Există un utilizator imdb.com care spune că şi-a creat cont pe cel mai cunoscut site de cinema al lumii pentru a marca o stea din zece în dreptul Ma Loute şi pentru a le spune oamenilor să nu meargă la acest film.
Înaintea primei proiecţii a peliculei din cadrul Les films de Cannes à Bucarest 2016, Iulia Blaga a povestit publicului din CinemaPro că filmul i-a împărţit în două tabere apăsat opuse pe criticii de la Cannes 2016, fapt ce a condus la desfiinţarea sa de către NY Times, respectiv la ovaţionarea sa de către parte din presa franceză.
Există numeroşi buni-vorbitori de limba franceză care n-au auzit niciodată de cuvântul loute, după cum există nu puţini cinefili experimentaţi care n-au mai avut parte niciodată de genul de cinema propus de cel mai recent produs al lui Bruno Dumont. Dacă în privinţa cuvântului, net-ul produce oarece opinii în sensul unei traduceri de tipul "draga mea", "iubirea mea", "lupoaica mea dragă", în privinţa creaţiei cinematografice lucrurile rămân în ceaţă.
Dincolo de banalitatea enunţării subiectului (o familie aristocrată, produs degenerat al unei serii respectabile de incesturi, îşi petrece sejurul obişnuit de vară în casa de vacanţă de la Canalul Mânecii, interacţionând cu o familie de localnici săraci care se ocupă cu recoltarea fructelor de mare, transbordarea bogaţilor şi uciderea întru degustare a acestora), multe fraze coerente nu s-au prea spus. Şi nici nu cred că s-ar putea spune despre o operă de artă care are ritmul şi cursivitatea unei piese muzicale post-post-moderne, ancorarea în real pe care o au visele unui bebeluş şi dorinţa de a contraria a unui adolescent super-năbădăios.
Ironia mustind de absurd a scenariului lui Dumont, excelent susţinută de o distribuţie în care strălucesc atât "greii" Fabrice Luchini şi Juliette Binoche, cât şi debutanţii absoluţi Raph şi Brandon Lavieville, creează gag după gag după gag. Aproape că nu există temă a cinema-ului de acum şi de aiurea care să nu fie bifată de hohotul Dumont-ian. Găunoşenia vieţii bogaţilor (when Cehov meets Bunuel), făţărnicia angelismului săracilor (multiple aluzii irevenţioase la neo-realismul italian), ambiguitatea preferinţelor sexuale, taxând deopotrivă prostia prejudecăţii şi ipocrizia prea-îndelungatei auto-interogaţii pe subiectul propriei identităţi, ridicolul bigotismului sunt doar câteva dintre temele unei pelicule ce pare capabilă să nască interpretări nenumărate. Pesemne că orice nouă vizionare, deşi greu digerabilă, ar adaugă noi şi noi sensuri.
Indigestia provine din tipul de umor folosit de Dumont. Absurd, non-comic, anti-comic. "Acesta nu e umor!", îţi vine să exclami. De fapt, pe urmele lui Magritte (supra-realist, deh!), s-ar cuveni concluzionat "Acesta nu e un film!".
Înaintea primei proiecţii a peliculei din cadrul Les films de Cannes à Bucarest 2016, Iulia Blaga a povestit publicului din CinemaPro că filmul i-a împărţit în două tabere apăsat opuse pe criticii de la Cannes 2016, fapt ce a condus la desfiinţarea sa de către NY Times, respectiv la ovaţionarea sa de către parte din presa franceză.
Există numeroşi buni-vorbitori de limba franceză care n-au auzit niciodată de cuvântul loute, după cum există nu puţini cinefili experimentaţi care n-au mai avut parte niciodată de genul de cinema propus de cel mai recent produs al lui Bruno Dumont. Dacă în privinţa cuvântului, net-ul produce oarece opinii în sensul unei traduceri de tipul "draga mea", "iubirea mea", "lupoaica mea dragă", în privinţa creaţiei cinematografice lucrurile rămân în ceaţă.
Dincolo de banalitatea enunţării subiectului (o familie aristocrată, produs degenerat al unei serii respectabile de incesturi, îşi petrece sejurul obişnuit de vară în casa de vacanţă de la Canalul Mânecii, interacţionând cu o familie de localnici săraci care se ocupă cu recoltarea fructelor de mare, transbordarea bogaţilor şi uciderea întru degustare a acestora), multe fraze coerente nu s-au prea spus. Şi nici nu cred că s-ar putea spune despre o operă de artă care are ritmul şi cursivitatea unei piese muzicale post-post-moderne, ancorarea în real pe care o au visele unui bebeluş şi dorinţa de a contraria a unui adolescent super-năbădăios.
Ironia mustind de absurd a scenariului lui Dumont, excelent susţinută de o distribuţie în care strălucesc atât "greii" Fabrice Luchini şi Juliette Binoche, cât şi debutanţii absoluţi Raph şi Brandon Lavieville, creează gag după gag după gag. Aproape că nu există temă a cinema-ului de acum şi de aiurea care să nu fie bifată de hohotul Dumont-ian. Găunoşenia vieţii bogaţilor (when Cehov meets Bunuel), făţărnicia angelismului săracilor (multiple aluzii irevenţioase la neo-realismul italian), ambiguitatea preferinţelor sexuale, taxând deopotrivă prostia prejudecăţii şi ipocrizia prea-îndelungatei auto-interogaţii pe subiectul propriei identităţi, ridicolul bigotismului sunt doar câteva dintre temele unei pelicule ce pare capabilă să nască interpretări nenumărate. Pesemne că orice nouă vizionare, deşi greu digerabilă, ar adaugă noi şi noi sensuri.
Indigestia provine din tipul de umor folosit de Dumont. Absurd, non-comic, anti-comic. "Acesta nu e umor!", îţi vine să exclami. De fapt, pe urmele lui Magritte (supra-realist, deh!), s-ar cuveni concluzionat "Acesta nu e un film!".
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest, 2016 aici..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu