Motto: „Maestre Vadim, aţi lăsat un gol imens în Parlament”. (Deputat PDL)
1 iulie e o zi mare în biografia mea. La 1 iulie 1972, am fost angajat, prin repartiţie guvernamentală, ca reporter la „România liberă”. La acea angajare au contribuit Aurel Baranga, Radu Popescu şi, nu în ultimul rînd, Octavian Paler. Cu un an înainte, absolvisem Facultatea de Filozofie, cu o teză de licenţă care primise o notă mare – 9. M-au repartizat la Corpul de Control al preşedintelui Consiliului Judeţean Dîmboviţa, Nicolae Tăbîrcă. (Ulterior, acesta avea să fie ambasador în Africa). Acel Corp de Control avea doar 5 membri, care deţineau o putere formidabilă. M-aş fi îmbogăţit. Dar nu eram făcut pentru asta. Eu doream să fiu ziarist – ceea ce şi eram, fiindcă publicam, din ce în ce mai des, în presă. Dar o repartiţie guvernamentală se schimba foarte greu. Eram „legaţi de glie”, ca ţăranii lui Mihai Viteazul. Fostul meu profesor Miron Constantinescu devenise ministru plin al Învăţămîntului, dar avea o şefă de cabinet, Barac, foarte acră, care nu lăsa pe nimeni să se apropie de el. Atunci, am apelat la directorul revistei „Teatru”, Radu Popescu. Mai ales că debutasem ca dramaturg, la 18 ani, cîştigînd un concurs naţional de scenarii radiofonice, piesa mea fiind jucată la Radio, în aprilie 1968, cu Ştefan Ciubotăraşu (avea să moară la 60 de ani, pe cînd făcea sex cu o puştoaică), Valeria Seciu (gravidă în 9 luni, cu soţul ei, marele actor Octavian Cotescu) şi Virgil Ogăşanu – în rolurile principale. Insistasem ca fondul muzical să fie Romanţa în Fa Major, pentru vioară şi orchestră, de Beethoven! Cei de la Radio s-au mirat: putea un adolescent de 18 ani să aibă un asemenea sistem de valori? Da, putea. (În comparaţie, ia gîndiţi-vă ce muzică ascultă generaţiile de azi!) Şi mă mai lega ceva de Radu Popescu: publicasem două articole ample (eseuri) în „Teatru”. Alături de oameni consacraţi: Paul Everac, Dina Cocea, Horia Lovinescu, Ion Cojar, Horea Popescu, Ion Zamfirescu ş.a. Maturitatea mea surprinzătoare, ca şi scriitura limpede, curajoasă, pe fondul unor lecturi bogate – toate astea l-au impresionat pe Radu Popescu. El l-a sunat pe Octavian Paler, cu mine de faţă, în biroul său de pe Str. Sărindari. „Paler, îţi trimit un tînăr excepţional! Fă toate formalităţile să-l angajezi. Ai să-mi mulţumeşti”. (Cam acesta era, pe fond, mesajul, iertaţi-mi aparenta lipsă de modestie). Iar Octavian Paler m-a dat pe mîna unui redactor-şef adjunct, Pan Solcan, instalat în acea funcţie importantă de protectorul lui din Suceava, Emil Bobu. Am plecat într-o deplasare la Piteşti. Am venit de acolo doldora de reportaje, de foiletoane şi de notiţe. Au plăcut. Aşa că totul a fost o formalitate: mi s-a schimbat repartiţia în cîteva minute. 1 iulie a reprezentat prima mea zi ca reporter la cel mai important ziar al ţării (cu mult peste „Scînteia”). Aveam 22 de ani şi jumătate, fiind cel mai tînăr ziarist din presa centrală. Era sîmbătă. În acea zi s-a petrecut şi o coincidenţă fericită: mi-au apărut două reportaje de scriitor, pe pagina 1, în „România liberă” şi „Luceafărul”. Ţin minte cu cîtă bucurie i-am arătat cele două publicaţii iubitei mele mame! Neîndoielnic, la acest veritabil miracol au contribuit şi rugăciunile părinţilor mei. Începeam să am un nume. Să fiu cineva. Înclin să cred că acea zi – 1 iulie 1972 – e cea mai importantă dată din biografia mea. Am pomenit de Aurel Baranga şi de „Scînteia“. Tot la propunerea lui Radu Popescu, celebrul dramaturg mi-a dat o recomandare scrisă, pentru „Scînteia“. A vorbit şi cu secretarul general de redacţie, Virgil Dănciulescu (italian de origine, Dante Viecelli). M-am prezentat acolo. Dar aveam părul lung, blugi şi o geacă de fîş galben, suedeză, ceea ce i-a speriat pe acei politruci. Eram, şi am rămas, un non-conformist. Apoi, viaţa mi-a rezervat tot felul de surprize – unele mai plăcute, altele dramatice. Am beneficiat de onoruri înalte, la care un copil sărac, dintr-o familie de oameni cu frica lui Dumnezeu, nici nu visa. Mă bucur că am fost, toată viaţa, exact ceea ce am dorit să fiu: scriitor. La ora la care aştern aceste rînduri, nu mai deţin nici o funcţie publică – decît, fireşte, pe aceea de preşedinte al celui mai patriotic şi mai cinstit partid din întreaga Istorie a României. Uitaţi-vă la alte formaţiuni, cum dau cinstea pe ruşine şi cum trec de pe o parte a politicii pe alta, ca pişatul boului. PRM a fost, este şi va fi naţionalist şi creştin. Nu s-a schimbat. Nu a fuzionat prin absorbţie. Nu şi-a modificat nici iniţialele, nici doctrina. Uitaţi-vă şi la abnegaţia cu care scot „România Mare” – de 25 de ani, în pofida unor greutăţi din ce în ce mai mari. E un semn de seriozitate. Acesta e fondul meu real: sînt credincios ca un cîine. Nu mi-am falsificat biografia niciodată. Eu fac parte dintre cei care făuresc Istoria – nu dintre cei care stau pe margine şi comentează, pîndind momentul să strecoare cîte o înjurătură, sau o bîrfă ieftină.
Astăzi, un cunoscut deputat PDL mi-a spus, la telefon: „Maestre Vadim, aţi lăsat un gol imens în Parlament!”. I-am răspuns: „Sînt două locuri goale E 2 – 0 pentru Mafie, deocamdată. Al doilea loc e al lui Adrian Păunescu. Dacă eram, noi, acum în Parlament nu se mai petreceau scenele astea penibile. Unul dintre principalii vinovaţi ai degradării Parlamentului, ca instituţie şi credibilitate, e măruntul agent american Mircea Geoană. În 2008, toată lumea se ruga de el să nu mai insiste atîta cu votul uninominal, fiindcă vor muri partidele, iar în Parlament vor intra indivizi cu bani: cîrnăţari, berari, dansatoare la bară, neveste, amante, sponsori-bişniţari. N-a ascultat de nimeni. Iată că, după un ocol inutil şi vătămător, de 8 ani, ne întoarcem la votul pe Liste de partid”.
Deputatul PDL mi-a dat dreptate. Dar dacă şi alegerile următoare vor fi fraudate, cu concursul mafioţilor electorali Vasile Dîncu, Remus Ştefureac, Bogdan Teodorescu şi Marius Pieleanu, atunci mai bine să ne lăsăm păgubaşi. Nu ne vom civiliza nici în 200 de ani. Silviu Brucan vorbea de 20 de ani care i-ar trebui democraţiei să se întroneze în ţara asta. Au trecut 25 de ani. Este, România, democratică? Haida-de! N-a fost nici în timpul monarhiei, de la 1881 pînă la 1947. N-a fost nici în timpul comunismului (măcar atunci s-a reclădit ţara şi s-a construit enorm). Nu e nici acum. E clar că la români nu prinde acest tip de guvernămînt şi de organizare. Şi atunci? Trăiască cine ţipă mai tare! Trăiască avocaţii chiţibuşari, care scot din puşcărie mafioţi, pe motive puerile (în realitate, unii dintre gangsteri l-au furajat, cu milioane de euro, pe Klaus Iohannis, iar acum îl şantajează). Aşa merge? Aşa merge! Eu, unul, nu sînt pregătit pentru asemenea momente şi activităţi. Atunci cînd mă trezesc din somn, după o noapte de muncă, eu deschid televizorul la canalul Mezzo. Dacă am noroc şi se transmite Beethoven, Mozart, Händell, Ceaikovski sau Vivaldi, toată ziua îmi va merge bine şi voi avea o stare de spirit bună. E limpede că, vorba lui Nicolae Labiş, „trăiesc în altă lume decît voi”. Neamul prost e la putere şi nu se mai dă plecat…
CORNELIU VADIM TUDOR
30 iunie 2015
Articole asemanatoare:
Azi, 28 noiembrie, e ziua de naştere a Tribunului ONORURI ISTORICE PENTRU CEL CONSIDERAT CEL MAI MARE ROMÂN ÎN VIAŢĂ
Alarmă
de Gradul Zero:ALEGERILE DE LA 25 MAI VOR FI O MASCARADĂ CRIMINALĂ –
MANDATELE PENTRU PARLAMENTUL EUROPEAN S-AU ŞI TRANŞAT, CA LA MĂCELĂRIE!
Tribunul i-a cucerit şi pe locuitorii judeţului Olt
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu