Magdalena şi Ludomir Franczak sunt un cuplu de artişti polonezi care
lucrează interdisciplinar, îmbinând, în munca lor, artele vizuale şi
performative, dar şi literatura sau istoria.
Lexicon imaginar al Clujului este compus din două părţi: prima
s-a desfăşurat în septembrie 2016, la White Cuib, în Cluj, constând
într-o expoziţie al cărei scop principal
l-a reprezentat colectarea poveştilor despre oraş de la înşişi locuitorii lui. Cea
de-a doua parte a proiectului va fi inclusă în ediţia a noua a Festivalului
Temps d'Images 2016 şi este descrisă drept o
carte performativă, bazată pe istoriile personale şi locale colectate anterior.
Alexandra Dima: Cum v-a venit ideea Lexiconului imaginar
? Povestiţi-ne câte ceva despre scopul proiectului şi despre modul în care ar trebui să se dezvolte în continuare.
Magdalena & Ludomir Franczak: Suntem mereu interesaţi de proces în sine - de felul în care opera ajunge să vadă lumina zilei. Adesea lucrăm cu proiecte
site-specific,
facem lucruri gândite pentru un anumit loc. Astfel, când am fost
invitaţi la festivalul din Cluj, am venit cu o jumătate de an înainte
pentru a realiza o cercetare pe teren. Eram interesaţi de istoria
oraşului, de arhitectura lui, de diferitele etnii care
l-au construit şi care locuiesc în el.
Ne-am
întâlnit cu o serie de persoane care aveau perspective diferite asupra
Clujului: istorici, oameni de cultură, străini, arhitecţi; ba chiar
ne-am
apropiat de pietrele oraşului, pentru a ne face o imagine despre
materialul fundamental pentru identitatea lui: piatra. La acel moment
eram interesaţi de un produs performativ, poate o instalaţie în spaţiul
urban. Dar ştiam deja că ar trebui să includem un fel de
carte-ghid. Apoi,
ne-am
întors în Polonia şi am hotărât să demarăm o primă etapă în Cluj - aşa
că am trimis piatra, o sculptură concepută de Magda. Este o piatră
specială, fiindcă poţi
să-ţi strecori mâinile
în ea. Mâinile intră separat, dar în capătul cavităţilor vârfurile
degetelor se ating. E şi un pic de apă acolo. Cumva, piatra asta şi
contactul cu ea îi fac pe oameni să reacţioneze
într-un mod special, să spună poveşti şi să dezvăluie sentimente. Am sperat că o să aibă acelaşi efect şi în Cluj. Şi aşa a şi fost.
Ne-a surprins să vedem cât de multe materiale
s-au strâns şi cât de profund
s-au
implicat oamenii în acest demers. Prin urmare, am hotărât că ar trebui
să printăm o parte dintre ele, dar şi să le confruntăm cu propriile
noastre poveşti bazate pe impresia pe care
ne-au lăsat-o oraşul şi istoria sa.
I-am spus
Lexicon imaginar al Clujului,
pentru că amestecă realitatea cu visele şi cu imaginaţia. De exemplu,
mulţi clujeni tânjesc după mare, iar unii vorbesc despre un lac subteran
- am inclus toate astea în lexicon, încercând să le găsim sursa în
istoria oraşului. Lucrul la carte
ne-a absorbit în mare măsură, aşa că am decis că ar trebui să capete întâietate. Am
numit-o carte performativă,
pentru că descrie oraşul, dar îi şi face pe oameni să caute urme lăsate
de noi. Unele dintre ele sunt legate de istoria locală, precum un
traseu al vechilor fântâni, altele sunt mai imaginative, ca sunetele din
Grădina Botanică, sau bucăţi din piatra stelară, cu referire la
meteoritul din Mociu păstrat în Muzeul de Geologie, care, în mod bizar,
este şi piatra noastră...
A.D.: Cum s-a dezvoltat relaţia voastră cu Clujul?
M.&L.F.: Nu ştiam multe despre Cluj când am venit prima dată,
dar am simţit foarte repede o conexiune puternică cu oraşul şi cu
oamenii. E ceva în aer care îl face special. Poţi vedea asta şi în
reacţiile oamenilor şi în poveştile pe care
le-au scris pentru noi. Cei de aici sunt foarte deschişi şi au multe lucruri interesante de spus.
A.D.: Credeţi că există un specific local care face ca acest
oraş să fie ofertant din punct de vedere performativ? Dacă da, care este
acela?
M.&L.F.: Pentru noi, principalul aspect
l-a
reprezentat istoria oraşului şi mixtura de culturi şi, de asemenea,
arhitectura. Uneori e un loc modern, alteori e de modă veche. Suntem
interesaţi, mai ales, de această din urmă faţă a lui, motiv pentru care
ne-am îndrăgostit iremediabil de Muzeul Grădinii Botanice şi de Hotelul Continental.
A.D.: Ce reacţii a stârnit această primă parte a proiectului?
M.&L.F.: Prima parte a proiectului a fost imersivă. Am adus sculptura din Polonia, iar oamenii au interacţionat cu ea, au
putut-o
atinge, ba chiar au putut pune mâinile înăuntru. Credem că a fost
foarte important pentru public contactul direct cu opera de artă, acea
imersiune pe care nu o poţi experimenta, în mod normal,
într-o galerie de artă. Din altă perspectivă, sculptura
Mănuşile de piatră
este şi ea o bucată de natură şi, aici, ne putem întreba despre partea
sălbatică a naturii noastre. Ce simţim când atingem apa din interiorul
pietrei sau când degetele noastre se întâlnesc la capătul tunelului?
Minunatul nostru mesager, care a strâns poveştile, este Oana Hodade - ea
a fost, de la bun început, o persoană foarte importantă pentru acest
proiect.
A.D.: Ce fel de poveşti aţi reuşit să strângeţi?
M.&L.F.: Pe
de-o parte, avem
poveştile adunate la expoziţia din septembrie, în urma contactului
oamenilor cu piatra. Erau despre pietre, apă, locuri ascunse. Pe de altă
parte, există şi poveştile ghizilor pe care
i-am
rugat să descrie oraşul. Ei reprezintă, de fapt, patru culturi
diferite, care au construit oraşul: română, maghiară, evreiască şi
germană. Iniţial, ne raportam mai ales la arhitectură, aşa că
i-am rugat pe ei să ne ghideze din punct de vedere istoric. Am primit
feedback
de la trei dintre ei, iar modul lor de a privi oraşul a fost inclus în
carte. Ne mai interesează şi elementele concrete, care au fost trasate
de poveştile colectate în expoziţie - piatră, apă, plante şi sunet. Am
scris şi noi înşine câteva poveşti, ce tratează în special istoria
locală, care ne interesează pe noi cel mai mult, iar majoritatea sunt
plasate în secolul XIX - inspirate de Grădina Botanică şi de plantele
sale, de meteoritul din Mociu sau de o actriţă maghiară care
s-a
înecat în timp ce făcea un film. Am descoperit toate astea vorbind cu
oamenii, dar şi cercetând pe internet şi pe străzile Clujului.
A.D.: Oamenii au fost, deci, dispuşi să vă împărtăşească bucăţi din vieţile lor?
M.&L.F.: Unii erau foarte deschişi, alţii nu, dar cei mai mulţi
ne-au
spus poveştile lor, până la urmă. A fost şi meritul Oanei, care a cules
istorisirile oamenilor pentru noi. Ea a fost ca un fel de ghid
spiritual al pietrei.
A.D.: Cum aţi descrie publicul din România, din perspectiva experienţei voastre de până acum?
M.&L.F.: Până acum a fost foarte cooperant, motiv pentru care
am şi decis să mergem mai departe cu ideea cărţii. Am simţit că genul
ăsta de experiment ar funcţiona aici. Înainte să venim la Cluj,
auziserăm că aici e raiul pe pământ, că şi cele mai trăznite idei ar fi
primite cu braţele deschise.
S-a dovedit că aşa şi e - ha, ha, ha.
A.D.: Spuneţi-ne câte ceva despre starea artelor vizuale şi performative în Polonia contemporană. Este comună abordarea interdisciplinară?
M.&L.F.: Există o foarte mare diversitate în Polonia. Credem că ne aflăm
într-un punct bun acum, din care poţi
să-ţi
croieşti singur calea prin artele performative. Poate că e ceva mai
greu cu noua politică culturală a guvernului polonez, care se
concentrează pe valori conservatoare şi pune sub semnul întrebării
experimentele, dar, în acelaşi timp, confortul nu a fost niciodată bun
pentru artele progresiste. Credem că mulţi oameni sesizează acum o
problemă, şi anume că teatrul, în sine, nu prea mai funcţionează. Mergem
la spectacole, îi auzim pe actori vorbind şi ne este greu să mai credem
într-o lume astfel construită. De asta noi,
şi mulţi alţii, încercăm să descoperim propriile noastre mijloace prin
care să ne adresăm publicului. Există încă o problemă cu prezentarea
acestui gen de proiecte. Cele mai multe festivaluri sau organizatori de
festivaluri preferă "producţii normale". Dar situaţia se îmbunătăţeşte
treptat - sperăm noi. În general, formele de exprimare în Polonia
zilelor noastre sunt foarte variate. De exemplu, noi venim dinspre
artele vizuale. Magda încă lucrează mai mult pentru galerii decât pentru
teatre, iar Ludomir se concentrează, acum, pe performativitate. Dar, în
acelaşi timp, amândoi folosim un limbaj comun diferitelor arte - vorbim
despre lucrurile care ne interesează
într-un mod benefic pentru ele. Câteodată e mai mult teatru, uneori e expoziţie, iar alteori este o carte...
Interviu realizat de Alexandra Dima
Festivalul Temps d'Images #9
7-13 noiembrie 2016, Cluj
www.tempsdimages.ro