Cât de mult durează relaţiile de dragoste?

Relaţiile durează, în general, atât cât sunt necesare. Unele relaţii sunt pentru toată viaţa, altele nu. Dar, atâta timp cât vom încerca să ne agăţăm de o relaţie fără să ne dezvoltăm

• 
• 

Vezi toate pozele

În cadrul ei, suntem cu siguranţă condamnaţi.

 

Relaţiile care nu se dezvoltă  se vor clătina inevitavil pe baza tot mai îngustă a balanţei dintre experienţă şi aşteptări. Asta este libertatea şi responsabilitatea iubirii, iubirea adevărată: respect, onoare, libertate, dezvoltare... parteneriat. 

 

E greu, da. Este greu să iubeşti pe altul, cu dragoste adevărată, dragoste necondiţionată, să îi permiţi să fie el/ea însuşi/însăşi. Dar este greu deoarece e nevoie sa recunoaştem, să hrănim şi să ne implicăm în dragostea faţă de noi înşine în primul rând, să creştem şi să ne dezvoltăm, de asemenea. Cum putem oferi altcuiva ceva ce nu ne oferim nouă înşine? 

 

Dacă ne iubim pe noi înşine, pe adevăratul nostru „sine”, atunci putem iubi şi pe alţii cu pasiune fără limite, din moment ce iubirea vine din izvorul inimii, nu din aşteptările minţii. Dragostea necondiţionată este eternă şi reflectată pentru tot în jurul nostru.

 

Dar dacă iubim cu restricţii şi „îmi place asta, dar nu şi asta”, adică ceea ce ne facem cel mai adesea nouă înşine, creând şi susţinând o umbră pe care o respingem la noi, atunci dragostea noastră pentru altă persoană va fi limitată şi va limita, de asemenea. Şi va fi bazată pe dezamăgire, trădare de sine, va fi condamnată.

 

Orice formă de trădare este în ultimă instanţă trădare de sine. Când refuzăm să vedem anumite aspecte la o altă persoană sau într-o anumită situaţie, această negare a adevărului ne trădează. Nimeni nu este perfect. Dragostea noastră nu este perfectă deoarece suntem oameni. Dar putem încerc să folosim onglinzile relaţiei noastre pentru a progresa.

 

Şi acolo unde apare conştientizarea, urmează şi conştiinţa şi ne naşte manifestarea.

 

Echilibrul într-o relaţie reflectă echilibrul grijii pe care o avem pentru noi. Dacă suntem prea egoişti, nu putem găsi o dragoste care să ne susţină; dacă suntem prea altruişti, nu putem găsi o dragoste care să ne susţină. O relaţie dezechilibrată nu poate funcţiona. Putem, când apare drama, să ne dăm înapoi, să evaluăm, să ne dăm seama dacă vedem situaţia aşa cum e ea sau reacţionăm impulsiv; să discernem dacă învăţăm, creştem sau revenim la tiparele vechi. Aceasta este arta impecabilităţii, asta înseamnă să fim oneşti cu noi înşine.

 

Aminteşte-ţi, ne-am născut goi şi singuri şi vom pleca goi – în ciuda lucrurile materiale agonisite în jurul nostru – şi vom rămâne doar cu amintirile a ceea ce am trăit. Universul răspunde dorinţelor (intenţii) şi nevoilor noastre (percepţia sinelui). Din păcate, acestea sunt în mare parte formate de către societate/cultură şi mai puţin produsul unei exploatări şi descoperiri interioare.

 

 

Orice formă de trădare este în ultimă instanţă trădare de sine

 

Astfel, ne stabilim obiectivele – şi ne creăm realitatea – pe baza premiselor că nu ţin de noi şi astfel continuăm de ne dorim lucruri. Intrăm în relaţii cu ceea ce credem că vrem şi avem nevoie. Universul ştie doar adevărul, perfecţiunea ca un principiu activ şi nu este înşelat. Din moment ce noi cerem imperfecţiune, primim imperfecţiune perfectă. În fiecare moment vom primi atât ceea ce credem că vrem şi avem nevoie, precum şi ceea ce vrem şi avem nevoie cu adevărat – acesta fiind drumul spre perfecţiune.

 

Confruntându-ne cu falsul (ceea ce credem că vrem şi avem nevoie) ni se dă posibilitatea de a discerne ceea ce ne dorim şi avem nevoie cu adevărat.

 

Acolo se află perfecţiunea imperfecţiunii. Care, de fapt, este adevăratul nostru sine în această lume a polarităţii.

 

Răspunul este în noi înşine tot timpul. Suntem oglinzi perfecte a ceea ce căutăm, cu întrebările şi răspunsurile în aceeaşi bucată, cu indiciile pe care relaţiile noastre ni le oferă pentru a rezolva imperfecţiunea perfectă.

 

Întrebarea „Voi găsi perechea potrivită?” este, mai degrabă, „Voi găsi sinele meu perfect?” Răspunsul: este acolo tot timpul. Trebuie doar să apară în manifestare pentru ca tu să-l recunoşti. Asta presupune să acţionezi şi să nu aştepţi pe altul, care ar putea să nu materializeze sau doar să recţioneze. Creşterea noastră personală este responsabilitatea noastră şi nu poate fi pusă în seama altuia. Oglinzile noastre reflectă progresul faţă de acest adevăr.

 

Uită-te în oglindă şi vezi ce-ţi spune aceasta:

 

Întrebare: Îmi voi găsi sufletul meu pereche?

Răspuns: Îţi vei găsi sufletul? (Toate relaţiile tale sunt suflete pereche, reflecţii ale diferitelor aspecte ale tale)

 

Întrebare: Pot găsi pe cineva în care să am încredere?

Răspuns: Poţi să ai încredere în tine însuţi?

 

Întrebare: Mă va iubi vreodată cineva?

Răspuns: Te vei iubi vreodată?

 

Întrebare: Nu vreau să fiu singur!

Răspuns: Atunci nu fi singur!

 

Taguri:

relaţie, cuplu, dragoste, despărţire