Liniște interioară creștină vs. liniște interioară hindusă

În acest text discut câteva chestiuni practice cu privire la modul de a obține liniștea interioară în cele două tradiții menționate în titlu. Contează ce fel de liniște cauți.
Pacea interioară în spiritualitatea indiană se obține prin coborârea în sine, care este interpretat ca universal (e un sine comun, nu coboară fiecare om în sinele său personal [1]). Ei cred că nu poate exista principial o pace a minții, așa cum o caută creștinii, mintea fiind prin natura ei mișcătoare în această concepție. Coborârea este concretă, se face efectiv, folosind niște tehnici de concentrare care fac apel și la corp.

Se poate coborî în sine, sau cel puțin ajungi să crezi asta, o stare aparent complet nedeterminată, numai că:

• nu există nici un argument rațional că această stare este universală. Ea nu este un concept, ci o stare de a fi, chiar sensul viu al lui a fi rupt de determinările lui. Cumva simultan sensul și referentul termenului “ființă în sine” aplatizate nediscursiv.
• odată coborând în ea strict vorbind nu mai ai cum să controlezi ieșirea de acolo, dată fiind lipsa ei de orice determinare. Dacă poți ieși către minte și lume înseamnă fie că nu ai coborât cu adevărat, pentru că ști către ce să ieși, ce să cauți ca să ieși, fie că există ceva intern ei care dă posibilitatea să ieși din ea. Se pot face reconstrucții raționale în acest sens, toți filosofii care vorbesc despre ființa în sine au avut probabil în fața ochilor minții această stare interpretând-o diferit de spiritualitatea indiană. Personal cred că e o stare care se atinge mai degrabă asimptotic, ca un fel de limită a unui interval deschis (lumea, incluzând pe cea interioară, observabilă introspectiv), care nu își include propria limită, sinele, dar e delimitat de ea.
• dar din punct de vedere creștin mai important este la ce folosește o astfel de practică. De ce natură este liniștea obținută ? Practica asta, deși postulează un sine universal în fapt închide deschiderea lumească a omului către alți oameni, deschidere care nu poate exista în afara funcționării minții, prin care reprezentăm pe ceilalți oameni. Pentru creștin sinele nu e universal, ci personal. Creștinul vrea ceva care pentru adeptul spiritualității hinduse e imposibil de conceput, să aducă mintea în inimă (în sine său) și astfel să o liniștească. Să scufunde spațiul dinamic al minții în lichidul amniotic al sinelui. Vrând să aducă mintea în inimă el pe de o parte recunoaște că nu poate deveni de aceeași natură cu o ființă spirituală universală și, pe de altă parte, vrea să rămână explicit deschis lumii prin minte, deschis lui Dumnezeu, dar și aproapelui, dar deschis printr-o minte strunită, înfrânată, curățată [2, 3]. Unde mai e atunci spiritul universal pentru creștin ? În afara sa, dincoace de sinele lui, în interior, și dincolo de lume, în exterior. Acest spirit exterior (transcendent) e conceput tot personal și se află în relații concepute ca tainice (adică inaccesibile, reprezentabile doar prin analogii) cu sinele tău, al celorlalți, mintea, lumea (eventual se mai interpun, în cazul ortodoxiei, concepte teologice de tipul energiilor necreate, pentru a da seamă de experiențe de unificare spirituală raportate de practicanții creștini). Existența sinelui transcendent și a sinelui fiecăruia dintre ceilalți e “garantată” prin intermediul persoanei transcendente și susținută practic prin poruncile iubirii de Dumnezeu și de semeni.

Deși fuziunea propusă cu ceilalți oameni prin retragere în sine e efectivă, atitudinea e autocentrată în ce privește relațiile practice în lume în spiritualitatea indiană. Tocmai pentru că în creștinismul ortodox nu e conceptibilă o fuziune efectivă spirituală cu ceilalți, accentul e pe relaționarea cu ceilalți, pe maximizarea unificării în lumea asta prin relații de dragoste. În absența unei interpretări a sinelui ca universal există un risc ridicat pentru o persoană construită cultural în modul european (individualist) ca practica hindusă să ducă la solipsism, din care nu se poate ieși prin argumente raționale (problema zombii-lor din filosofia minții). Pentru creștin riscul principal mi se pare cel al formalismului. Să practice tot felul de ritualuri, dar să nu-și aducă mintea în inimă, să nu încerce măcar să facă asta, să nu-și descopere sinele sau să și-l uite prea des. Treaba creștinului e să fie multi-nivelar, pe un nivel al sinelui personal trăit permanent în background și acționând în lume cu mintea și cu fapta. Dar o acțiune controlată permanent, nu prin argumente utilitariste (vreau să mă mântuiesc, dacă fac x nu mă voi mântui, deci nu fac x), ci prin dragostea izvorând din sine (tainic).

Dezinteresul față de lume în spiritualitatea hindusă se obține ieșind cu totul din lume, chiar dacă îți rămân mintea și corpul în ea. În spiritualitatea creștină se obține fiind în lume, dar dezlipindu-te de folosirea ei în scopuri care tulbură pacea interioară și reorientându-te către un alt mod folosire a ei. În spiritualitatea hindusă omul renunță la eul său lumesc, în cea creștină omul își asumă eul până la capăt. Iar mintea îi funcționează din plin.

O partea a modului de funcționare al acestei minți creștine se îndreaptă și spre înțelegerea celorlalți, crearea unor reprezentări prin care să înțelegem de ce există o atât de mare diversitate [4] și găsirea unor căi de viețuire în comun. Fără ca prin asta mintea să renunțe la identitatea sa spirituală, la adevărurile pe care se bazează ea, la Adevăr.

Contează ce fel de pace cauți. Și contează să cauți pacea.

Note

Mulțumesc editorului pentu sugestia de a da consistență textului prin citate din Mircea Eliade, Sf. Antonie cel Mare și Sf. Teresa de Avila.

[1]

Eliade M., 2000, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Univers Enciclopedic, p 265:
“S-ar putea spune cã, după Upanișade, gândirea religioasă indiană identifică eliberarea cu o “trezire” sau cu o luare la cunoștință a unei situații care exista de la început, dar pe care omul nu ajungea sã o realizeze. Neștiința – care este, în fond, o ignorare de sine – poate fi asemuitã cu “uitare” a Sinelui veritabil (atman, purusa). Gnosa (jnana, vidya), suprimă ignoranța și sfașiind vălul maya, deschide calea eliberãrii: adevãrata “știință” echivalează cu o “trezire”. Buddha este, prin excelență, “trezitul.”

Faptul că istoric vorbind s-a pus problema statutului ontologic al atmanilor individuali, după cum arată Mircea Eliade, nu mi se pare relevant pentru practicile actuale din România, care merg pe varianta atmanului universal.

[2]

Sf. Antonie cel Mare, Filocalia Vol 1 p 27, p 23, on-line aici :

“Ochiul privește cele văzute, iar mintea înțelege cele nevăzute, căci mintea care iubește pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu și-a luminat inima sa și vede pe Dumnezeu prin mintea sa”

“Mintea vede toate, chiar și pe cele din Ceruri. și nimic nu o întunecã fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînțeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputință de exprimat.”

[3]
Sf. Teresa de Avila, Interior Castle, on-line aici:
“self-knowledge is so important that, even if you were raised right up to the heavens, I should like you never to relax your cultivation of it; so long as we are on this earth, nothing matters more to us than humility. And so I repeat that it is a very good thing — excellent, indeed — to begin by entering the room where humility is acquired rather than by flying off to the other rooms. For that is the way to make progress, and, if we have a safe, level road to walk along, why should we desire wings to fly? Let us rather try to get the greatest possible profit out of walking.”
“These interior matters are so obscure to the mind that anyone with as little learning as I will be sure to have to say many superfluous and even irrelevant things in order to say a single one that is to the point. The reader must have patience with me, as I have with myself when writing about things of which I know nothing; for really I sometimes take up my paper, like a perfect fool, with no idea of what to say or of how to begin.”
“Think of a palmito, which has many outer rinds surrounding the savoury part within, all of which must be taken away before the centre can be eaten. Just so around this central room are many more, as there also are above it. In speaking of the soul we must always think of it as spacious, ample and lofty; and this can be done without the least exaggeration, for the soul’s capacity is much greater than we can realize, and this Sun, Which is in the palace, reaches every part of it.”
[4] Am publicat recent schița unei astfel de reprezentări ideologice compatibilă cu valorile discernământului și toleranței civice folosind termeni și idei din teoriile complexității aici.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro