Vreau şi eu un trilion de euro
Să-i numeşti „puturoşi” pe greci, este cum marinarii sovietici naufragiaţi pe insulă o violau toată noaptea pe bucătăreasă, iar dimineaţa o puneau la gazeta de perete că-i curvă. Astăzi, ceasul datoriilor indică, în dreptul Greciei, suma de 338 de miliarde de euro, (dar „cifra de lucru” pentru presă este de 330 de miliarde); la sfîrşitul lui 2011, înainte de „programul de salvare”, datoria guvernamentală era de 162% din PIB, iar acum se ridică la 180%; economia Greciei este cu 20% mai măruntă decît estimările FMI din 2010, cînd a început „procesul de solidarizare europeană”.
De atunci, FMI, UE şi BCE i-au dat cu împrumut guvernului Greciei 252 de miliarde euro (restul creditelor au fost acordate de „diverşi”, sau de speculatori foarte calculaţi), suma care a fost folosită după cum urmează:
* 34,5 miliarde, ca să „înmoaie” sectorul privat, să accepte restructurarea datoriei, în 2012;
* 48,2 miliarde, ca să sprijine băncile din Grecia;
* 149,2 miliarde, ca să plătească datoriile iniţiale.
Dar băncile din Grecia nu sînt greceşti. Asta înseamnă că doar 20 de miliarde (eventual) vor fi ajuns pentru sprijinirea efectivă a economiei Greciei, adică puţin mai mult de 9% din banii împrumutaţi de la „Troica”. Pînă la cîştigarea alegerilor de către Syriza, a existat o crevasă între poporul grec şi guvernul său – este o ţară canibalizată de corupţie (cam cum e şi la noi), disciplina fiscală a fost percepută drept încurajarea hoţiei de stat. În plus, ce rost mai are să munceşti, cînd datoria creşte?! Dacă hărnicia grecească nu mai contează, atunci ce înţeles mai are să-i faci „puturoşi” pe greci?! Băncile din Grecia sînt deţinute majoritar de investitori străini (dacă socotim drept „investitor străin de stat” pe „Hellenic Financial Stability Fund”, întemeiat de EFSF, în 2010, cu 50 de miliarde de euro, ca să recapitalizeze băncile din Grecia). Între aceştia, se distinge grupul celor mai mari fonduri de investiţii din lume (despre care nu se poate zice, ca despre creditaţii noştri în franci elveţieni, că n-ar fi fost atenţi atunci cînd au cumpărat acţiuni ale băncilor greceşti). De pildă, la Alpha Bank, în poziţia a doua, figurează şi Paulson & Co., Inc., al lui John Alfred Paulson, o legendă vie, faimos pentru averea de miliarde de dolari, făcută în 2007, prin specularea CDS-urilor (poliţe de asigurări contra falimentului, care îl pot face pe deţinător să-şi dorească falimentul societăţii la care deţine acţiuni, ca să se înavuţească cu profituri uriaşe). Din 2012 şi pînă astăzi, băncile şi entităţile financiare străine şi greceşti care împrumutaseră statul grec şi-au recuperat investiţiile şi au dispărut dintre potenţialii păgubaşi; fuseseră francezi, nemţi, italieni şi greci. Programul european de emisiune monetară a urmărit să-i salveze pe aceştia. El nu reprezintă decît confiscare de avuţie de la popoarele europene. Pe organismele bancare şi financiare centrale europene nu le-a costat nimic să emită euro. Sau aproape nimic: banii nu au fost nici măcar tipăriţi, ca să socoteşti hîrtia, electricitatea şi salariile muncitorilor tipografi; nu, a fost doar o oră de salariu pentru un contabil şi electricitatea pentru computerul lui. În astfel de condiţii, nu văd de ce Uniunea Europeană nu i-ar da Greciei un trilion de euro, gratis. Şi-ar putea să ne dea, aşijderea, şi nouă. Eventual, fiecăruia. Oricum, ţinta pare ca euro să nu mai aibă nici o valoare…
MAKE („Bursa”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu