Când spui "ţigan", spui multe. Cuvântul ăsta, pe care până la urmă e legal să-l foloseşti, conţine o listă lungă de aspecte ultra-contradictorii, din care eu, unul, n-aş
exclude sărăcia, tradiţia, bişniţa, cerşetorii, râurile de bani,
manelele, schilozii, puturoşenia, discriminarea, frica, mirosul, câinii
care latră la ei, talentul, hoţiile, folclorul, săbiile, vrăjitoarele,
palatele. Iertaţi-mi enumerarea emfatică şi
complet prolixă, dar nu cred că greşesc. În ordinea asta, sau poate în
alta, cam aşa stau lucrurile care definesc neamurile de ţigani din
România, de când sunt ei ţigani. Iar filmul lui Liviu Tipuriţă, făcut
pentru BBC şi proaspăt lansat la Astra Film din Sibiu, le are cam pe
toate.
Filmul se numeşte, amuzant-ironic, The New Gipsy Kings. N-aveai loc să calci, în Sala "Thalia" unde a fost proiectat, aşa cum acasă, uneori, nu poţi schimba programul TV, fiindcă restul familiei stă pe Kanal D şi Antena 1, unde, culmea, tot ţigani vezi pe ecran. Dar nu mă mir; nici de înghesuiala de curioşi din "Thalia", nici de dependenţa de emisiuni care pun sub reflector viaţa ţiganului. Nu cred că există, în ţară, o fascinaţie mai vie, din punct de vedere social, decât cea pentru ţigani, din simplul motiv că sunt altfel decât noi. Exotici. Fie prin sărăcia lucie - întreţinută de lene şi ajutoare sociale -, fie prin averile grase faţă de care, de frică pentru propriile familii, inspectorii ANAF închid ochii. Aşa că da, The New Gipsy Kings are toate şansele să fie un hit, pentru simplul fapt că e despre ţigani.
The New Gipsy Kings. Un film despre manele şi muzică
Dar nu e doar despre ei, ci, mult mai aplicat, despre ciocnirea între curentul profund bănesc al manelelor şi muzica ţigănească tradiţională, ajunsă o victimă indirectă a manelizării. Filmul este, deci, o antiteză între cei care au părăsit tradiţia pentru a fabrica manele - adresându-se unui public gregar, incult dar vast şi câştigând, din asta, mii de Euro pe zi - şi cei care au rămas fideli tradiţiei, dar care abia îşi duc zilele, cu împăcarea că măcar respectă tradiţia. Tradiţia sărăciei, am spune noi, a culturii care costă până la os, pentru că ceilalţi, care produc manele pe bandă, înoată în bani. Şi, de parcă n-ar fi de ajuns, cei care se zbat să păstreze folclorul sunt datori vânduţi cămătarilor, aşa încât oricât ar câştiga din turnee internaţionale de muzică lăutărească, banii se întorc... tot la manelişti.
E cu atât mai juicy această antiteză între cultura veche şi contra-cultură nouă, menţinută în film de la început, cu cât lui Tipuriţă i se deschid toate uşile posibile, atât într-o tabără, cât şi în alta. Fiecărui ţigan, că e autor de manele sau lăutar autentic, îi place camera de filmat şi abia aşteaptă, precum le este obiceiul, să-şi spună păsul, să arate ce are, ce ştie. În felul ăsta, strecurându-se printre ei ca un curios ingenuu, cumva jucând rolul occidentalului care nu ştie nimic despre ţigani, Tipuriţă are acces în spaţii interesante. Ba oglinzile aurite din palatul lui Adi Minune şi prolifica şcoală de artişti a impresarului Dan Bursuc, ba căsuţele ca vai de ele ale lăutarilor din Clejani. Ba nunţile în care cocalari cu cruci la gât aruncă mii de euro peste Salam, ba pădurea înzăpezită, din care Viorica, o lăutăreasă vestită, adună vreascuri de foc. E un contrast permanent de medii şi personaje, de atitudini şi tonalităţi, care te ţin treaz şi îţi provoacă nervii la salturi de la dezgust la milă.
Totuşi, să nu uităm că documentarul poartă marca BBC. Asta îl face aproape turistic, pentru ochiul şi creierul occidentalului, aşa încât tot ce trebuie ştiut despre muzica ţigănească - veche, nouă, valoroasă sau cretină - se află aici ca scurt istoric şi prezentare generală. Noi, însă, cei care am crescut în RO, nu suntem chiar surprinşi de ceea ce vedem pe ecran; nici nu trebuie să aşteptăm mai mult, de la film, decât ne poate da. E drept, râdem de ridicolul lor, privim cu sarcasm toată povestea, dar, din păcate cu atât ne alegem: cu sarcasm. Până una-alta, banii sunt în mâinile ţiganilor de care râdem, fără măcar să avem garanţia că jugul financiar al statului îi va atinge vreodată, aşa cum ne atinge pe noi. Cât despre barosanii ăia puşcăriabili, care poate n-au decât patru clase ş-un coridor, lucrurile rămân în aer. Oricât ar fi vrut Tipuriţă să obţină răspunsuri legate de banii lor şi de învârtelile de care nici măcar cântăreţii de manele nu se leagă, ancheta rămâne superficială. De altfel, filmul e pur expozitiv, comercial; atinge doar în treacăt zonele de pericol, ca "sare şi piper" pentru un subiect care, dacă cineva ar fi avut curaj să-l dezvolte ca investigaţie, probabil că s-ar fi lăsat cu sânge.
Nu pot să nu amintesc de concertul fenomenal al trupei Kana Jambe, care a fost cea mai bună prefaţă pentru un astfel de film încărcat până la refuz de pitoresc şi de glamour ţigănesc. A scos ţiganul din noi. Iată câteva imagini:
Marea Britanie, 2016, 60 min
Regie: Liviu Tipuriţă
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2016, Sibiu
Filmul se numeşte, amuzant-ironic, The New Gipsy Kings. N-aveai loc să calci, în Sala "Thalia" unde a fost proiectat, aşa cum acasă, uneori, nu poţi schimba programul TV, fiindcă restul familiei stă pe Kanal D şi Antena 1, unde, culmea, tot ţigani vezi pe ecran. Dar nu mă mir; nici de înghesuiala de curioşi din "Thalia", nici de dependenţa de emisiuni care pun sub reflector viaţa ţiganului. Nu cred că există, în ţară, o fascinaţie mai vie, din punct de vedere social, decât cea pentru ţigani, din simplul motiv că sunt altfel decât noi. Exotici. Fie prin sărăcia lucie - întreţinută de lene şi ajutoare sociale -, fie prin averile grase faţă de care, de frică pentru propriile familii, inspectorii ANAF închid ochii. Aşa că da, The New Gipsy Kings are toate şansele să fie un hit, pentru simplul fapt că e despre ţigani.
The New Gipsy Kings. Un film despre manele şi muzică
Dar nu e doar despre ei, ci, mult mai aplicat, despre ciocnirea între curentul profund bănesc al manelelor şi muzica ţigănească tradiţională, ajunsă o victimă indirectă a manelizării. Filmul este, deci, o antiteză între cei care au părăsit tradiţia pentru a fabrica manele - adresându-se unui public gregar, incult dar vast şi câştigând, din asta, mii de Euro pe zi - şi cei care au rămas fideli tradiţiei, dar care abia îşi duc zilele, cu împăcarea că măcar respectă tradiţia. Tradiţia sărăciei, am spune noi, a culturii care costă până la os, pentru că ceilalţi, care produc manele pe bandă, înoată în bani. Şi, de parcă n-ar fi de ajuns, cei care se zbat să păstreze folclorul sunt datori vânduţi cămătarilor, aşa încât oricât ar câştiga din turnee internaţionale de muzică lăutărească, banii se întorc... tot la manelişti.
E cu atât mai juicy această antiteză între cultura veche şi contra-cultură nouă, menţinută în film de la început, cu cât lui Tipuriţă i se deschid toate uşile posibile, atât într-o tabără, cât şi în alta. Fiecărui ţigan, că e autor de manele sau lăutar autentic, îi place camera de filmat şi abia aşteaptă, precum le este obiceiul, să-şi spună păsul, să arate ce are, ce ştie. În felul ăsta, strecurându-se printre ei ca un curios ingenuu, cumva jucând rolul occidentalului care nu ştie nimic despre ţigani, Tipuriţă are acces în spaţii interesante. Ba oglinzile aurite din palatul lui Adi Minune şi prolifica şcoală de artişti a impresarului Dan Bursuc, ba căsuţele ca vai de ele ale lăutarilor din Clejani. Ba nunţile în care cocalari cu cruci la gât aruncă mii de euro peste Salam, ba pădurea înzăpezită, din care Viorica, o lăutăreasă vestită, adună vreascuri de foc. E un contrast permanent de medii şi personaje, de atitudini şi tonalităţi, care te ţin treaz şi îţi provoacă nervii la salturi de la dezgust la milă.
Totuşi, să nu uităm că documentarul poartă marca BBC. Asta îl face aproape turistic, pentru ochiul şi creierul occidentalului, aşa încât tot ce trebuie ştiut despre muzica ţigănească - veche, nouă, valoroasă sau cretină - se află aici ca scurt istoric şi prezentare generală. Noi, însă, cei care am crescut în RO, nu suntem chiar surprinşi de ceea ce vedem pe ecran; nici nu trebuie să aşteptăm mai mult, de la film, decât ne poate da. E drept, râdem de ridicolul lor, privim cu sarcasm toată povestea, dar, din păcate cu atât ne alegem: cu sarcasm. Până una-alta, banii sunt în mâinile ţiganilor de care râdem, fără măcar să avem garanţia că jugul financiar al statului îi va atinge vreodată, aşa cum ne atinge pe noi. Cât despre barosanii ăia puşcăriabili, care poate n-au decât patru clase ş-un coridor, lucrurile rămân în aer. Oricât ar fi vrut Tipuriţă să obţină răspunsuri legate de banii lor şi de învârtelile de care nici măcar cântăreţii de manele nu se leagă, ancheta rămâne superficială. De altfel, filmul e pur expozitiv, comercial; atinge doar în treacăt zonele de pericol, ca "sare şi piper" pentru un subiect care, dacă cineva ar fi avut curaj să-l dezvolte ca investigaţie, probabil că s-ar fi lăsat cu sânge.
Nu pot să nu amintesc de concertul fenomenal al trupei Kana Jambe, care a fost cea mai bună prefaţă pentru un astfel de film încărcat până la refuz de pitoresc şi de glamour ţigănesc. A scos ţiganul din noi. Iată câteva imagini:
Marea Britanie, 2016, 60 min
Regie: Liviu Tipuriţă
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2016, Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu