Casa cu un înger albastru

 

M-am trezit când încă era noapte, pentru că mi s-a părut că aud un zgomot venit dinspre grădină.

Părea că undeva s-a ros­togolit un lemn şi apoi a căzut cu un bufnet sec, la pământ. Am stat nemişcată o vreme, aproape că nici n-am respirat, dar n-am mai auzit apoi decât greierii care mărunţeau întunericul în cântecul lor tresăltat. Fereastra decupa peretele într-un pătrat în care ve­deam cerul şi cele mai înalte crengi ale unui măr bă­trân. Bătea vântul uşor, crengile se mişcau şi mi s-a părut, în legănarea lor unduitoare, că sea­mănă cu coamele zburlite de vânt ale unor cai care aleargă. N-am mai putut să dorm. Am aşteptat sosirea dimineţii în fereastră. Aşa s-a în­cheiat una dintre pri­mele nopţi petrecute în casa nouă, când încă nu eram obiş­nui­tă cu locul, şi toa­te simţurile îmi erau în alertă, în încerca­rea de a prinde orice zgomot, orice mişca­re, orice miros, orice, orice, care mi-ar fi putut povesti mai mul­te şi m-ar fi putut ajuta să mă simt mai repede, în acel loc, acasă. Răsă­ritul mi-a fost de mare ajutor, primul reper sigur, de spaţiu şi timp, după care s-au ordonat apoi toate cele­lalte, rând pe rând, unul câte unul, ca nişte mărgele înşirate pe o aţă. Cu soarele în faţă am început apoi, zi de zi, să cunosc împrejurimile, cu soarele în faţă, pre­cum casa care e înconjurată de lumina lui, pe trei din laturile sale, de-a lungul zilelor senine.

Fata Pădurii

Prima casă de care îmi aduc aminte este casa Bu­nii. Acolo m-am trezit în lume şi locul acela a rămas un reper, oricât de departe am plecat mai târziu. Învin­să de piedicile vieţii sau poate învingătoare, acolo m-am întors cu gândul mereu, ca într-un cuib protec­tor, chiar dacă Buna nu mai este de multă vreme. Casa ei nu e mare, dar, în vremea în care Buna o "diriguia", avea tot ceea ce-i trebuia ca să cuprindă o lume în­treagă. Şi, mai presus de toate, avea o rânduială pe care Buna o impunea şi-o făcea să fie respectată de toţi şi de toate câte erau în preajma ei, oameni, lucruri şi animale.
Locul meu în lumea aceea era bine stabilit: eram "ajutoriul" Bunii şi aşa, fără să vreau, fără să-mi dau seama, cumva pe nesimţite, am învăţat de la ea o mul­ţime de reţete, (de pus în oală şi în viaţă), gesturi, fe­luri de a fi şi de a reacţiona, vorbe, amănunte care fac uneori mai uşoară trecerea prin lume. Era tare meşteră Buna, şi cât am putut, m-am străduit s-o copiez în toate, până şi în felul în care îşi lega dinainte şurţa mare, în fiecare di­mi­neaţă, înainte de a ieşi la lucru prin curte ori prin grădină. Multe am învăţat de la ea, dar cel mai de seamă lucru pe care m-am străduit cât am putut eu de mult să-l urmez a fost hotărârea dârză, bărbătoasă, cu care întâmpina ea orice necaz, greutate ori doar vreo vorbă rea, nepo­trivită, spusă la întâmplare la adresa cine ştie cui, de către cineva cu care se întâlnea în rarele drumuri pe care le făcea la prăvălie. Nu se amesteca Buna în poveştile cumetrelor de pe uliţă, nu-i plăcea "să poarte vorba şi să mănân­ce vremea", iar dacă era musai să-şi dea cu părerea în vreo situaţie sau alta, era aşa de neînduplecată şi tăioasă, că i se dusese vestea.
Casa Bunii era lângă o pădure uriaşă, al cărei capăt nu l-am văzut nicicând. Aş putea ajunge acolo şi aş pu­tea s-o cercetez cu răbdarea şi cu mintea de acum, dar nu vreau, sunt sigură că orice aş afla, orice aş ve­dea, nicio noutate n-ar mai fi atât de mare şi de sur­prinzătoare, încât să depăşească tainele pe care le-am aflat atunci, demult, când una-două treceam puntea peste apa Văii Albe şi mă pierdeam printre copaci. Uliţa copilăriei urca o pantă blândă, la mijlocul căreia era casa înconjurată de atâta verdeaţă, în­cât ai fi putut zice că a crescut şi ea, casa, odată cu pomii, cu ierburile şi cu florile. Grădina casei era ma­re şi n-ajungeam decât rar la capătul ei. Şi nu prea îndrăz­neam să intru în ier­burile înalte, pline de gângănii iuţi, fluturi coloraţi şi bondari le­­neşi. Rămâneam cel mai ades pe po­te­cuţa care ducea spre izvorul cu apă rece. Acela a fost primul meu loc de joacă, în umbra răcoroasă a unor pruni şi a unui nuc nemaivăzut de mare, vecin cu un cireş care-i era frate de înălţime. Din locul acela am început să văd şi să cunosc lumea.
"Numai Fata Pădurii ar şti să-ţi răspundă", îmi spunea Buna, sătulă de multe ori de întrebările cu care o sâcâiam ziua întreagă, ca să aflu câte-n lună şi-n stele. Şi aşa, oarecum la îndemnul ei indirect, am înce­put s-o caut pe Fata Pădurii peste tot, mai întâi, printre copacii de la marginea pădurii, unde am auzit că se arată numai când are chef şi doar unora pe care-i ştie ea de încredere. Mai târziu, am căutat-o printre casele şi blocurile din cartierul în care am locuit multă vre­me. N-am prins-o încă, am zărit-o doar de vreo câte­va ori şi i-am simţit, odată, urmele lăsate pe o potecă. Din vremea aceea am rămas însă cu o meteahnă care se arată ori de câte ori intru într-o grădină nouă, cu mulţi copaci. Primul lucru la care mă gândesc este să caut locurile în care s-ar putea adăposti, fără griji, Fata Pădurii. M-am bucurat când mi-am dat seama că tot aşa am făcut şi atunci când am intrat prima oară în curtea de la casa cea nouă.

Călătorie în jurul curţii

 

Când am văzut pentru întâia dată casa nouă pe care am cumpărat-o, mi-am amintit imediat de casa Bunii. Încă de la intrarea în curte, mi-au sărit în ochi amă­nunte care m-au întors, fără greutate, în anii copilăriei. Seara, după prima vizită, după "vizionare", cum se cheamă în limbajul sec al agenţilor imobiliari, am reca­pitulat ceea ce am văzut. În mod ciudat, nu mi-am amintit câte încăperi are casa, câte geamuri ori uşi, unde sunt ele plasate, înspre ce direcţie, dar ştiam per­fect locul din grădină în care am văzut o tufă de men­tă, sau îmi aminteam foarte bine silueta firavă a unui cais şi, dacă mă străduiam puţin, puteam chiar să simt răcoarea pe care brazii de la poartă şi ferigile înalte o împrăştiau peste tufele de trandafiri. Am mai făcut un drum până la casă, mai întâi doar ca să o văd bine pe din afară, apoi, alte drumuri, ca să o cercetez pe dinăun­tru. Şi în serile care urmau după aceste vizite, iarăşi îmi aminteam detalii care păreau, la prima ve­dere, fără rost. Ţineam minte cum stătea rezemată o mătură de uşa unei magazii, un scăunel de lemn uitat în iarba care creştea haotic peste tot, un coş de nuiele plin de nuci înnegrite de vreme, o pelerină de ploaie agăţată într-un cui, lângă bucătăria de vară, o pereche de papuci rezemaţi, la uscat, de trunchiul unui cireş, o stropitoare ruginită lângă fântâna din curte, o greblă agăţată într-o grindă, un gard căzut probabil sub greu­tatea zăpezilor şi a vremii. Îmi amintesc din acele prime zile şi de tufele uriaşe, de peste doi, trei metri, de cârmâz, plantă pe care n-o mai văzusem în viaţa mea până atunci şi a cărei denumire am descoperit-o într-un dicţionar, îmi amintesc şi de mirosul aspru şi iute al ierburilor pe care le călcam când înconjuram curtea şi grădina, de umbra răcoroasă a boltei de vie care apăra casa şi o parte din curte, de razele soarelui, de umbra sfioasă ţinută de tufele de corn sălbatic ori de aceea grea şi umedă, pe care copacii bătrâni o îm­prăş­tiau sub crengile lor rămuroase.
Până să devin proprietară cu acte în regulă, am petrecut multe ceasuri în curtea casei în care urma să mă mut, ca să văd, să simt, să adulmec şi să înţeleg mica lume care gravita în jur. Am avut noroc de îngă­duinţa vânzătorului, care mi-a lăsat mai multă vreme cheia casei, şi aşa am ajuns s-o cunosc. M-am aşezat pe scăunelul uitat în iarbă şi a fost bine. Mi-am agăţat jacheta în creanga unui măr şi ea a stat acolo, ca şi cum acolo îi era locul. Am scos apă din fântână şi mi-a plăcut că era limpede. Am stropit câteva crizanteme, şi la următoarea venire le-am găsit înflorite. Şi iarăşi am înţeles că e bine. M-am uitat să văd de unde răsare soarele şi unde apune şi-am învăţat să ştiu cât e ceasul după cum se strecoară umbra unui vişin peste gard. În altă zi, mi-am adus de mâncare şi am mâncat lângă nuc. Mi-am împărţit pâinea cu furnicile şi ele nu s-au temut să mă înconjoare. Şi iar am priceput că e bine. Într-o dimineaţă, când încă era rouă, am umblat în picioarele goale prin iarbă şi mi-a plăcut. Am stat apoi şi am ascultat cearta unor coţofene care se uitau curi­oase la mine, când cu un ochi, când cu altul, aplecân­du-şi capul caraghios. Şi într-o zi, când a trebuit să aleg dintr-un mănunchi de chei pe aceea care des­chi­dea uşa principală, m-am jucat în gând şi mi-am zis că dacă o voi nimeri, acela ar fi un semn clar că şi casa dorea să mă primească pe mine. Şi m-a primit.

Şarpele cu urechi de aur

Ca să intri în casa Bunii, trebuia mai întâi să treci peste un prag mare, de lemn. Acolo am vorbit eu, odată, cu nişte furnici care cred că şi-au făcut cuib prin apropiere, pentru că le dădeam mereu zahăr furat din sertar. Vreo doi, trei ani au tot venit şi le-am hrănit pe ascuns, apoi au dispărut. Buna mi-a spus că or fi zbu­rat în altă parte, în lumea furnicilor, după regina lor cu aripi străvezii. La capătul dinspre pădure al casei, aco­lo unde zidul intra în pământ, era o gaură mai mare, şi când treceam pe acolo, rar de tot, căci mi-era frică, călcam pe vârfuri şi mergeam repede, repede. Acolo zicea Buna că doarme "păzitoriul casei", un şarpe mare şi alb, cu solzi argintii şi urechile galbene ca aurul. Orice casă îl are, îmi spunea Buna, şi trebuie să ai grijă de el, căci viaţa lui e legată de a celor care lo­cuiesc în ea. Din când în când, Buna îi punea o stra­chină cu lapte proaspăt muls. Oricât am pândit, n-am văzut niciodată cine a băut laptele, dar găseam mereu strachina goală. La casa cea nouă n-am văzut niciun fel de gaură în pământ ori vreun loc în care s-ar putea adăposti "păzitoriul" cel alb cu urechi de aur. Ştiu sigur, însă, că e pe-aici, îl presimt, dar îl ocolesc deo­camdată, pentru că ştiu că vieţile noastre sunt, oricum, legate de-acum înainte.

Amintiri din alte vremi

 

Cu casa a fost mai greu decât cu grădina şi curtea. Acestea din urmă m-au adoptat mai repede sau poate că eu m-am împrietenit cu ele mai uşor. Casa însă a fost plină de lucrurile celor care au trăit în ea mulţi ani. Numai după ce le-au scos afară, abia atunci am putut să mă gândesc la o nouă reîmpărţire a spaţiului, a încăperilor. Mă uitam la lucrurile împrăştiate în curte, înainte de a fi încărcate într-un camion şi încer­cam să mă gândesc la cei care le-au stăpânit şi folosit, la viaţa pe care au dus-o, la întâmplările închise între pereţii care urmau să mă adăpostească şi pe mine, în curând. Nu i-am cunoscut direct pe primii ei locatari, am cumpărat casa de la o domnişoară care îi moşte­nise pe bunicii ei, plecaţi de mulţi ani în lumea de dincolo. Casa a stat mulţi ani nelocuită, şi poate din acest motiv s-a lăsat greu cunoscută şi înţeleasă. S-a închis singură peste viaţa care altădată a înflorit în ea. Dar mult mai greu a fost să mă împrietenesc cu casa, decât cu grădina şi curtea. A trebuit să treacă un timp până când, din mărunţişuri şi detalii, să pot prinde povestea lucrurilor. Ele m-au ajutat apoi să ajung la aceea a oamenilor.
După ce casa a fost eliberată, după ce actele au fost făcute şi banii daţi, abia atunci am prins curaj şi am început să explorez fiecare colţişor. În podul casei am găsit o parte dintr-un vechi război de ţesut, câteva iţe şi suveici de mai multe mărimi. Tot acolo era şi o pre­să mare, un fel de teasc pentru stors strugurii, şi dintr-odată am şi văzut două îndeletniciri care um­pleau altădată, pentru o vreme măcar, curtea. Din pod am coborât în pivniţă şi acolo, pe rafturi mari, prinse direct în fundaţie, sunt încă înşirate sticle cu gâtul larg, pentru vişinate şi alte licori, butelci rotunjite, în care se aduce vinul la masă, borcane de toate formele şi mărimile, ce aşteaptă roadele toamnei. Într-un colţ, este adunat într-o cutie pământ nisipos, numai bun de ţinut morcovii peste iarnă, iar sub raftul cu borcanele mari, am descoperit nişte oale de lut uriaşe în care, am aflat de la o vecină, pe vremuri, se pregătea borşul, stâm­părat cu frunze de vişin şi de leuştean. Am luat apoi la rând magaziile, şoproanele şi atelierele înşirate pe o parte a curţii. Într-una am găsit butoaiele pentru vin, aşezate mândru, în ordinea mărimii lor, dar şi un raft cu unelte vechi, ciocane, cleşti, fierăstraie, sfre­deluşe, o cutie de tablă plină de cuie şi şuruburi de toate felurile, o oglindă mare şi una mai mică, o sticlă veche, de sifon, şi o alta şi mai veche, cu o cureluşă bună de purtat pe umăr, sticluţă din acelea care puteau fi văzute pe vremuri doar în staţiuni, pentru adus apă de la izvoarele de leac. Mai erau acolo perii şi periuţe, mături de casă şi măturoaie pentru curte, greble şi lopeţi pentru nisip, dar şi pentru zăpadă, şi in­ventarul ar putea continua până cine ştie când, căci am mai găsit nenumărate cutii şi cutiuţe cu multe pie­se metalice rămase de la tot felul de maşi­nării, arcuri de ceas, nituri pentru tablă, rame mai mari şi mai mici şi multe, multe altele. Între ele, ascunsă într-un săculeţ de pânză groasă, o fotografie a unei femei tinere, al că­rei cap se vede prin gaura decupată a unui carton pe care, printre munţi şi copaci, scrie cu litere stângace "Amintire de la Sinaia - 1960". Întrebarea ce caută foto­grafia asta ascunsă printre unelte ar pu­tea fi începutul unei poveşti de dragoste, pe care pot s-o bă­nu­iesc, doar, dar pe care au presimţit-o, cu siguranţă, toate aceste unelte, scule şi mărun­ţişuri, aşezate în mare rându­ială, în ceasurile în care meşterul lor tenace le aduna şi le aran­ja pe categorii, după meni­rea pe care o aveau.

Îngerul albastru

L-am văzut prima oară în casa unei mă­tuşi, într-un tablouaş prins într-o ramă de lemn. Era un înger îmbrăcat într-o haină albastră, sidefie, şi avea două aripi care se ridicau puţin deasupra capului, iar în partea de jos îi ajungeau până aproape de pământ. Erau nişte aripi prea mari pentru statura lui firavă, dar poate că impresia asta era dată de faptul că păreau desfăcute de-un vântuleţ uşor. Una din aripi avea la partea din jos, aceea care aproape că atingea pământul, două pene mai lungi, uşor zburlite, ca şi cum ar fi fost două pene de ceas, oprite cam la şase şi două­zeci, dacă mă gân­desc la ceasul mare de carton pe care tocmai învăţam atunci orele, jumătăţile şi sferturile. Îngerul stătea în spatele unor copii care treceau o pun­te alunecoasă, peste o apă învolburată. Îşi ţinea deasu­pra lor mâinile întinse, ca şi cum ar fi fost gata pregătit să-i prindă dacă ar fi alunecat. Trebuie să fi fost nişte copii tare cuminţi şi fericiţi, dacă Îngerul stătea în spatele lor să îi ajute, mă gândeam eu adesea, uitându-mă fermecată la el. Tare mult mi-a plăcut Îngerul acela şi tare mult mi-am dorit ca Buna să aibă şi ea, unul prins în perete, un tablou din care să se uite la mine un Înger cu părul blond. Dar n-a fost să fie, Buna avea pe pereţi doar icoane cu sfinţi bătrâni şi bărboşi.
Au trecut anii, am uitat de Îngerul cu haină albas­tră, dar într-o dimineaţă, la câteva zile după ce am cum­­părat casa nouă, aşteptarea mea din copilărie s-a îm­pli­nit. În spatele unui tablou de-al vechilor proprietari, abandonat în bucătăria de vară, sub hârtia ce înfăţişa o cascadă, am descoperit Îngerul albastru. Bucuria şi uimirea au fost egale. Acesta a fost pentru mine sem­nul cel mare că eram acceptată, primită şi adoptată de casa în care urma să trăiesc. După zeci de ani de când îl văzusem pentru întâia oară, rugăciunea mea se îm­plinise şi mă bucur că Îngerul cu haină albastră va ve­ghea de acum înainte întâmplările din casa mea.

Gumarii cu flori

 

Între multe hârtii, chitanţe şi adeverinţe, reţete vechi şi adrese, păstrate toate într-o cutie de lemn, pe care o cercetez în dimineţile mai libere, am descoperit nişte hârtii care poartă ştampila unei cooperative agricole de producţie ce funcţiona în partea asta de oraş, care pe-atunci era un sat de grădi­nari. Se întâmpla acum aproape şapte­zeci de ani. Pro­prie­tarii de la adresa la care stau eu acum erau somaţi, prin ace­le hârtii, să predea la stat nişte cote mari de legume şi zarza­va­turi. Cu siguranţă, mi-am zis, ar râde de mine dacă ar putea să vadă cele câteva stra­turi în care încerc să-mi descopăr talen­te de grădinar. De câte ori lucrez în gră­dină, îmi vin în minte cifrele uriaşe trecute în buletinele de cote pe care le aveau de trimis: sute de kilo­grame de legume şi fructe, rodul a zeci şi sute de ceasuri şi zile petrecute cu spină­rile îndoite, deasupra sapei. Printre lucrurile descoperite în magazia în care-şi ţineau pelerinele de ploaie, am găsit şi nişte papuci din cauciuc, "gumarii" pe care-i purtau femeile de la ţară atunci când lucrau în grădină. Astăzi m-am gândit să pun pământ în ei şi să presar seminţe de flori.
Tot în cutia cu hârtii am găsit şi o chitanţă de plată a curentului, care a fost instalat "la doi ani după ce s-a înălţat casa", după cum scrie cu creionul chimic pe mar­ginea ei, "spre aducere aminte". Descopăr că eu şi casa suntem născute în acelaşi an, suntem de acelaşi leat şi mă gândesc că măcar şi pentru atât ar trebui să ne ajutăm una pe alta. Până acum, eu am făcut ce am crezut că e bine şi necesar: am întărit-o, i-am făcut zidiri şi subzidiri, ca să-i ţină fundaţia veche, i-am ri­di­­cat pereţi noi, acolo unde a trebuit, i-am consolidat colţurile, i-am pus pardoseală nouă şi am înălţat tava­nele, pentru că unele erau prea joase. Dar am şi păstrat ceea ce mi s-a părut că este numai al ei, că-i dau far­mec şi că o înnobilează: o nişă de cărămidă în care era locul unei icoane a Sfântului Nicolae, un postament din piatră pentru vase cu flori, câteva bucăţi de cără­midă îngustă la un prag. Pe fundul cutiei, legată cu un capăt de sfoară împletită, am găsit şi o cheie cu o for­mă tare interesantă. Nu se potriveşte la nicio uşă a casei. I-am pus o legătoare nouă şi o ţin agăţată într-un cui. Mă gândesc că poate va veni cândva, cineva, care va avea nevoie de ea, sau dacă nu, o s-o port cu mine ca să deschid nişte uşi secrete din vis.

Plăcinte şi poveşti

Mai sunt puţine zile din vara aceasta fierbinte. Îi va lua locul în curând rugina toamnei. Într-o vreme, am crezut că vara copilăriei mele e fără de sfârşit, pentru că puteam să mă întorc acolo oricând şi să mă încăl­zesc la soarele ei uriaş. De când m-am mutat în casa cea nouă, am învăţat că soarele acesta îl putem lua cu noi, oriunde am pleca. Învăţăturile Bunii rodesc acum în grădina mea, şi într-o zi de sărbătoare, de dragul ei, dar şi ca mulţumire pentru foştii stăpâni, am făcut plă­cinte, pe care le-am împărţit vecinilor mari şi mici. Pen­tru pomenirea şi bucuria lor, dar şi pentru îmblân­zirea duhurilor casei, care stau de veghe încă de când a fost pusă prima cărămidă la temelie.
Mă apropiu, totuşi, cu sfială de unele colţuri ale grădinii, chiar dacă am ajuns să cunosc bine cam toate ierburile ce cresc în ea. Nu vreau să tulbur vietăţile care şi-au făcut sălaş acolo. Au trăit ani de zile fără ca cineva să le treacă pe dinainte, nu vreau să rup eu vraja care le ţine în viaţă şi le face să-şi dorească să se întoarcă în acest loc. Nu vreau să fugă de mine barza, ce şi-a făcut cuib în vârful unui salcâm, ori şoimii şi ulii ce zboară în cercuri largi deasupra grădinii, când puii de vulpe ies, de prin tufe, la soare.
Cred acum că am găsit, în sfârşit, un loc pe care-l simt al meu. Căutarea a fost îndelungată şi grea. Şi mai cred că, dacă în ramurile şi frunzele unui măr bătrân pot să văd, într-o dimineaţă de vară, o herghelie de cai care aleargă prin iarba unduitoare, atunci am ajuns deja la un capăt de drum. Nu mai trebuie decât să îmblânzesc locul cu poveşti.

(Reproduceri după picturi de Angela Brădean-Popa)

 

• Otilia Teposu