Recent s-a încheiat campania de strângere de fonduri pentru achiziționarea Cumințeniei Pământului.
Rezultatul a fost un eșec, relativ previzibil. Din cele 6 milione de
euro necesare, s-au strâns 1,2 milioane. Pentru restul, guvernul a
hotărât prin ordonanță de urgență să fie dați tot de la buget. Dl.
Mircea Vasilescu, redactorul șef al revistei Dilema Veche, a scris un articol
în care a identificat cauza acestui eșec: ignoranța. Românii nu au
donat bani, nu pentru că nu-i au, ci pentru că sunt ignoranți, needucați
și ignari când vine vorba de arta modernă. De aceea, deși au auzit de
multe ori despre Brâncuși, tot ceea ce știu despre el sunt „lozinci
naţional-patriotice ridicole, băgate în cap încă de pe vremea
comunismului”. O parte de vină constă în faptul că la școală nu se fac
ore de istoria artei și muzică, iar părinții, obsedați de piața muncii,
nu pun preț pe faptul că ai lor copii trebuie să iasă din școală
„luminați și întregi la suflet”.
În ceea ce mă privește, eu cred că dl. M. Vasilescu se înșeală. Nu
cred că ignoranța e cheia pentru a înțelege eșecul acestei campanii. E
adevărat că, în mare parte, românii sunt ignoranți în chestiuni legate
de arta modernă. Dar nu cred că situația e radical diferită dacă o
comparăm cu cea a altor nații. Problema se află în altă parte și e,
într-o anumită măsură, mult mai profundă: cred că este vorba în primul
rând despre solidaritate. Mai precis, despre lipsa ei.
Personal, declar că nu am donat nimic pentru Cumințenie. Și
nu din cauza ignoranței. Am vizitat atelierul lui Brâncuși la Centrul
Pompidou din Paris. Cred că orice român care ar face-o ar rămâne
impresionat să vadă cum Brâncuși a reușit să ducă cu el spiritul simplu
și auster al țăranului român în capitala artelor din Europa. Am și citit
câteva cărți despre Brâncuși și cred că am înțeles câte ceva despre
semnificația sa în arta modernă și despre felul, într-adevăr genial, în
care a reușit să ridice simboluri ale artei tradiționale românești la
forma lor sublimă, dându-le o expresie modernă. Și cu toate acestea nu
am donat. Din câteva motive.
1. Întreaga poveste legată de retrocedarea și scoaterea la vânzare a Cumințeniei
mă face să mă gândesc că e vorba mai mult despre bani, decât despre
valori artistice sau valori „naționale”. Știm că această statuie a fost
rechiziționată de statul român în perioada comunistă, expusă la Muzeul
Național de Artă până recent, când a fost retrocedată urmașilor foștilor
proprietari. Există variante ale poveștii care ne spun
că statul a plătit în anul 1957 suma de 25.000 de lei pentru statuie.
În acest caz, ea ar fi achiziționată pentru a doua oară, în urma
retrocedării, ceea ce este evident un abuz! O altă variantă a poveștii ne spune
că nu se știe dacă suma respectivă a fost sau nu achitată de către
stat, deoarece nu s-au găsit chitanțele care să dovedească acest fapt!
Cornel Mihalache ne spune
că este foarte puțin probabil ca pe durata întregului proces cineva să
fi cercetat documentele din arhivă despre această achiziție, pentru
simplul motiv că arhivele Ministerului Culturii sunt închise! Din cauza
dezorganizării! Retrocedarea s-a bazat pe mărturii în proces, nici
acelea întru totul plauzibile. Toate aceste mă fac să mă gândesc că e
vorba din nou despre „băieții deștepți” care s-au folosit de
instituțiile statului, de data asta în numele sublim al artei!
2. Valoarea pe care a negociat-o statul român pentru achiziție este
de 11 milioane de euro. Nu sunt un cunoscător al pieței de artă, dar am
auzit că lucrări ale lui Brâncuși s-au vândut în străinătate cu mai
multe milioane de euro. Și mai știu că legea din România prevede că
bunurile de tezaur aflate „în proprietatea persoanelor fizice sau
juridice de drept privat, pot fi exportate numai temporar.” Cumințenia e un bun de tezaur. Drept consecință, statul are dreptul de preempțiune pentru achiziție dar, în același timp, lucrarea nu poate fi scoasă definitiv din țară. Cu alte cuvinte ea poate fi vândută pe piața privată de artă doar
în România. Cea mai scumpă lucrare de pe piața românească de artă
vândută până acum a valoarat 300.000 de euro. Este vorba despre un tablou de Luchian.
De altfel, în anul 2013, piața artei din România valora în total în
jurul a 28 de milioane de euro. Așadar, acum nouă ni se propune ca
statul să achiziționeze o singură operă de artă, la aproape
jumătate din valoarea întregii piețe de artă din România! Nu seamănă
asta cu o intruzinue brutală a statului pe piață? Și întru totul în
dezavantajul său! Sunt de acord ca Brâncuși a fost vândut în străinătate
cu mai multe milioane de euro, dar oare se poate compara piața de artă
din România cu cea din Anglia sau SUA? Putem pretinde aceleași sume
aici? De ce nu a lăsat statul ca această statuie să fie vândută pe piața
liberă? Ar fi obținut proprietarii un preț atât de mare? Personal, am
mari îndoieli.
3. După cum am spus, cred că motivul principal al eșecului campaniei este lipsa de solidaritate.
Exact la ideea de solidaritate au avut intenția să ne trimită și cei
care au gândit sloganul campaniei: „Brâncuși e al tău, așa cum și țara
asta e a ta” scria mare pe Guvern. Cred însă că sloganul a fost greșit
ales și de aici unul din motivele eșecului. Problema este, tocmai, că
românii nu simt că țara asta e a lor! Ei nu se simt solidari! Nu cu
„țara”! E adevarat că, printre altele, rolul unui slogan propagandistic
este să „producă” realitate, dar în momentul în care indivizii nu se
recunosc în el, riscă să cadă în derizoriu. Propaganda lui Hitler era
foarte eficientă pentru că germanii chiar se credeau poporul ales,
propaganda lui Ceaușescu devenise ridicolă pentru că oamenii
conștientizau prăpastia care o separa de realitate. Problema sloganului
de față este, tocmai, că nu are foarte mare legătură cu realitatea. Câți
dintre români se simt solidari cu „țara”? Să-i numărăm!
Vreo 3,5 – 4 milioane sunt plecați să muncească în străinătate. Sunt
ei solidari cu România? Cu siguranță, majoritatea au rude sau familii cu
care mențin legătura. Îi face asta solidari? Să nu uităm că majoritatea
au plecat de aici, nevoiți fiind, nu din plăcere. La ultimele alegeri
prezidențiale, deși impresia lăsată de media a fost alta, numărul
românilor care au votat a fost în jur de 200 și ceva de mii. Deci,
aproximativ 5 – 7 % din românii emigranți sunt interesați de România,
cel puțin din punct de vedere politic. Să fie numărul celor interesați
de valorile artistice românești mai mare? Am mari îndoieli.
Din numărul celor rămași acasă, stim că aproximativ jumătate dintre
ei trăiesc la limita sărăciei. Se simt aceștia solidari cu România? Dacă
ne gândim că în momentul în care sărăcia te amenință instinctul de
supraviețuire devine mai puternic este normal ca asta să stimuleze
egoismul. Generozitatea apare din surplus, nu din lipsă. O știm încă de
la Aristotel. E drept, contează și educația, dar cred că atunci când te
simți copleșit de probleme personale, te gândești mai degrabă la tine
decât la alții. E, sigur, o tendință, deși există și excepții. Nu știu
câți dintre cei care au probleme sociale, dintre „asistați”, au donat
pentru Cumințenie, dar nu cred că foarte mulți. Oricum, îi
iertăm. Sunt ignoranți! Ne putem gândi apoi la românii care au
reușit în cei 25 de ani de post-comunism. O parte dintre ei au făcut-o
însușindu-și averea publică sau folosindu-se de diverse pârghii ale
statului pentru a parveni. Cu siguranță mulți dintre aceștia își privesc
cu indiferență semenii, atunci când nu-i disprețuiesc în mod direct.
Din păcate așa arată o bună parte din „elita” noastră actuală. Iar unii
au ajuns și în închisori, pentru „devotamentul” pe care l-au arătat față
de societate. Să fie aceștia „solidari” cu restul? Poate cu colegii de
celulă!
Putem vorbi apoi despre românii care au reușit în viață prin propria
lor muncă cinstită, fără a se folosi de scurtături neavenite. Sunt cu
siguranță numeroși. Aceștia știu însă că, din păcate, succesul lor s-a
datorat în bună măsură faptului că au reușit în ciuda regulilor
unor instituții și a unor cutume sociale și nu pentru că au fost
susținuți în acest sens. Ei știu că succesul li se datorează doar
lor și, mai mult, că uneori l-au obținut împotriva celorlați. Împotriva
„sistemului”, cum se spune. Este țara asta a lor? Se simt ei solidari
cu România? Își iubesc ei țara? Poate că da. Dar cei care își iubesc
țara, știu că nu poți să o iubești decât cu ciudă! Nu poți să o iubești
cu calm și seninătane. Au ei motive să fie solidari? Da, cu un efort de
generozitate, poate.
Cred, deci, că lipsa de încredere și de solidaritate este o problemă
reală a societății românești. Și ea nu e de ieri de azi, ci are rădăcini
care se pierd în sute de ani de istorie. E cu atât mai greu de lecuit.
Se pare că un simbol, precum Brâncuși, nu a fost suficient pentru a
înfrânge această veche meteahnă. Poate că de aceea nici sloganul ales
pentru campanie nu a fost cel mai potrivit cu putință.
Și pentru că tot veni vorba despre Brâncuși, mi-am adus aminte de o
emisiune la care a fost invitat Radu Varia. Probabil puțini români au
auzit de el (sic!). Este un istoric și critic de artă român, specialist
în opera lui Brâncuși și prieten bun cu Salvador Dali, în timpul vieții
sale. R. Varia a povestit că are posibilitatea să aducă în România o
statuie a împăratului roman Traian sculpată de către Salvador Dali.
Folosindu-se de legăturile pe care le are, ar fi reușit să cumpere
statuia cu suma de 750.000 de euro. Statuia ar fi urmat să fie plasată
într-o piață publică din România. Atenție, vorbim despre o sumă de 15
ori mai mică, despre unul dintre cele mai importante simboluri ale
românității noastre și despre un autor nu mai puțin celebru decât
Brâncuși! În plus, spaniol. Pământul pe care s-a născut și Traian.
Drumul istoric al genezei noastre ar fi putut fi refăcut astfel la nivel
simbolic, prin Dali și statuia sa. Încărcătura este suficient de
puternică. Aș spune, chiar mai puternică decât în cazul Cumințeniei.
Ei bine, putem sta liniștiți, la autoritățile statului nu s-a găsit
nici o ușă deschisă pentru această achiziție. E vorba aici despre
solidaritate? Da, despre lipsa ei! Tocmai din partea celor care ar
trebui să o manifeste primii! Atunci, de ce ne-o cer nouă?
P.S. În urma eșecului campaniei de donații guvernul Cioloș decide ca
restul de bani să fie dați de la bugetul de stat. Solidaritate prin
ordonanță de urgență! Având în vedere motivele expuse mai sus, nu pot
decât să dezaprob întru totul gestul guvernanților noștri. Chiar dacă
până la urmă voi plăti și eu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu