Bucureştiul & România lui Nae Caranfil.
Umorul lui Nae Caranfil. Sunetul & imaginea lui Nae Caranfil. Nu e
de gândit vreun film regizat şi scris de acest adolescent în vârstă de
56 de ani fără aceste ingrediente. Oraşul, surâsul, urechea şi privirea.
Şi peste toate, imensa afecţiune a artistului pentru cinema şi pentru
publicul său.
Cine nu are dispoziţiunea de a se lăsa, pentru două ore, pe mâna unui domn cu ochelari şi infinită imaginaţie ar face mai bine să îi ignore filmele. Cine nu ştie a se uita, a se juca, a se arunca într-un necunoscut multicolor, simfonic şi pontos ar face mai bine să treacă pe lângă cinematograf şi să meargă mai departe. Cine nu ştie să ia acum la mişto convenţiile, tendinţele şi tradiţiile, pentru ca, câteva minute la târziu, să le ia în serios pe toate, pentru ca, după o vreme, să dea iar semnalul veseliei deopotrivă irevenţioase şi elegante ar face mai bine să nu îşi irosească banii de bilet şi timpul de privit.
6,9 pe scară Richter este, după toate regulile, o comedie. Este, de asemenea, cel mai bun film al lui Caranfil de la capodopera Filantropica încoace. De altfel, noua peliculă are multe în comun cu titlul suprem al bibliografiei caranfiliene.
Acelaşi tip de personaj central masculin candid, inadecvat, mereu cu un pas în urma evenimentelor, mereu cu un gând în urma înţelesului lor (Laurenţiu Bănescu, crescând de la secvenţă la secvenţă). Aceeaşi explozivă frumuseţe blondă hrănind imaginaţia populaţiei masculine de pe ecran şi din sală (după revelaţia Viorica Vodă în rolul sorei lui Robert, a venit rândul necunoscutei Maria Simona Arsu să completeze extraordinara galerie a debuturilor trademark Caranfil). Aceeaşi sofisticată frumuseţe brunetă, destinaţia-finală pe drumul rătăcirii şi regăsirii de sine (Maria Obretin, confirmând ascensiunea începută în Umbre şi Carousel), acelaşi Bucureşti seducător de plan secund, cu străzi udate din abundenţă şi strălucind în consecinţă, cu copii fără de griji jucându-se pe dânsele (ca în orice comedie italiană respectabilă din anii când Nae se îndrăgostea de cinema), cu bodegi prăfuite de cartier, aşezate la intersecţie de drumuri, cu parcuri în care curioşii ce trec dincolo de prima senzaţie de promiscuitate pot avea parte de întâmplări (şi cântări) luminoase. Aceleaşi lifturi de modă veche ce îngăduie noi şi noi poveşti de dragoste, aceiaşi vecini atoatecunoscători şi, uneori, salvatori. Aceleaşi apartamente închiriate cu noaptea pentru amoruri frugale care nu sunt niciodată ce sunt visate a fi. Aceleaşi scene-vis hiperbolizând dorinţele şi spaimele eroilor. În fine, acelaşi Vivi Drăgan Vasile, directorul de imagine capabil să aşeze pe ecran în chipul cel mai fidel tabloul din imaginaţia lui Nae.
Deşi îmbibată de duhul bun al Filantropicii, pelicula ce are ca pretext tembel-ubicua noastră teamă de cutremur stă pe propriile picioare. E filmul în care Caranfil alege să nu îşi mai cenzureze imensa sa pasiune muzicală, realizând primul musical mioritic după decenii şi unul dintre rarele filme cu porţiuni cântat-dansate din cinema-ul european al mileniului curent.
Este, apoi, personajul tatălui (un Teo Corban de luat acasă, într-un rol ca nici unul de până acum, ce îl consacră ca marele ro-actor de cinema al momentului), un dandy întârziat manevrând graţios naivitatea admirativă a fiului şi cunoscând la perfecţie regula jocului în desfăşurare pe suprafaţa hedonistă a lumii.
E vorba, apoi, de lumea teatrului (portret-colectiv pe bază de Act, foaier de Bulandra-Ciulei, afişe de Orfeu şi Euridice, Văncică, Constantin Florescu, Ovidiu Niculescu, Miruna Bilei şi Gelu Colceag în rol de Alexandru Tocilescu) şi de making-of-ul unui spectacol, ecouri în oglindă ale lumii cinema-ului şi making-of-ului unui film din Restul e tăcere. Este, în fine, nuanţa noir a umorului, a acelui hohot menit să jongleze cu spaimele cele mai adânci ale fiinţei umane pentru a le arăta în tot ridicolul micimii lor. Cutremur, depresie, sinucidere, cu toatele sunt supuse expertizei experţilor caranfilieni (memorabil Radu Bânzaru în pielea psihologului fumător de Pall Mall scurte) şi pulverizate de forţa comicului.
Cu 6,9 pe scară Richter, Nae Caranfil îşi confirmă, cu o vigoare năucitoare şi o prospeţime entuziasmantă, statutul de cineast inclasabil. Figură iconică, autor pentru care singurul realism cu putinţă e cel al propriei sale subiectivităţi, unicul mare regizor român cu prenume celebru îşi continuă povestea de iubire cu cinema-ul şi publicul său. Teoretic, acesta ar fi al 7-lea său lungmetraj. De fapt, mergând pe urmele capodoperei celui mai mare dintre inclasabilii cinema-ului popular, Caranfil tocmai şi-a realizat propriul Otto e mezzo. Din raţiuni post-modern-seismic-ironic-sexuale, astăzi 8 1/2 = 6 9/10.
P.S.: Dupa proiecţiile speciale de la TIFF 2016 şi Les films de Cannes à Bucarest, 2016, premiera oficială a filmului e aşteptată la începutul lui 2017. Un zvon vorbeşte de 4 martie :)
Cine nu are dispoziţiunea de a se lăsa, pentru două ore, pe mâna unui domn cu ochelari şi infinită imaginaţie ar face mai bine să îi ignore filmele. Cine nu ştie a se uita, a se juca, a se arunca într-un necunoscut multicolor, simfonic şi pontos ar face mai bine să treacă pe lângă cinematograf şi să meargă mai departe. Cine nu ştie să ia acum la mişto convenţiile, tendinţele şi tradiţiile, pentru ca, câteva minute la târziu, să le ia în serios pe toate, pentru ca, după o vreme, să dea iar semnalul veseliei deopotrivă irevenţioase şi elegante ar face mai bine să nu îşi irosească banii de bilet şi timpul de privit.
6,9 pe scară Richter este, după toate regulile, o comedie. Este, de asemenea, cel mai bun film al lui Caranfil de la capodopera Filantropica încoace. De altfel, noua peliculă are multe în comun cu titlul suprem al bibliografiei caranfiliene.
Acelaşi tip de personaj central masculin candid, inadecvat, mereu cu un pas în urma evenimentelor, mereu cu un gând în urma înţelesului lor (Laurenţiu Bănescu, crescând de la secvenţă la secvenţă). Aceeaşi explozivă frumuseţe blondă hrănind imaginaţia populaţiei masculine de pe ecran şi din sală (după revelaţia Viorica Vodă în rolul sorei lui Robert, a venit rândul necunoscutei Maria Simona Arsu să completeze extraordinara galerie a debuturilor trademark Caranfil). Aceeaşi sofisticată frumuseţe brunetă, destinaţia-finală pe drumul rătăcirii şi regăsirii de sine (Maria Obretin, confirmând ascensiunea începută în Umbre şi Carousel), acelaşi Bucureşti seducător de plan secund, cu străzi udate din abundenţă şi strălucind în consecinţă, cu copii fără de griji jucându-se pe dânsele (ca în orice comedie italiană respectabilă din anii când Nae se îndrăgostea de cinema), cu bodegi prăfuite de cartier, aşezate la intersecţie de drumuri, cu parcuri în care curioşii ce trec dincolo de prima senzaţie de promiscuitate pot avea parte de întâmplări (şi cântări) luminoase. Aceleaşi lifturi de modă veche ce îngăduie noi şi noi poveşti de dragoste, aceiaşi vecini atoatecunoscători şi, uneori, salvatori. Aceleaşi apartamente închiriate cu noaptea pentru amoruri frugale care nu sunt niciodată ce sunt visate a fi. Aceleaşi scene-vis hiperbolizând dorinţele şi spaimele eroilor. În fine, acelaşi Vivi Drăgan Vasile, directorul de imagine capabil să aşeze pe ecran în chipul cel mai fidel tabloul din imaginaţia lui Nae.
Deşi îmbibată de duhul bun al Filantropicii, pelicula ce are ca pretext tembel-ubicua noastră teamă de cutremur stă pe propriile picioare. E filmul în care Caranfil alege să nu îşi mai cenzureze imensa sa pasiune muzicală, realizând primul musical mioritic după decenii şi unul dintre rarele filme cu porţiuni cântat-dansate din cinema-ul european al mileniului curent.
Este, apoi, personajul tatălui (un Teo Corban de luat acasă, într-un rol ca nici unul de până acum, ce îl consacră ca marele ro-actor de cinema al momentului), un dandy întârziat manevrând graţios naivitatea admirativă a fiului şi cunoscând la perfecţie regula jocului în desfăşurare pe suprafaţa hedonistă a lumii.
E vorba, apoi, de lumea teatrului (portret-colectiv pe bază de Act, foaier de Bulandra-Ciulei, afişe de Orfeu şi Euridice, Văncică, Constantin Florescu, Ovidiu Niculescu, Miruna Bilei şi Gelu Colceag în rol de Alexandru Tocilescu) şi de making-of-ul unui spectacol, ecouri în oglindă ale lumii cinema-ului şi making-of-ului unui film din Restul e tăcere. Este, în fine, nuanţa noir a umorului, a acelui hohot menit să jongleze cu spaimele cele mai adânci ale fiinţei umane pentru a le arăta în tot ridicolul micimii lor. Cutremur, depresie, sinucidere, cu toatele sunt supuse expertizei experţilor caranfilieni (memorabil Radu Bânzaru în pielea psihologului fumător de Pall Mall scurte) şi pulverizate de forţa comicului.
Cu 6,9 pe scară Richter, Nae Caranfil îşi confirmă, cu o vigoare năucitoare şi o prospeţime entuziasmantă, statutul de cineast inclasabil. Figură iconică, autor pentru care singurul realism cu putinţă e cel al propriei sale subiectivităţi, unicul mare regizor român cu prenume celebru îşi continuă povestea de iubire cu cinema-ul şi publicul său. Teoretic, acesta ar fi al 7-lea său lungmetraj. De fapt, mergând pe urmele capodoperei celui mai mare dintre inclasabilii cinema-ului popular, Caranfil tocmai şi-a realizat propriul Otto e mezzo. Din raţiuni post-modern-seismic-ironic-sexuale, astăzi 8 1/2 = 6 9/10.
P.S.: Dupa proiecţiile speciale de la TIFF 2016 şi Les films de Cannes à Bucarest, 2016, premiera oficială a filmului e aşteptată la începutul lui 2017. Un zvon vorbeşte de 4 martie :)
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest, 2016 aici..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu