Cum analizam o teza de doctorat. Mic ghid de bune practici de vanatoare jurnalistica. Cu un exemplu despre teza dnei Kovesi

Acum patru ani, cand a aparut primul caz de plagiat al unui inalt demnitar (Ioan Mang, efemer ministru al invatamantului), putini credeau ca plagiatul va ajunge un subiect important pe agenda publica. Nu ma numaram printre ei. Chiar daca este asimilabila unui furt, specificitatea respectivei infactiuni o face inaccesibila publicului larg, ceea ce face ca subiectul sa ramana minor. Asa credeam. Ma bucur sa constat ca m-am inselat : astazi plagiatul a ajuns in prim-plan la emisiunile de stiri si comentarii politice, si trofeu de invidiat pentru jurnalistii de investigatie. Pentru aceasta evolutie pozitiva, marele merit ii revine fara indoiala lui Victor Ponta. Intrarea sa in clubul plagiatorilor a adus notorietatea la care nu se putea aspira cu plagiatori de duzina precum dl. Mang.
Dar faptul ca este in atentia publica nu inseamna ca subiectul a devenit accesibil. Dimpotriva, controversele sunt si mai numeroase. Unii spun ca fiind vorba de lucrari de cercetare tezele de doctorat ar trebui analizate doar de experti. Dar cine sa decida asupra alegerii respectivilor experti ? Demnitarii vizati de acuzatii, gata oricand sa invoce “atacul politic ?” Strategia lor e clara : mutarea deciziei in locul in care poate fi influentata. Astfel, daca in cazul domnului Mang s-a apelat la Academia Romana (am scris aici [1]) , pentru Victor Ponta a fost numita de urgenta o comisie. Si desfiintat de ugenta un consiliu. Cand Universitatea Bucuresti a decis ca a plagiat, dl. Ponta a invocat decizia respectivei comisii. Cand de curand o alta instanta nationala (CNADTCU) s-a dovedit intransigenta cu fenomenul, Senatul a decis sa redea decizia univesitatilor. De asemenea, expertii au avut adesea serioase probleme de credibilitate. Unii erau ei insisi suspectati de plagiate. Altii s-au compromis fiind in conflict de interese. Dl. Mateut de pilda a analizat teza lui Victor Ponta dupa ce-i aparase in instanta pe directorul sau de doctorat Adrian Nastase plus alti cativa colegi de partid. Raportul lui care sublinia ca continutul tezei corespunde titlului a starnit ilaritate. De la un expert se asteapta totusi argumente care sa deosebeasca o teza de doctorat de o carte de telefoane.
Dar daca nu expertii cine ar putea sa faca o ancheta credibila asupra unei teze de doctorat ? Jurnalistii ? Diversele grupuri de investigatie ? Orice cetatean ? Raspunsul meu este da, pana la un punct. Iar despre acest punct si cum ar trebui procedat voi scrie mai jos. Pornind de la un articol al jurnalistei Emilia Sercan despre teza Codrutei Kovesi care poate fi citit aici [2]. Sefa DNA se confrunta cu acuzatii de plagiat in teza de doctorat. Faptul ca printre expertii care au dat verdict de neplagiat se regaseste acelasi Gheorghe Mateut n-o ajuta deloc. Pe de alta parte faptul ca printre acuzatori se afla personaje precum Sebastian Ghita sau Mugur Ciuvica, vizate de DNA sau asociate cu persoane condamnate pentru coruptie pune un semn de intrebare asupra acuzatiilor. Jurnalista Emilia Sercan s-a remarcat prin investigatiile sale asupra plagiatelor culminand cu cel al lui Gabriel Oprea. Sunt in dezacord cu o parte din cele scrise in articolul sus citat. Dar textul meu nu este nicidecum indreptat impotriva jurnalistei a carei activitate de investigatie e apreciabila si pe care o cred de buna credinta. Dupa cum nu este o apreciere pozitiva sau negativa asupra tezei dnei Kovesi fiindca nu am competente in domeniul sau de studiu. Ci este — conform preceptelor dlui Mateut — exact ceea ce spune titlul, adica modul in care un jurnalist (sau simplu cetatean) nespecialist ar trebui sa se raporteze la subiect. Si ca sa stim bine despre ce discutam sa incepem prin a raspunde la o intrebare fireasca.
1. Ce este o teza de doctorat ? Doctoratul este titlul care atesta capacitatea cuiva de-a face o cariera intr-un institut de cercetare sau invatamant superior. El contine primele rezultate de cercetare ale studentului. Cuvantul cheie este deci originalitatea. O teza este cu atat mai buna cu cat ideile originale sunt mai numeroase si mai semnificative. Vorbim aici de mult mai mult decat de a plagia sau nu, sau de a cita corect alti autori sau nu. Daca as decide sa reformulez fraza cu fraza teza doamnei Kovesi n-as fi detectat de vreun soft antiplagiat. Dar teza mea in drept ar fi egala cu zero. Gradul de originalitate al unei teze este — in afara unor cazuri speciale de care voi pomeni la punctul 2 — de competenta expertilor. De remarcat in context ca sustinerea unei teze este in mod normal autorizata de rapoartele pozitive a (minim) doi referenti exteriori universitatii si fara colaborari stiintifice cu conducatorul de doctorat. In mod curios in nici o investigatie de plagiat nu am vazut numele respectivilor si nici rapoartele lor. Dupa cum foarte rar se cere parerea conducatorului de doctorat care este cel mai important filtru pentru validarea unei teze. Sigur ca toate aceste persoane pot sa nu-si faca treaba corect. Dar raportul expertilor este indispensabil pentru evaluarea valorii unei cercetari. Voi reveni asupra acestui aspect la 3.
O lucrare de doctorat nu poate contine desigur doar elemente originale. O buna parte din ea — adesea introductiva — este destinata punerii in valoare a partii originale a tezei : prezentarea cronologica a lucrarilor altor autori despre subiect, a metodelor de cercetare utilizate etc. Este de asemenea partea in care doctorandul arata ca stapaneste bine domeniul in care cerceteaza. Cand citesc o teza e partea peste care trec mai repede. Dar pentru cei care investigheaza plagiate este cea pe care isi concentreaza atentia. Aici se gasesc citarile si preluarile de texte de orice fel. Cu ghilimele sau nu. Sa abordam deci subiectul.
2. Cand avem un “caz” si cand nu. Sa luam faptele pe rand in ordinea descrescatoare a gravitatii :
a) copy-paste din alti autori fara indicarea sursei. O greseala grava fiindca autorul tezei prezinta niste idei copiate ca fiind proprii. Nu se poate invoca aici vreo norma de redactare a tezei care s-a schimbat intre timp. E plagiat detectabil de oricine stie sa citeasca. Singura aparare posibila este neatentia. Ea poate fi valabila daca pasajul respectiv e scurt si izolat. Dar cand vorbim de o treime din teza (cazul Victor Ponta) nu exista dubii. Si nici nevoie de experti. Articolul Emiliei Sercan prezinta la punctul 1) pasaje din patru pagini ale tezei doamnei Kovesi care au aceasta problema.
b) idei preluate de la alti autori fara indicarea sursei. O greseala de aceeasi gravitate cu precedenta, dar mult mai greu detectabila. Este nevoie de lectura unui expert. Nu incape indoiala ca in conditiile inaspririi luptei anti-plagiat va fi metoda generatiei urmatoare de impostori academici. Daca nu cumva e deja incetatenita.
c) citarea gresita din alti autori. La punctul 2) din articolul sau Emilia Sercan da trei exemple de citari gresite din teza Laurei Kovesi : citarea dintr-un autor preluata identic dintr-un articol scris de un altul, o citare a unei traduceri (deci nu in limba originala), o citare gresita a unui an de publicare. In toate aceste cazuri vorbim de greseli minore care nu-si au locul intr-o investigatie despre plagiat. Orice teza mai contine asemenea greseli. Doar daca ele sunt numeroase avem o problema legata de faptul ca doctorandul nu stapaneste bine domeniul de studiu. Este de datoria referentilor sa le semnaleze inainte de-a-si da acordul pentru sustinere. Mai trebuie reamintit ceva aici. Am spus-o mai sus : ceea ce conteaza cu adevarat este originalitatea. Chiar cu citari impecabile in limba materna a autorilor, o teza care contine 95% idei de la altii n-ar trebui validata. Spre deosebire de una cu 50% care are cateva citari gesite. Si fiindca tot am vorbit de originalitate, sa abordam acum un subiect foarte important legat de ea.
3. Autoplagiatul. Jumatate din aticolul Emiliei Sercan (punctele 4, 5, 6) este dedicata acuzatiilor ca Laura Kovesi ar fi preluat in teza de doctorat o parte din propriile lucrari stiintifice. Este partea cea mai neconvingatoare a articolului in pofida eforturilor jurnalistei care procedeaza corect citand parerile mai multor profesori universitari pentru a-si sustine acuzatiile. Dar rezultatul este ca in cele din urma cititorul este fie confuz fie — si mai rau — isi face o idee total gresita despre notiunea cu pricina. Ce inseamna deci autoplagiat ? Citim in articol

Un profesor de la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București, care a dorit să rămână anonim, ne-a declarat că autoplagiatul este diferit de plagiat fiindcă “nu este vorba de preluarea unor texte care nu aparţin autorului, ci de utilizarea propriilor texte (şi a propriilor idei)”.

E de inteles ca omul a dorit sa-si pastreze anonimatul cand a livrat o asemenea definitie tautologica. Dar macar e un inceput. Iata ce spune alt profesor anonim in acelasi articol :

La noi, nu mulţi ştiu ce înseamnă autoplagiat, şi mai puţini sunt de acord că e un tip de malpraxis academic. Din ce am citit eu, literatura de specialitate spune clar că nu este recomandabilă reciclarea propriilor texte, în publicări succesive, mai ales dacă aceste republicări necitate produc beneficii (în CV, în carieră etc).

Lucrurile nu mi se par lamurite deloc asa ca ma incumet eu sa dau o explicatie. Fara nici un fel de protectie a anonimatului. Masura principala cu care este judecata munca unui cercetator sunt articolele publicate. Cu cat sunt mai multe si mai bune cu atat beneficiul pentru “CV si cariera” este mai mare. “Mai bune” inseamna in context publicate in reviste mai bine cotate, ceea ce implica o exigenta mai mare a referentilor care accepta aceste articole. Bineinteles ca a republica acelasi articol sau o parte din el pretinzand ca e originala este interzis. Este ceea ce se cheama autoplagiat si nu e greu de inteles de ce e ceva reprobabil. Dar cu teza de doctorat lucrurile stau diferit. Gasim o explicatie chiar in finalul (!) articolulului Emiliei Sercan

Pe parcursul studiilor doctorale, doctorandul trebuie să publice rezultatele parţiale ale cercetărilor sale în reviste ştiinţifice, dar şi să participe la conferinţe naţionale şi/sau internaţionale, pentru a face cunoscute comunităţii academice respectivele rezultate.
Din această perspectivă, e normal ca el să folosească în teză fragmente din activitatea sa anterioară, cu condiția să le marcheze corespunzător.

Este deci perfect admisibil ca o teza de doctorat sa contina fragmente mai mici sau mai mari din lucrari publicate de candidat. Nu numai ca e admisibil dar e chiar obligatoriu ca partea originala din teza sa fie publicata in reviste de specialitate. Iar daca acest lucru se petrece inaintea sustinerii e cu atat mai bine fiindca aceasta inseamna ca teza a fost deja supusa unui control suplimentar (vezi punctul 1 mai sus) ! Iar daca autorul omite sa se citeze, acest lucru nu constituie autoplagiat decat daca teza e publicata intr-o revista de specialitate (definitia autoplagiatului de mai sus). Daca nu, faptul ca un autor nu se citeaza ii e mai degraba prejudiciabil ! Am spus si ma repet, ceea ce e conteaza intr-o teza este originalitatea iar aceasta este atestata de experti. Daca autorul semnaleaza ca o parte a tezei a fost publicata aceasta reprezinta un gaj de originalitate atestata de expertii revistei respective. Este deci incorect sa afirmi despre o teza ca

autocitarea [incorecta] și autoplagiatul reprezintă modalități de a economisi timp, de a folosi de mai multe ori aceleași idei și formulări pentru a acumula punctajele academice necesare.

Nu ia mult timp sa pui niste ghilimele si punctajul academic e dat de publicatii. Nu autocitarea ci lipsa oricarui articol provenit din teza publicat intr-o revista serioasa ar trebui sa dea de gandit. Ce sa mai vorbim de greselile de auto-citare (pagini gresite) semnalate la punctul 6 din articolul [2] ? A acuza un suspect de plagiat de asa ceva e ca si cum ai acuza un betiv care ruleaza pe contrasens ca-i palpaie un far la masina.
In loc de concluzie. Unul dintre profesorii exceptionali pe care i-am avut la Universitatea din Bucuresti, regretatul Martin Jurchescu ne-a spus odata in timpul unui curs : “in evaluarea stiintifica a cuiva ceea ce conteaza mai mult nu e numarul de articole publicate ci valoarea celui mai bun dinte ele.” As aplica acelasi criteriu si pentru acest tip de investigatie jurnalistica. Nu o enumerare de greseli si omisiuni minore fac ca o teza sa fie suspecta. Ci lipsa ei de originalitate care in forma sa cea mai grava se cheama plagiat.
[1] http://www.contributors.ro/reactie-rapida/crima-de-pe-strada-academiei/
[2] https://pressone.ro/teza-de-doctorat-a-laurei-codruta-kovesi-suspiciuni-omisiuni-greseli/