Premiul Nobel ca părere

Ce este mai important: autorul, alcătuit din mii de filamente invizibile, personalitatea cu care se îmbracă ori opera lăsată la intrare? E plin iadul decepției de autori neinteresanți, de opere mediocre și de păreri eronate. Pot fi aceste elemente ale creației discutate separat? Nu, desigur. Ar fi o rătăcire. Opera subînțelege existența unui autor, brodat pe canavaua unui caracter. Fără operă, autorul nu este autor, chiar dacă personalitatea îl poate face să fie receptat ca unul (cazul eminentului ștrengar Winston Churchill, care a primit Premiul Nobel pentru o operă pe care ar fi putut s-o scrie). Potrivit teoriei, orice înșiruire ordonată de cuvinte poate să treacă drept literatură. Personalitatea este produsul lumii în care se desfășoară și ține loc de operă (“rezultat al unei activități creatoare”, conform DEX), care nu trebuie să fie neapărat scrisă. Literatura nescrisă. Interesant concept.
Cu inerentele sincope pe care le-a străbătut de-a lungul unei perioade întinse mai bine de un secol, a fost universal acceptată impresia că Premiul Nobel pentru Literatură încununează creația propriu-zisă, și nu cea derivată din personalitatea unei nebuloase, indiferent cît de carismatică, complexă și populară ar fi. Am auzit critici care susțineau că versurile lui Hank Williams pot fi puse pe același raft cu sonetele bardului din Sratford-upon-Avon. Din sute de mii de cîntece, vreo cîteva zeci se ridică la acel nivel. Dar Shakespeare n-a primit Premiul Nobel (și este foarte posibil să nu-l fi primit nici dacă ar fi fost inventat la vremea lui).
Opera lui Bob Dylan este vastă, profundă, insistentă și… convențională. Poetic vorbind, mesajul său este un colaj de bun-simț al operei celor care l-au precedat. Dacă ai un mesaj revoluționar pe care-l repeți cu fiecare album înregistrat, scos în evidență de linii melodice care nu frizează geniul, dar nici prostia, dacă trăiești suficient de mult într-un context al loteriei savante, există un raționament matematic potrivit căruia, odată și-odată, îți va veni rîndul la distribuirea laurilor, mai cu seamă într-un mediu în care arbitrarul convenției celui mai important premiu literar a ajuns o metaforă politică.
O întrebare adresată fiecărui cititor în parte, dar în primul rînd celor care scriu: cum vi se pare adevărul că Tolstoi, Cehov, Céline, Joyce, Borges, Nabokov, Henry James, Maugham, Updike, Auden, Greene, Frost, Dylan Thomas, Tournier n-au primit Premiul Nobel? Un adevăr nedrept, veți spune, dacă țineți la reperele fixe în haosul înconjurător. Suprarealist, ținînd cont de grandoarea aberației. Diluant la modul general.
Să ți se întîmple să fii talentat, să te învîrți în mediul marilor figuri literare, să ai acces la zvonurile zeilor, să fi cunoscut subterfugiile artei în care tocmai ai fost considerat un exces, să știi că DeLillo, McCarthy și Pynchon hoinăresc pe malurile acelorași fluvii ca și tine, contemplă aceleași stoluri de păsări ciudate (ca toate păsările), sînt iritați de trivialități identice (cum ar fi ignorarea recunoașterii artistice), este semn că te găsești în ingrata postură de-a nu-ți permite să ignori realitatea din imediata vecinătate. Este proba unui respect al astrelor, care ține de tine să fie acordat sau trecut cu vederea. În locul lui Bob Dylan, dacă Bob Dylan s-ar ridica la înțelegerea proporțiilor, dacă umorul lui ar continua să funcționeze ca și pînă acum, dacă neobosita foame a “vînării de vînt” l-ar opri pentru o clipă în loc, aș refuza cu demnitate onoarea. Abia atunci ar merita ovațiile unei lumi dezorientate pentru luminarea căreia a militat durata unei vieți de rebel care s-a străduit să nu-și permită luxul concediului și al îmbătrînirii. Corect spus, Bob Dylan a strălucit ca poet printre muzicieni mediocri ca poeți. În Evul Mediu al menestrelilor ambulanți ar fi meritat cu prisosință acest premiu.
Ce se întîmplă este o eroare repetată. Prestigiul atît de șlefuit cîndva se erodează neîncetat. Lucrurile decad și este imposibil de întrezărit o îmbunătățire în condițiile pe care le cunoaștem. Premiul Nobel trebuie tranșat de un comitet format din scriitori, nu din academicieni în pragul senilității avansate care au de plătit polițe într-o lume care nu mai există. Ar fi atunci împlinirea justiției literare asigurată? Nici vorbă! Oamenii vor genera întotdeauna imperfecțiuni, prin definiție, dar măcar scriitorii înțeleg mai bine ce se întîmplă în focarul, pe scena și în spatele imageriei literare. E un cerc aparent vicios, dar, dacă adevărul cunoașterii sfîrșește întotdeauna prin a trezi conștiința, cei care se află în tranșeele creativității literare vor fi avut oportunitatea de a-și fi descoperit discernămîntul, într-o măsură mult mai credibilă decît o mînă de savanți rupți de retorica valorii, a căror singură legătură cu realitatea este eminamente emoțională și a căror judecată este atinsă de patologia criteriilor paralele.
Un premiu major acordat în strîmbătate nu ajută nimănui. Nici măcar celor care-l conferă. Nu e decît o recompensă a decepției, care multiplică și deformează lumea și așa mizerabilă în care trăim.