Necesar - Anul dispărut. 1989, la FNT, 2016

E atât de celebră revoluţia din '89, ca tranziţie dintr-o eră în alta, încât mulţi din cei care au prins-o vor să arate că au prins-o şi că au câte o amintire de atunci. Eu, de pildă, aveam 6 ani la revoluţie şi îmi amintesc că mama ne-a pus să stăm pe hol, că cică se trage în oraş; deşi, din câte ştiu, singurele arme de care s-a făcut uz, în istoria modernă a Sebeşului, au fost pistoalele noastre cu capse. Alea albe, din plastic. Şi îmi mai amintesc că o vecină a venit la noi plângând, fiindcă auzise de la nu ştiu cine că vin soldaţii să fure tablouri din case. Tot aşa, o verişoară de-a mea zicea că a fost rănită în revoluţie. Ieşise şi ea, în oraş, ca toată lumea, dar, când s-a întors acasă, maică-sa a luat-o la bătaie. Deci, rănită în revoluţie.

Anul dispărut. 1989

Mai în râs, mai în serios, cam aşa au stat lucrurile pentru mulţi dintre noi, în 1989, şi mi-am adus aminte de ele în timpul spectacolului Anei Mărgineanu, Anul dispărut. 1989. Produs de Teatrul Mic, e o reconstituire directă a acelui an şi a unor astfel de amintiri, trăite chiar de actorii care le joacă. De altfel, nici nu veţi vedea nume de personaje pe afiş, pentru că povestea este chiar a lor, a actorilor Visu, Ploae, Rădescu, etc., împărţită în câteva situaţii. Într-una, doi actori sunt luaţi la rost de directorul teatrului, fiindcă nu vor să iasă la aplauze. Ambii au motive fireşti şi întemeiate să n-o facă, dar, cum firescul şi temeiul sunt cuvinte străine în comunism, ei se lovesc de răutatea colegilor şi de prostia ordinelor "de sus". În altă situaţie, dispare un elev, motiv pentru care se convoacă rapid o şedinţă cu părinţii. În şedinţă, se iscă un conflict între un tată, care e secretar de partid, şi o mamă, care de durere pentru băiatul pierdut se descarcă şi spune tot ce crede despre sistem. O altă situaţie ne arată un apartament, în care certurile dintre soţul infidel şi soţia frustrată sunt amplificate de sora acesteia, o minoră gravidă care vrea să treacă Dunărea înot. Apar părinţii fetelor, se lasă cu plânsete, vorbe grele şi, mai ales, cu mult rachiu consumat. Ca la noi.

Povestit pe scurt, cum am făcut-o eu mai sus, spectacolul pare vesel şi, mai ales, uşor de digerat. Nu e nici una, nici alta. Nu e nimic vesel în felul în care erau aşezate lucrurile, înainte de '89. Poate pare vesel, dar de la distanţă, iar spectacolul vrea o apropiere a lupei, nu o distanţare relaxantă. Şi cu atât mai puţin plăcut e să-ţi dai seama, văzând pe scenă acele situaţii, că au rămas la fel după atâţia ani. S-au schimbat doar accesoriile, ţoalele, reperele; în rest, e acelaşi nărav de a fugi după funcţii, după avansări în funcţie, după "ciolan". Şi atunci, ca şi acum, peste tot unde e un pic de adevăr şi de căutare a dreptăţii, apar şefii. Autoritatea. Pumnul în gură, care scoate la iveală trista realitate: actorul care nu vrea să ajungă magazioner, turnătorul care vrea un post mai bun, şeful care nu vrea să fie doar adjunct, secretarul de partid care le ştie pe toate şi care nu poate trăi dacă nu e pupat acolo, diriginta care se îmbracă frumos la şedinţa cu părinţii, în cazul în care la şedinţă apare secretarul... E un lanţ de pupături - dar şi de frustrări, datorită pupăturilor -, care îi transformă pe toţi în mici dictatori, pe modelul marelui cârmaci. Elevul de clasa a IV-a, devenit comandant de detaşament, se crede ditamai autoritatea. Părinţii, care au la activ un avort în tinereţe, văd în asta un gest uman, o datorie a românului care trebuie să aleagă calea cea bună pentru familie. Un tată, activist de partid, vede în caseta video şi în ciocolata din străinătate nişte pericole naţionale, exact ca minerii din iunie '90, când au descoperit xerox-urile de la PNL.

Cât despre felul în care poate fi digerat, n-aş zice că spectacolul "curge ca uns". Scris ca o ieşire-intrare constantă în convenţia jocului de reconstituire, cu integrări mai mult sau mai puţin eficiente ale spectatorilor în spectacol, spectacolul creşte cu oarece dificultate. Nu există suficientă fluenţă a acţiunilor şi o expoziţie dramatică limpede, ca să poţi pricepe rapid banalul cine, ce, de ce. Iar asta se întâmplă din cauza excesului de întreruperi autoreferenţiale, de joc cu convenţia, pe care l-am constatat şi într-un mai vechi spectacol de Ana Mărgineanu, 89.89. Fierbinte după '89, pe texte de acelaşi Peca Ştefan (cu acea ocazie, alături de Ştefan Caraman, Petre Barbu, Paul Cilianu şi Călin Blaga). Şi aici, ca şi acolo, până să ajungi să vezi esenţa situaţiei, rostul personajul şi fapta de la care a pornit tot, trece mult timp şi se iroseşte energie performativă, consumată parcă de dragul imaginii scenice. Nu s-a vrut aşa, însă aşa pare.

Dar, din secunda în care situaţia se aşează şi începi să înţelegi povestea, nothing can stop the show. Actorii - indiferent că vorbim despre capetele de afiş sau despre tinerii Ilinca Manolache şi Viorel Cojanu - sunt incontestabil buni şi precişi ca asumări ale acestor roluri atât de româneşti. Sunt autentici, foarte credibili, nu-şi repetă soluţiile de umor, controlează aproape perfect ritmul scenic şi ştiu ce au de făcut în această poveste plină de tensiune. De fapt, prin ei, prin feţele şi gesturile lor, prin jocul furios-înţepat al lui Gheorghe Visu, prin intervenţiile milităreşti-plângăreţe ale Mariei Ploae, prin vivacitatea dezarmantă a Ilincăi Manolache, prin gravitatea ceremonială a lui Cuzin Toma, scena musteşte de românism vechi şi nou, de concepţii ridicole dar confortabile, de clişee "d-ale noastre" care doar credem că au dispărut, odată cu anii. Sunt detalii de coloratură care i se datorează, în acelaşi timp, dramaturgului Peca, dar şi scenografei Anda Pop, care a creat o scenă de zici că e sufrageria noastră de acasă. Un spaţiu închis, sec, înfrumuseţat inutil de mileuri şi bibelouri. Totuşi, finalul nu e tocmai pe măsura spectacolului. Prelungeşte redundant, explicit, neprofund, o poveste care până la urmă e înţeleasă cu vârf şi îndesat. Păcat.

Ca şi alte spectacole care dau de toţi pereţii cu nostalgismul românesc şi cu poziţionările radicale gen "înainte de '89 eram mai buni / înainte de '89 eram mai proşti" - iar aici aş aminti spectacolele O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu, Vremea dragostei, vremea morţii şi Balul, pe care sper că aţi avut şansa să le vedeţi la vremea lor -, Anul dispărut. 1989 este important fiindcă recuperează memoria lâncezindă. Şi este doar o primă parte din aşa-numita trilogie a anilor dispăruţi, gândită de Peca Ştefan şi Ana Mărgineanu. O a doua parte se joacă la Piatra Neamţ (Anul dispărut. 1996, la Teatrul Tineretului) urmând ca anii 2000 să aibă parte în curând de un alt spectacol. Nu ştim unde şi când va fi, dar eu, unul, îl aştept. Cu adâncă preţuire şi viu entuziasm.

Regie: Ana Mărgineanu
Dramaturgie: Peca Ştefan / Scenografie: Anda Pop
Distribuţie (parţial): Gheorghe Visu; Maria Ploae; Cuzin Toma
Producţie: Teatrul Mic, Bucureşti
Vizionare: octombrie 2016, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, Bucureşti
Credite foto: Andrei Gîndac