Arta de a privi în soare - Dansând în noapte la FNT, 2016

Există, cu siguranţă, multe controverse pe marginea definiţiei sacrificiului. Auzim adesea (poate chiar noi înşine am rostit aceste cuvinte ): "M-am sacrificat pentru tine! Viaţa mea a fost un perpetuu sacrificiu pentru alţii".

Lucrul de care suntem prea puţin conştienţi e faptul că, imediat ce ideea de sacrificiu devine un blazon, un motiv de autovictimizare sau pur şi simplu o laudă cât de mică, natura sacrificiului se anulează. Prin însăşi sorgintea sa, sacrificiul e dăruire pură, fără aşteptarea unei recompense, fără nici cea mai vagă idee că ar fi vorba de renunţare la sine. Ultimul care detectează această dezbărare de sine întru salvarea celuilalt, chiar cu preţul vieţii este chiar cel sacrificat, cel pentru care actul înfăptuit este lucrul cu cea mai mare încărcătură de naturaleţe posibilă.

Montarea lui Vlad Massaci la Teatrul "Sică Alexandrescu" din Braşov, Dansând în noapte, de Patrick Ellsworth este o reflecţie asupra naturii sacrificiului. Subiectul vă este fără îndoială cunoscut graţie celebrului film al lui Lars von Trier (turnat în anul 2000), Dancer in the Dark. Viziunea lui Vlad Massaci nu urmează nicidecum reţeta filmului, ceea ce este un câştig pentru materializarea produsului său scenic. Deşi prezentate cu discreţie, elementele şi semnificaţiile principale ale spectacolului nu sunt revelate neapărat în planul imaginii, deşi decorul creat de Andu Dumitrescu induce un orizont cenuşiu care aminteşte pe de o parte, prin nuanţa vecină cu înserarea, de orbirea personajului principal, pe de altă parte de o angoasă a sufletului plasat în proximitatea morţii. Discursul regizoral al lui Vlad Massaci pune accentul în mod fundamental pe structura lăuntrică uluitoare a Selmei, a cărei identitate este construită în acord cu natura cea mai intimă a sacrificiului: aceea conform căreia, chiar cu preţul vieţii, dăruirea pentru ceea ce iubeşti nu cunoaşte vreo limită.

Selma, emigrantă cehoslovacă, o mamă tânără (cu un soţ mort în conflictele din Ungaria anului 1956) trăieşte pentru artă, în special pentru dans, dar e nevoită să lucreze într-o fabrică în care locul său de muncă devine ameninţător pentru ea însăşi, întrucât orbirea sa avansează din ce în ce mai mult. Băieţelul său e şi el ameninţat de pericolul orbirii, prin urmare ea îşi pune munca şi viaţa în slujba salvării fiului ei, pentru a putea strânge banii necesari operaţiei salvatoare. Dar banii adunaţi dispar. Un poliţist (Bill) este, după toate aparenţele, ucis de ea, fapt deloc străin de dispariţia banilor. Dar Selma îi făcuse lui Bill o promisiune. Chiar şi cu preţul vieţii, ea decide, în virtutea unui principiu constitutiv fiinţei sale, să nu divulge taina.

S-ar putea spune că eşafodul spre care se îndreaptă Selma, condamnarea care îi va aduce în final moartea este construit tocmai de principiile ei, dar chiar ele sunt cele care dau seamă de natura sacrificiului. Şi aici va trebui să insist asupra aspectului esenţial al acestui spectacol: prezenţa şi interpretarea Mădălinei Ciotea. Rareori veţi vedea pe o scenă o actriţă care să activeze pe parcursul unui spectacol un registru de stări de o bogăţie atât de mare, o personalitate artistică de o complexitate care aduce la suprafaţă trăiri contradictorii, luciditate şi ardere, inocenţă şi forţă de neoprit.

Personajul Selma interpretat de Mădălina Ciotea este construit pe o logică a paradoxului, întocmai cum se poate defini adecvat şi natura sacrificiului. Cei mai puternici sunt cei gata să moară pentru ceea ce este esenţial. Frica devine un detaliu atunci când moartea se apropie, dacă actul sacrificial a adus salvarea aceluia pentru care drumul a fost străbătut, chiar şi dincolo de graniţa vieţii.

Interpretarea Mădălinei Ciotea dovedeşte faptul că fragilitatea şi forţa pot coexista şi chiar se pot confunda. Principala rezultantă a acţiunilor sale scenice este emoţia pe care o transmite publicului, care îi este concomitent confesor şi zid, evadare şi închidere în celula de întuneric ce se instaurează în viaţa ei.

În plan mistic, orbirea a fost interpretată adesea ca simbol al întâlnirii cu divinitatea. Ochiul care se închide pentru lumea de afară plonjează în adâncurile sufletului care se confundă cu un univers marcat de adevăr.

Selma este o astfel de identitate din liga celor aleşi să vadă adevărul în plenitudinea sa, iar întâlnirea cu el, posibilă doar prin filtrul sacrificiului real, poate genera situaţii de neînţeles pentru noi, cei atât de obişnuiţi să vieţuim într-o realitate în care vederea ţine exclusiv de capacităţi oculare.

Ce ne învaţă Selma interpretată de Mădălina Ciotea este faptul că a vedea în chip autentic ţine de o capacitate de a privi direct în inima soarelui, fără a clipi. Finalul spectacolului este cea mai potrivită metaforă pentru acest adevăr de nezdruncinat.

Teatrul "Sică Alexandrescu" din Braşov
Dansând în noapte de Patrick Ellsworth
Traducerea şi regia artistică: Vlad Massaci;
Scenografia: Andu Dumitrescu;
Coregrafia: Andrea Gavriliu;
Cu: Mădălina Ciotea, Vlad Ţigănuş, Bianca Zurovski, Marius Cordoş, Maria Gârbovan / Simona Pop, Relu Siriţeanu, Gabriel Costea, Claudiu Mihail, Mirela Borş, Vlad Pavel.