O să încep prin a sublinia lucrurile care ne leagă și faptul că există un punct asupra căruia suntem de acord și anume acela că România nu are un curent de stânga consistent şi autentic. Sunt total de acord că e regretabil că într-o țară având problemele sociale cele mai acute din Europa ne lipsește o forță politică de stânga, dar și un curent de gândire intelectual mainstream, care să abordeze aceste deficiențe stringente. În ceea ce mă privește, dacă pot înțelege foarte bine mecanismele care au făcut ca stânga partinică să fie azi absentă din peisaj (iar a înțelege nu înseamnă a scuza sau justifica), motivele pentru care o parte consistentă a intelectualilor și formatorilor de opinie de dreapta refuză cu obstinație să ia notă de realitățile sociale și economice în care trăim, să le pună pe agenda publică și să tragă semnale de alarmă, mă depășesc. Mă depășesc motivele pentru care, în cei 25 de ani de democrație, când dreptul la liberă exprimare este garantat oricărui cetățean, intelectualitatea autohtonă persistă în abordarea numită rezistența prin cultură. Dar scopul acestui text nu e să discutăm despre ce a făcut și ce ar fi trebuit să facă establishment-ul intelectual românesc de după 89, ci despre ceea ce fac sau nu fac azi tinerii de stânga.
Afirmi că nu înțelegi de ce tinerii de stânga se mobilizează pentru cauze abstracte și îndepărtate, în loc să se mobilizeze împotriva nedrepților care ne înconjoară în România la tot pasul, cum e copiatul din școli sau proiectul de creștere a veniturilor medicilor. Susții că nu pricepi de ce acești tineri se solidarizează cu Grecia și luptă împotriva cruzimii Troikăi, în loc să se înscrie, de exemplu, ca voluntari în proiectul Teach for Romania.
Să o luăm pe rând.
În spațiul românesc persistă o mare confuzie, și anume aceea că stânga înseamnă caritate, iar oamenii de stânga ar fi niște ființe mai inimoase care ar vrea binele celorlalți, iar dacă o fac doar declarativ și nu își dau jumătate din avere săracilor, înseamnă că sunt niște ipocriți. Stânga e un fel de echipă de salvare, care trebuie să intervină prin acțiuni caritabile acolo unde statul eșuează lamentabil, predând copiilor săraci prin intermediul programelor precum Teach for Romania sau săvârșind alte acte filantropice. Or, caritatea e ceva lăudabil, dar stânga, de când e lumea și pământul, nu pledează pentru mai multă caritate, ci pentru mai multă dreptate. Stânga nu e un fel de SMURD al politicii. Stânga militează pentru corecții structurale, sistemice, astfel încât caritatea să nu mai fie, eventual, necesară. Aș vrea să spulberăm această confuzie, nu pentru că ne pune pe noi, cei de stânga, în situații absurde, în care ni se cere să ne dăm banii cerșetorilor pentru a arăta că suntem cu adevărat de stânga, ci pentru că stânga nu înseamnă nici milostenie, nici pomeni, ci pur și simplu justiție socială, care se obține prin drepturi, nu prin gesturi.
Mai departe, de ce cauze abstracte precum Grecia și nu cauze concrete precum copiatul în școli. Or, draga Vlad, Grecia nu e o situație deloc abstractă, nici îndepărtată. Mai mult – în povestea asta despre Grecia nu este vorba despre Grecia, ci despre Europa și despre noi toți. Tocmai asta e ideea – a transforma Grecia într-o situație aberantă și în țap ispășitor, a-i pune pe umeri întreaga responsabilitate pentru eșecul unui sistem numit Uniunea Monetară este fals și periculos. De ce este fals? E foarte adevărat că statul grec a măsluit statisticile ca să între în zona euro și apoi s-a împrumutat peste măsură. Dar să nu uităm că Grecia si-a falsificat statisticile cu sprijinul legal al Goldman Sachs, iar ceea ce numim falsificare a fost, de fapt, un artificiu statistic, prin care împrumuturile de la Goldman Sachs către Grecia erau înregistrate ca și schimburi și pe care Eurostat, la acea oră, le ignora, așa cum ignora toate schimburile legate de tranzacțiile cu derivate. De unde apare întrebarea – chiar crezi că industria financiară nu cunoștea aceste lucruri? Poate nu se cunoștea proporția falsificării, dar fenomenul era arhicunoscut. Dar acest lucru nu i-a împiedicat pe creditori să acorde împrumuturi Greciei, și nici altor state care practicau același gen de falsificare statistică, pentru că, nu-i așa, era profitabil. Nu cumva responsabilitatea e împărțită și suntem în fața unor probleme structurale? Cum altfel ar fi trebuit să funcționeze sistemul numit Uniunea Monetară, care a instituit o singură monedă și o singură rata a dobânzii pentru state ale căror economii aveau dinamici atât de diferite? Oare poți avea o uniune monetară sustenabilă când discrepanțele de dezvoltare sunt atât de mari, poți avea o uniune monetară viabilă fără a avea o uniune fiscală, fără a avea transferuri dinspre zonele dezvoltate către cele mai puțin dezvoltate? Despre asta e vorba și de aceea e fals să transformăm Grecia în țap ispășitor. Și e periculos pentru că e o pistă falsă – în loc să căutăm soluții structurale la probleme structurale, se purcede la o vânătoare a vinovaților. Cum spuneam, nu e vorba doar de Grecia, ci de Europa, de România, care, iată, e grăbită să adere la zona euro, iar dacă lucrurile rămân cum sunt, mâine, România s-ar putea să devină o nouă Grecie.
Ceea ce tu numești solidaritate cu Grecia e, pe fond, o preocupare legată de Europa, de democrație, de noi, nu e o susținere necondiționată a Greciei și nu e o negare a faptului că Grecia are nevoie de reforme. Dar și Europa are. Sunt de acord că acea comparație a lui Vasile Ernu între ceea ce se întâmplă zilele astea în chestiunea greacă și invazia sovietică din Cehoslovacia e hazardantă, dar ea conține o mare doză de adevăr și anume aceea că povestea cu Grecia scoate la iveală susținătorii establishment-ului și criticii săi. Iar a fi critic nu înseamnă a fi anti-european. Înseamnă doar a vrea o altfel de Europă – mai democratică, în care Parlamentul European are un rol mai mare, în care nici un grup informal interguvernamental, cum e Eurogrupul, care nu e prevăzut în nici unul din Tratatele Europene și nu are nici o legitimitate democratică, nu decide soarta națiunilor, în care Banca Centrală Europeană nu se transformă în executorul judecătoresc al statelor ce contestă status-quo-ul și își revendică dreptul la a spune nu austerității, sistând asistența lichidităților de urgență. Europa este patria democrației și a drepturilor sociale, dar riscă să se transforme într-un muzeu al democrației dacă nu trece urgent printr-un proces similar cu ceea ce a fost perestroika si glasnost-ul pentru URSS.
Și în final, de ce Grecia și de ce Europa, și nu privatizarea sistemului de sănătate, întrebi tu. Aș vrea să îți amintesc toamna anului 2013, când protestam împreună, stânga și dreapta, naționaliști și anticapitaliști, împotriva proiectului de lege Roșia Montana, voci din presa mainstream reproșau miilor de manifestanți din stradă faptul că s-au mobilizat pentru cauza Roșia Montana, dar nu pentru abuzurile la adresa statului de drept sau pentru cianura noastră cea de toate zilele. Las la o parte că nu au trecut decât câteva luni, când Marțea Neagră a scos în stradă, în decembrie 2013, cam aceeași oameni ce protestau împotriva modificării legislației penale. Ce vreau să spun e că acest demers – de ce cauza X și nu Y – e un fel de a căuta nod în papură și de a sabota orice mișcare prin chestionarea priorităților. Dar, așa cum ne-a arătat 2012 și 2013, e un moment pentru toate. Există cauze care au potențial de mobilizare și cauze, care, deși sunt strigătoare la cer, nu au acest potențial. Există cauze care azi ne lasă indiferenți, iar mâine ne revoltă. A chestiona legitimitatea unei acțiuni de protest sau de solidarizare prin punerea în chestiune a priorităților nu duce la nimic – mereu vor exista și alte probleme. Știi bine că stânga independentă a fost în stradă în iarna lui 2012, acuzată că face jocurile USL, și a protestat împotriva proiectului de lege Vlădescu, care prevedea o privatizare a sistemului e sănătate. Știi bine că stânga a scris despre asta. Dar nu suntem mereu la înălțime, e adevărat. Uneori ne lipsește timpul, alteori ne lipsește cunoașterea tehnică, alteori entuziasmul și alteori resursele, mai ales resursa umană, pentru că suntem puțini, noi, cei de stânga, înfiorător de puțini pentru o țară în care problemele sociale sunt la limita tragediei. Dar a spune că ne preocupă doar chestiuni abstracte și niciodată chestiuni concrete, e un neadevăr și o poți vedea aruncând, retroactiv, o privire asupra la ceea ce a mobilizat stânga în ultimii ani – sănătatea, Roșia Montana, gazele de șist, modificarea legislației electorale, legile Big Brother, codul civic. Lista problemelor cu care se confruntă România este, desigur, mult mai lungă, dar tocmai de asta, draga Vlad, avem și tineri de dreapta. Nu am putea decât să ne bucurăm dacă mai mulți dintre ei, în loc să se limiteze la luptele din interiorul câmpului cultural, în loc să rămână prizonieri ai trecutului și obsesiei anti-comuniste, s-ar apleca asupra prezentului și a problemelor României de azi.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu