Henrik Ibsen, 1882, Norvegia. Arthur Miller, 1950, Statele Unite. Claudiu Goga, 2016, România. Genealogia spectacolului Un duşman al poporului
de la Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi. 134 de ani de
istorie. Dincoace şi dincolo de Ocean, în sudul şi în nordul Europei. Un
mare text, două adaptări ale sale. Doi mari dramaturgi, un regizor
inteligent, proaspăt, curajos.
Un bărbat, un doctor, descoperă un adevăr incomod: apa e otrăvită. Apa pe ale cărei calităţi se bazează staţiunea balneară ce asigură finanţele oraşului. Dacă apa e otrăvită, staţiunea se închide pentru doi ani şi oraşul redevine sărac. Adevăr sau otravă? Un om şi adevărul său dovedit ştiinţific sau o comunitate şi frica sa în faţa necunoscutului / schimbării / adevărului dovedită sociologic?
"Toţi cei care ţi-au arătat aseară cât te urăsc ştiu că ai dreptate!", îi spune socrul cel bogat doctorului cel însingurat. "Tu vrei să îţi trădezi familia de dragul unor principii?", îi aruncă ziaristul independent part-time aceluiaşi doctor.
Carevasăzică, poporul ştie care e adevărul, dar, de dragul propriului interes, alege să îl nege şi să îl sacrifice pe cel care îndrăzneşte să i se opună. Să fie o întâmplare că precedenta montare a lui Claudiu Goga la Naţionalul ieşean a fost Vizita bătrânei doamne a lui Dürrenmatt? Carevasăzică, atunci când nu e rost de argumente, se practică şantajul cu familia. Suntem morali, ne pasă de ceilalţi, credem în vreun Dumnezeu, dar toate până la, mă-nţelegi, familie. Vă sună cunoscut?
Părăsit de prieteni, abandonat de presa servilă, în război cu fratele primar, doctorul încearcă să-şi transmită mesajul într-o adunare publică. Printr-o mişcare de manual, adversarii îi deturnează intenţia şi transformă mitingul într-un prilej de linşaj public. Pâlcuri bine-organizate confuzează şi aţâţă mulţimea, televiziunile pun umărul la mistificare, individul altfel e acoperit de flegme. Va sună cunoscut?
Doctorul e şi directorul medical al staţiunii balneare. Descoperirea sa intră în contradicţie nu doar cu interesele financiare ale comunităţii în care trăieşte, dar şi cu cele ale firmei unde lucrează. S-ar cuveni să tacă. N-o face. E ameninţat cu demiterea. E un whistleblower. Un avertizor de integritate. Un om curajos, a cărui încercare de a-şi apăra demnitate şi de a rosti adevărul e plătită printr-o viaţă înţesată cu dificultăţi şi vidată de prieteni. Asta deşi în zilele noastre, în anumite ţări, whistleblower-ul e protejat de lege (Oameni obişnuiţi, excelentul spectacol de la TN Radu Stancu din Sibiu al Gianinei Cărbunariu, şi el prezentat în FNT 2016, e o referinţă consistentă pe acest subiect). Doctorul e demis, copiii îi sunt aruncaţi afară din şcoală. Agreate de massa furioasă, gestul demiterii şi cel al evacuării din şcoli sunt efectuate de oameni mărunţi, jenaţi, care spun că le pare rău, dar n-au ce face. Va sună cunoscut?
Doctorul e un om. Are slăbiciuni. Dubii. Şantajul cu familia aproape că îl îndoaie. Constantin Puşcaşu transferă personajului zbuciumul ce ne-ar putea face să înţelegem că nu e un robot acela pentru care viaţă unor necunoscuţi e mai importantă decât tihna vieţii propriilor copii. De partea cealaltă, cei doi mari exponenţi ai răului, primarul (Teodor Corban) şi socrul (Adi Carauleanu), emană forţă, încredere în sine şi în propriile metode. Cei doi actori au însă ştiinţa de a ne lasă de vedem dincolo de masca impozantă. Ambilor le e frică. Ambii se mint cu binele pe care îl fac oraşului, cu faptul că, dincolo de oarece potlogării mărunte, sunt, totuşi, nişte oameni buni, empatici, morali. Va sună cunoscut?
"Corupţia ucide!" urlă doctorul un adaggio preluat de Goga de pe străzile inundate de oamenii îngroziţi de Colectiv. Deseară, se împlineşte un an. O seară de vineri, tot pe vremea FNT-ului. Seara care a oprit 64 de vieţi, a distrus alte câteva sute şi a rostogolit la vale, printre urlete de groază, mii de întrebări. Unele dintre ele au rupt zidurile tăcerii şi minciunii. Dezinfectanţii diluaţi şi bacteriile ultra-concentrate sunt apa noastră otrăvită. Ne-am comportat altfel decât mulţimea de acum 134 de ani?
Regula nespusă spune că locul teatrului social este, în România momentului, mai degrabă în underground. Chiar şi când vorbim de spectacolele din portofoliul teatrelor de stat, regizorii preferă sălile mici, studio, unde se bazează pe apropierea mai mare de spectatori. Cu Un duşman al poporului, Claudiu Goga şi Naţionalul ieşean aduc revolta pe scena cea mare, în prime-time, în mainstream. Personajele mişcându-se în costume gri, printre mobile ca de Ikea, pot fi, sunt fiecare dintre noi. Efectele video ale lui Andu Dumitrescu dezvrajesc manipularea televizuală în ale cărei braţe ne ascundem seară după seară.
Subversiv, curajos, contondent, necruţător, Un duşman al poporului e marea revelaţie a acestui FNT. Alături de Oameni obişnuiţi, el formează binomul-omagiu pe care teatrul îl oferă memoriei celor 64 şi curajului celor care încearcă să dezvăluie minciunile, tăcerile, laşităţile, corupţia care au făcut posibile sinistrul din 30 octombrie 2015 şi altele multe, mute, tăcute, în desfăşurare. Cele două spectacole ar trebui incluse în programa obligatorie a oricărui liceu din ţară. Abia apoi vom putea vorbi de speranţă.
Un bărbat, un doctor, descoperă un adevăr incomod: apa e otrăvită. Apa pe ale cărei calităţi se bazează staţiunea balneară ce asigură finanţele oraşului. Dacă apa e otrăvită, staţiunea se închide pentru doi ani şi oraşul redevine sărac. Adevăr sau otravă? Un om şi adevărul său dovedit ştiinţific sau o comunitate şi frica sa în faţa necunoscutului / schimbării / adevărului dovedită sociologic?
"Toţi cei care ţi-au arătat aseară cât te urăsc ştiu că ai dreptate!", îi spune socrul cel bogat doctorului cel însingurat. "Tu vrei să îţi trădezi familia de dragul unor principii?", îi aruncă ziaristul independent part-time aceluiaşi doctor.
Carevasăzică, poporul ştie care e adevărul, dar, de dragul propriului interes, alege să îl nege şi să îl sacrifice pe cel care îndrăzneşte să i se opună. Să fie o întâmplare că precedenta montare a lui Claudiu Goga la Naţionalul ieşean a fost Vizita bătrânei doamne a lui Dürrenmatt? Carevasăzică, atunci când nu e rost de argumente, se practică şantajul cu familia. Suntem morali, ne pasă de ceilalţi, credem în vreun Dumnezeu, dar toate până la, mă-nţelegi, familie. Vă sună cunoscut?
Părăsit de prieteni, abandonat de presa servilă, în război cu fratele primar, doctorul încearcă să-şi transmită mesajul într-o adunare publică. Printr-o mişcare de manual, adversarii îi deturnează intenţia şi transformă mitingul într-un prilej de linşaj public. Pâlcuri bine-organizate confuzează şi aţâţă mulţimea, televiziunile pun umărul la mistificare, individul altfel e acoperit de flegme. Va sună cunoscut?
Doctorul e şi directorul medical al staţiunii balneare. Descoperirea sa intră în contradicţie nu doar cu interesele financiare ale comunităţii în care trăieşte, dar şi cu cele ale firmei unde lucrează. S-ar cuveni să tacă. N-o face. E ameninţat cu demiterea. E un whistleblower. Un avertizor de integritate. Un om curajos, a cărui încercare de a-şi apăra demnitate şi de a rosti adevărul e plătită printr-o viaţă înţesată cu dificultăţi şi vidată de prieteni. Asta deşi în zilele noastre, în anumite ţări, whistleblower-ul e protejat de lege (Oameni obişnuiţi, excelentul spectacol de la TN Radu Stancu din Sibiu al Gianinei Cărbunariu, şi el prezentat în FNT 2016, e o referinţă consistentă pe acest subiect). Doctorul e demis, copiii îi sunt aruncaţi afară din şcoală. Agreate de massa furioasă, gestul demiterii şi cel al evacuării din şcoli sunt efectuate de oameni mărunţi, jenaţi, care spun că le pare rău, dar n-au ce face. Va sună cunoscut?
Doctorul e un om. Are slăbiciuni. Dubii. Şantajul cu familia aproape că îl îndoaie. Constantin Puşcaşu transferă personajului zbuciumul ce ne-ar putea face să înţelegem că nu e un robot acela pentru care viaţă unor necunoscuţi e mai importantă decât tihna vieţii propriilor copii. De partea cealaltă, cei doi mari exponenţi ai răului, primarul (Teodor Corban) şi socrul (Adi Carauleanu), emană forţă, încredere în sine şi în propriile metode. Cei doi actori au însă ştiinţa de a ne lasă de vedem dincolo de masca impozantă. Ambilor le e frică. Ambii se mint cu binele pe care îl fac oraşului, cu faptul că, dincolo de oarece potlogării mărunte, sunt, totuşi, nişte oameni buni, empatici, morali. Va sună cunoscut?
"Corupţia ucide!" urlă doctorul un adaggio preluat de Goga de pe străzile inundate de oamenii îngroziţi de Colectiv. Deseară, se împlineşte un an. O seară de vineri, tot pe vremea FNT-ului. Seara care a oprit 64 de vieţi, a distrus alte câteva sute şi a rostogolit la vale, printre urlete de groază, mii de întrebări. Unele dintre ele au rupt zidurile tăcerii şi minciunii. Dezinfectanţii diluaţi şi bacteriile ultra-concentrate sunt apa noastră otrăvită. Ne-am comportat altfel decât mulţimea de acum 134 de ani?
Regula nespusă spune că locul teatrului social este, în România momentului, mai degrabă în underground. Chiar şi când vorbim de spectacolele din portofoliul teatrelor de stat, regizorii preferă sălile mici, studio, unde se bazează pe apropierea mai mare de spectatori. Cu Un duşman al poporului, Claudiu Goga şi Naţionalul ieşean aduc revolta pe scena cea mare, în prime-time, în mainstream. Personajele mişcându-se în costume gri, printre mobile ca de Ikea, pot fi, sunt fiecare dintre noi. Efectele video ale lui Andu Dumitrescu dezvrajesc manipularea televizuală în ale cărei braţe ne ascundem seară după seară.
Subversiv, curajos, contondent, necruţător, Un duşman al poporului e marea revelaţie a acestui FNT. Alături de Oameni obişnuiţi, el formează binomul-omagiu pe care teatrul îl oferă memoriei celor 64 şi curajului celor care încearcă să dezvăluie minciunile, tăcerile, laşităţile, corupţia care au făcut posibile sinistrul din 30 octombrie 2015 şi altele multe, mute, tăcute, în desfăşurare. Cele două spectacole ar trebui incluse în programa obligatorie a oricărui liceu din ţară. Abia apoi vom putea vorbi de speranţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu