Pe 27 aprilie 1951, Danemarca (membră NATO) și SUA au semnat Acordul de Apărare a Groenlandei. În același an, Statele Unite au început construirea bazei aeriene Thule (Figura 1). În 1959, U.S. Army Corps of Engineers (USACE) au construit, sub calota glaciară a Groenlandei, baza militară Camp Century, la 240 km est de Thule[1]. Scopul declarat al noii baze a fost testarea fezabilității construcțiilor în regim arctic și efectuarea de cercetări științifice. Dar, în secret, Camp Century a devenit o locație pentru testarea lansării rachetelor nucleare cu rază medie de acțiune, capabile să lovească ținte din Uniunea Sovietică.
Groenlanda este teritoriu danez și, deși Statele Unite au avut aprobarea Danemarcei pentru construirea bazei Camp Century, programul balistic, numit Project Iceworm, nu a fost dezvăluit complet guvernului de la Copenhaga[2]. Proiectul prevedea construirea unei rețele de transport sub-glaciare, cu o lungime totală de 4,000 km, acoperind o suprafață de 13 milioane hectare (de trei ori mai mare decât cea a Danemarcei) și capabile să suporte 600 rachete balistice. Datorită condițiilor instabile din gheață, Proiectul Iceworm a fost anulat și operațiile de rutină la baza Camp Century au încetat în 1964. Operațiile sezoniere au mai continuat până în 1967, când baza a fost abandonată după o dezafectare minimă. Inginerii au demontat reactorul nuclear folosit pentru alimentarea cu electricitate a bazei, dar au lăsat pe loc infrastructura, deșeurile radioactive și alte produse toxice, presupunând că acestea vor îngheța și vor fi îngropate pentru totdeauna datorită ninsorilor perpetue.
Deșeuri abandonate la Camp Century
În deceniile de când baza Camp Century a fost dezafectată și abandonată, clima s-a încălzit în regiunea Arctică mai mult decât în alte părți ale globului. Și această situație a stârnit interesul recent al unui grup de cercetători din SUA, Canada, Danemarca și Elveția[3]. Pentru început, cercetătorii au inventariat deșeurile rămase sub calota glaciară pe amplasamentul fostei baze militare. Astfel, s-a estimat că există încă 200.000 litri de motorină, suficientă pentru ca o mașină să înconjoare globul de 80 ori. Deșeurile chimice, rezultate din materialele de construcție din 1959, conțin o cantitate non-trivială de bifenoli policlorinați (PCBs), o substanță toxică pentru oameni. De asemenea, echipa de cercetători a estimat că mai există 24.000.000 litri deșeuri biologice, constând din lichide uzate din bucătării, dușuri, spălătorii, dejecții din veceuri etc., depozitate în bazine ne-etanșate. Deșeurile radioactive, având o radioactivitate de 1,2 x 10^9 Bq la vremea dispunerii lor în rezervoare ne-etanșate sunt, totuși mai puțin periculoase în comparație cu cele peste 4,6 x 10^12 Bq, deversate accidental în apropierea bazei aeriene Thule în 1968.
Rețeaua de tunele de la Camp Century acoperă o suprafață de 55 ha, iar majoritatea deșeurile s-ar găsi la o adâncime cuprinsă între 36 și 65 m sub suprafața gheții.
Figura 1. Panel A – Elevația calotei glaciare; Panel B – Viteza de scurgere (m/an) a apei rezultate din topirea calotei glaciare în apropierea bazei militare Camp Century („C”). Baza aeriană Thule („T”), baza militară Qaanaaq („Q”) și traseul de transport pe calota glaciară (linia neagră) sunt indicate pentru context. Zona colorată gri (centrul figurii) indică extinderea calotei glaciare a Groenlandei. Panel C – baza Camp Century în timpul construcției în 1959. Panel D – aceeași bază militară în 1964. (Sursa: Colgan et al., 2016). Filmul construirii bazei Camp Century poate fi vizionat aici.
Proiecții climatice pentru Camp Century
Calota glaciară din Groenlanda a pierdut cca 75 Gt/an din masa ei între 1900 – 1983 (1 Gt = 1,000,000,000,000 kg.) Recentele schimbări climatice antropogene au accelerat rata de topire a calotei. Între 2007 și 2011, ea a fost de cca 262 Gt/an, dar în zona Camp Century valoarea ratei a atins doar 14 Gt/an în aceeași perioadă.
Pentru a evalua viitorul deșeurilor aflate încă sub mantaua de gheață de la Camp Century, autorii studiului menționat au folosit două modelări climatice diferite (canadiană și norvegiană) pentru a acoperi multiple scenarii de încălzire globală. În cazul scenariului business-as-usual, adică trendul actual al emisiilor antropogene de gaze cu efect de seră rămâne neschimbat, autorii au obținut două rezultate contradictorii: o modelare a indicat că vor exista suficiente căderi de zăpadă care să contracareze topirea actuală (acumularea va depăși ablația), iar o modelare alternativă a indicat contrariul – o tranziție de la acumulare la ablație ar putea avea loc în 2090, după care ar trebui încă 88 ani cu ablație persistentă pentru a topi toată gheața (67 m grosime) care acoperă deșeurile de la Camp Century și a remobiliza deșeurile îngropate.
Pentru că mass-media iubește catastrofele aducătoare de rating (If it bleeds, it leads), a doua modelare a primit din plin lumina reflectoarelor publicitare (am văzut chiar și o menționare în ziarul Adevărul)[4], în timp ce prima modelare, non-catastrofistă, a fost trecută deplin sub tăcere. Implicația alarmistă este clară: Într-un viitor secol (probabil anul 2178), deșeurile radioactive, chimice și biologice ar putea fi remobilizate și, prin intermediul apei topite, ar putea ajunge în Oceanul Atlantic și de-acolo, mai departe, în lumea largă. O subtilă reprezentare mediatică a cunoscutei povești cu drobul de sare, aflat simultan pe hornul sobei și în calea unei mâțe năstrușnice…
Unul din scopurile acestui articol (ca și al cursului pe care îl predau de 12 ani studenților de la Brooklyn College) este să trag un semnal de alarmă: Mass-media au tot interesul să vândă publicului mai puțin educat și credul tot felul de produse care să le aducă rating, click-uri, like-uri, share-uri și alte semnale ale popularității efemere, dar bine plătite. De aceea, nu vă aplecați urechea în mod naiv la cântecele sirenelor apocaliptice. Lăsați în pace pe Google și mergeți direct la sursă. Autorii articolului explică clar celor care îl citesc că ambele simulări suferă de multe incertitudini: grosimea inițială a calotei glaciare, adâncimea la care s-ar găsi deșeurile când gheața de deasupra s-ar topi complet, ratele de acumulare și ablație, variațiile zilnice ale temperaturii aerului, variațiile insolației, variațiile ratei de infiltrare a apei topite vs. rata de scurgere către ocean, ori variația temperaturii apei pe suprafața calotei.
De exemplu, dacă se consideră doar viteza de curgere a apei topite către ocean, din Panelul B se poate observa că aceasta variază de la 0,00011 km/an în zona bazei Camp Century (punctul „C”) la 1,1 km/an în apropierea țărmului oceanului. Pentru că distanța dintre baza militară și ocean este de aprox. 240 km, rezultă că cea mai scurtă perioadă de timp necesară pentru ca deșeurile să ajungă în apă ar fi de 240/1,1 = 218 ani. Dacă se consideră o viteză intermediară, de 0,011 km/an, rezultă că o posibilă contaminare ar putea apărea peste 240/0,011 ≈22,000 ani! Dacă se ia în calcul viteza cea mai mică (0,00011 km/an, caracteristică zonei actuale a bazei), timpul de contaminare a oceanului devine geologic (repet, dacă modelarea s-ar baza numai pe parametrul citat- a se număra de câte ori am folosit conjuncția condițională dacă).
În plus, autorii avertizează că nu are sens nicio remediere actuală la baza Camp Century pentru că deșeurile sunt încă îngropate sub zeci de metri de gheață și orice activitate de curățare ar fi extrem de costisitoare și dificilă tehnic.
Nu știu de ce, dar citind incendiarele știri despre posibila remobilizare a deșeurilor de la Cap Century și probabila contaminare a oceanului din jurul Groenlandei, am încercat aceeași senzație pe care am avut-o cu doi ani în urmă pe Contributors. Atunci publicam articol după articol, încercând să explic și să calmez opinia publică din România că fracturarea hidraulică nu este acel căpcăun groaznic adus de Chevron, care urmărește să otrăvească fântânile țăranilor de la Pungești sau aerul binemirositor din satul vasluian, așa cum se putea „vedea” în Gasland ori citi în toată presa scrisă din România, inclusiv aici, pe Contributors.
Schimbările climatice și geopolitica zonei arctice
Dacă putem, totuși, trage o concluzie valabilă din studiul publicat de Geophysical Research Letters, ea se referă la implicațiile geopolitice ale unui incident de tip Camp Century. Deși baza militară respectivă, prin tratatul semnat în 1959, aparține Statelor Unite, ea se găsește, totuși, pe un teritoriu danez, chiar dacă Groenlanda se auto-guvernează din 2008. Evenimente neașteptate și nespecificate în tratatul inițial dintre cele două țări, ridică o problemă serioasă: Cine este responsabil pentru posibila remobilizare a deșeurilor, considerate anterior că vor rămâne îngropate pentru eternitate, fără nici un efect la suprafață?
Recentele schimbări climatice au resuscitat discursul geopolitic arctic, evident în manevrele internaționale, implicând o largă varietate de actori și instituții și oferind o explorare a modalităților prin care zona arctică devine un spațiu de și pentru geopolitică.
Deschiderile temporare ale Oceanului Arctic au generat câteva trăsături esențiale ale geopoliticii din acea regiune: a apărut o atenție națională fără precedent acordată politicilor arctice; s-a accentuat accentul pus pe securitatea ecologică; este prezentă o dorință de cooperare, care se lovește de protejarea intereselor naționale; mai grav, a apărut o remilitarizare a zonei arctice; în fine, statele și organizațiile non-arctice caută să joace roluri active pe scena zonei nordice a planetei[5].
Starea de „deschidere” a zonei Arctice, produsă de recentele schimbări climatice, a trezit imediat interesul a cinci țări riverane (Rusia, Norvegia, Canada, Statele Unite și Danemarca), care încearcă să-și revendice porțiuni din ocean ca părți componente ale teritoriilor lor suverane. Miza principală este economică: USGS a estimat în 2008 că Oceanul Arctic ascunde circa 13% din rezervele mondiale nedescoperite de petrol și 30% din cele de gaz și, chiar dacă exploatarea acestora este foarte dificilă, cererile teritoriale ale celor cinci țări nu au întârziat să apară. Multe se suprapun și, din păcate, nu există un mecanism ONU care să permită rezolvarea disputelor inter-națiuni. Teoretic, Convenția Națiunilor Unite cu privire la Legea Mării (United Nations Convention on the Law of the Sea – UNCLOS), semnată în 1982 și devenită efectivă în 1994, ca și hotărârile Consiliului Arctic, înființat în 1996, ar trebui să aibă influență politică și decizională. Nu e cazul: Statele Unite, de exemplu, au semnat, dar n-au ratificat UNCLOS. Toate cele cinci țări circumpolare au fost implicate într-o dispută teritorială până în septembrie 2010. Granițele maritime între Canada și Statele Unite din Marea Beaufort și cele dintre Canada și Danemarca în Baffin Bay sunt disputate în continuare. Danemarca (Groenlanda), Rusia și Canada au emis pretenții teritoriale asupra dorsalei Lomonosov, un lanț muntos care traversează bazinul arctic central.
Consiliul Arctic are ca scopuri statutare protecția mediului regional, promovarea unei dezvoltări sustenabile și dezvoltarea unor acorduri multilaterale. Însă interesele regionale ale membrilor individuali diferă puternic. Statele Unite au refuzat să discute probleme de securitate în cadrul Consiliului Arctic și asta explică de ce organizația este în mare parte concentrată pe probleme ecologice. Statele Unite nu simt nevoia unei implicații majore în zona arctică, interesele sale principale fiind direct legate de Alaska și exploatarea resurselor de hidrocarburi de acolo.
Topirea gheții Arctice a dus și la creșterea potențialului navigabil pentru două rute care anterior erau imposibile pentru trecerea vapoarelor. Pasajul nord-vestic trece prin nordul Canadei și a devenit navigabil pentru prima dată în august 2007. Ruta Marea Nordului este situată la nord de Rusia. Analiștii economici sunt de părere că folosirea acestor două rute de navigație ar produce beneficii enorme pentru că sunt cu mii de kilometri mai scurte decât traseele tradiționale, care în prezent trec prin Canalul Suez sau Canalul Panama. Problema este că nu știm deocamdată dacă, în viitor, Oceanul Arctic va rămâne dezghețat tot timpul anului. Iar prezența unor tipuri diferite de banchize plutitoare, unele potențial foarte periculoase, va constitui un serios obstacol pentru multe vapoare care intenționează să utilizeze traseele arctice.
Aceste ambiguități, cuplate uneori cu presiuni crescânde din partea unor actori, precum Uniunea Europeană și China, care militează pentru internaționalizarea Oceanului Arctic, ar putea produce fricțiuni între statele arctice însele, pe de o pare, și între ele și cele non-arctice, pe de altă parte.
Chiar dacă în prezent zona Arctică este supusă unei tensiuni moderate, riscurile unui conflict geopolitic pe termen lung sunt mult mai serioase.
Concluzii
Este probabil ca geopolitica zonei circumpolare nordice să fie afectată DACĂ încălzirea climei va produce deschiderea Oceanului Arctic pe toată durata anului și DACĂ această deschidere se va menține suficient de mulți ani pentru a rentabiliza noi trasee comerciale și noi exploatări de petrol și gaze.
Modul în care unele organizații mass-media au folosit un articol științific pentru a avansa o viziune apocaliptică despre viitorul Groenlandei, este un exemplu clasic de „Așa, nu!” Alegând, pentru scopuri publicitare și/sau propagandistice, doar versiunea modelării apocaliptice, fără a sufla un cuvințel despre cealaltă versiune, non-apocaliptică, aflată în același articol și fără a pomeni noianul de incertitudini ale ambelor modelări, jurnaliștii indicați mai jos au făcut un deserviciu opiniei publice, manipulând prin omisiune. Mai grav este faptul că multă lume din Statele Unite acordă un credit în alb radioului public (NPR și PRI) pentru că nu este susținut integral prin reclame și de aceea, teoretic, ar fi deasupra unor interese politice sau comerciale. După mulți ani petrecuți aici, m-am convins că nu este așa. Subiectivismul și părtinirea politică (de culoare albastră, democrată) îmi sar în ochi ori de câte ori ascult vreo știre „fierbinte”, precum cea despre presupusa contaminare a Oceanului Atlantic, cândva, după anul 2178, cu deșeurile americane îngropate în calota glaciară din Groenlanda.
Aproape fără să vreau, mi-au revenit în memorie rafalele propagandistice generate de lansarea așa-numitului film „documentar” Gasland. Bombardând opinia publică numai cu elucubrațiile și minciunile sfruntate ale propagandistului Josh Fox, fără să invite, în replică, experți geologi sau forajiști, radioul public american a manipulat dând semnalul fracktiviștilor de aici pentru a diaboliza o tehnologie aplicată de peste 70 ani în circa 2 milioane de sonde săpate în multe țări. Fracktiviștii europeni (care habar n-aveau în 2010 cu se mănâncă fracturarea hidraulică) au urmat imediat exemplul confraților lor de peste ocean. Concluzia, amară pentru mine, care speram într-un alt nivel de cultură științifică a publicului american, a fost aceasta:
Există o singură diferență între fracktiviștii americani și fracktiviștii europeni (cei români, y compris): longitudinea.
NOTE___________
[1] Filmul declasificat al armatei SUA, prezentând construirea bazei Camp Century, poate fi vizionat aici: The U.S. Army’s Top Secret Arctic City Under the Ice! “Camp Century” Restored Classified Film
[2] Petersen, N., 2008, The Iceman That Never Came: ‘Project Iceworm’, the search for a NATO deterrent, and Denmark, 1960–1962, Scandinavian Journal of History, vol. 33, no. 1, pp. 75 – 98. http://dx.doi.org/10.1080/03468750701449554
[3] Colgan, W. et al., 2016, The abandoned ice sheet base at Camp Century, Greenland, in a warming climate, Geophysical Research Letters, doi 10.1002/2016GL069688.
[4] Christopher, J., 5 august 2016, Melting Ice In Greenland Could Expose Serious Pollutants From Buried Army Base, National Public Radio.
Martirosyan, L., 11 august 2016, Waste from a secret US base was left to be entombed “forever” in Greenland’s ice. But forever has changed, Public Radio International.
Henley, J., 27 septembrie 2016, Greenland’s receding icecap to expose top-secret US nuclear project, The Guardian.
[5] Huebert, R. et al., 2012, Climate Change & International Security: The Arctic as a Bellwether, Arlington, Virginia: Center for Climate and Energy Solutions, 54 p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu