revoluţiei sale.
Cuba lui Castro este şi mausoleul unei umbre, invocate în ceasuri de cumpănă: Che Guevare este zeitatea ce a indicat singura cale de urmat. Cuba se va servi, fără ezitare, de resursa mitologică pe care o reprezintă Che. Aventura africană a lui Che o anticipează pe aceea a lui Castro însuşi. Efigia rebelului este asumată de regimul stalinist din Caraibe. Castro este profetul urii ce fascinează, seduce şi converteşte.
De ce comunismul?
Comunismul este, în anii postbelici, numele unei speranţe care a devenit certitudine. Modelul sovietic este aureolat de victoria repurtată împotriva nazismului. Ordinea totalitară este resuscitată, sub deghizamentul nobil al democraţiilor populare. Expansiunea tiraniilor se va realiza în numele ataşamentului faţă de demnitatea umană. Inamicul imperialist este combătut de alianţa universală ce se revendică de la gestul leninist.
Comunismul ilustrează nu doar capacitatea unui stat cândva înapoiat, Rusia, de a-şi depăşi condiţia tradiţională de semi colonie, dar şi posibilitatea înlăturării, prin planificare şi intervenţie etatică, a provocărilor ce decurg din inegalitatea rasială. Cuba este, în acest tablou de colonizare comunistă, o piesă centrală: modelul sovietic din Caraibe întruchipează tiparul de egalitate rasială, contrapus segregării şi rasismului. Faţă de capitalismul ce generează exploatare şi suferinţe, ordinea leninistă este asociată unui nou început.
Ipoteza comunistă reuseşte să devină reperul la care se raportează construcţia noilor state. Chiar dacă nu îmbrătişează în totalitatea gramatica instituţională sovietică, naţiunile decolonizate se deschid unei sinteze politice ce recuperează elemente comuniste. Ofensiva purtată împotriva proprietăţii private, demonizată ca temelie a imperialismului, conduce la naţionalizare. Iar naţionalizarea conduce, inevitabil, la planificare etatică. Refuzul pluralismului politic, justificat prin riscul de subminare al unităţii noilor naţiuni, devine numitorul comun ce asigură coerenţa unui proiect de involuţie statală. Tirania se hrăneşte din această alegere pentru monism şi fuziunea puterilor. Seducţia totalitară este, în Africa, cea care îi va îndruma pe Kwame Nkrumah sau pe Julius Nyerere spre instituirea de regimuri ce tăgăduiesc principiile constituţionalismului. În Asia, delirul autocratic al lui Sukarno este alimentat de viziunea unui imperiu dictatorial.
Comunismul cucereşte, seduce şi inspiră, în spaţiul fostelor imperii coloniale. Cariera sa este impresionantă: mirajul leninist face ca URSS să poate exercita, în impunitate, brutalitatea sa imperială în Europa ocupată. Ramura radicală şi revoluţionară a maoismului descinde din acelaşi trunchi mesianic. Ura se reinventează, dialectic.
Ostilitatea implacabilă faţă de libertatea economică şi politică, lupta de clasă, toate aceste ingrediente devin parte a identităţii multora dintre statele şi mişcările de eliberare naţională din epoca postbelică. Auto-determinarea sfârşeşte prin a fi debutul represiunii şi al modernizării malformate,în tradiţie sovietică. Suferinţa indescriptibilă a oamenilor este moştenirea ipotezei comuniste.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu