Cultura, încotro?
Amărât ca mine nu-i/ Măi dorulet măi/ Decât frunza codrului/
Măi dorulet măi
Dacă cineva, parafrazând motto-ul de mai sus, ar înlocui cuvântul „amărât“ cu „cârcotas“, poate că n-ar gresi. Si nici nu m-as supăra. Însă nu am cum să nu-mi spun plângerile ca multi dintre cei ca mine. Să vedem... În urmă cu mai multe luni de zile, eram invitat la Iasi, la una dintre cele mai vechi societăti stiintifice si culturale din tară, să tin o conferintă. Frumos! În program, figura un foarte distins profesor din Bucuresti, care urma să ne întrebe „Îl mai merităm pe Eminescu?“, după care urmam eu cu „Cetătile Moldovei“. Iasi, atmosferă universitară, lume subtire, asistentă aleasă, sală plină, mi-a plăcut că cel putin jumătate dintre cei prezenti era tineri. Frumos! Mi-am spus că, neapărat erau studenti si, în mintea mea năroadă, am socotit că unii reprezentau viitori oameni de literatură (dascăli, scriitori, jurnalisti, critici literari si asa mai departe), iar ceilalti istorici. Numai că bucuria si plăcerea mea au fost de scurtă durată. Nu si-a început bine profesorul bucurestean expozeul (un splendid si bine documentat studiu), că pâs-pâs (cu mare grijă ca nu cumva să deranjeze asistenta), toti tinerii au dispărut si au rămas numai de-alde noi, ăstia mai copti. Cu ocazia centenarului lui Nichita Stănescu, am fost invitat la minispectacolul realizat la un liceu, cu recitări din poezia celui dispărut dar si cu evocări si versuri proprii. Cea mai apreciată a fost o elevă din ultima clasă, aureolată cu titlul de „poetă a liceului“, care a recitat din lirica poetului dar si din propria productie. Frumos! Numai că în discutia cu doamna dirigintă a fetei, aceasta ne-a relatat că atunci când i-a oferit tinerei recitatoare cartea cu versurile poetului (una care are pe copertă efigia acestuia), speranta poeziei noastre s-a dumirit si si-a exprimat surpriza: „Aaaaaa... e bărbat! Credeam că Nichita e femeie!“. Se vede treaba că nu-l citise pe poet si o cunostea mai bine pe cântăreata noastră amatoare de scandaluri. În urmă du foarte multi ani, după 1944, când luase fiintă ARLUS (Asociatia Română de Legături cu Uniunea Sovietică), eram la Galati, si fusesem dusi cu scoala, alături de militari si alti amatori de cultură, la o sală mai încăpătoare, un cinematograf, la un recital de operă, sustinut de o celebră solistă din Leningrad. Biata de ea! Cred că si-a blestemat soarta. Pe cât de mult patos punea în interpretarea repertoriului, pe atât de multe si sonore era chicotelile, fluierăturile si comentariile desuchiate ale publicului spectator. După revolutia (sau ce va fi fost ea) din '89, când s-au mai slobozit granitele înainte de a ne fi închise cu lacăte grele pentru multi ani, i-am auzit pe cei care au apucat să ia contact cu cultura vestică (ca să nu mai vorbim de cea de dincolo de ocean) si care nu prea erau încântati. Nu că noi am fi fost pe cai mari, dar nici să nu stii că Venetia este în Italia, că Picasso nu este marcă de automobile ori că pământul nu arată ca o tobă, ci ca un cartof.
Titlul cărtii de pe noptieră...
Uite că blestemul ne-a ajuns. A apărut si la noi un nou gen de cultură, pe care am denumit-o „Cultura TV - Presă - Internet“. Remarcati că nu am introdus în ecuatie si radio-ul, fiindcă este o născocire perimată. Cine mai ascultă astăzi radioul? Poate undeva pe un vârf de munte sau tinerii amatori de MP3, cu căstile la urechi. Noul gen de cultură este facilă, comodă, nu te obligă la nici un efort, îti vine la pachet, în culori, gata interpretată si, fapt notoriu, îti asigură un pospai de cultură, care nu te alungă (mai corect, autoalungă) dintre intelectuali. Ba, dacă esti mai istet la minte, poti face caz de cultura si cunostintele tale. Din toate domeniile. Ia îndrăzneste si acuză pe un cunoscut de lipsă de cultură! Nu te mai speli cu toată apa la îndemână, fie că este un râu precum Cuejdiul sau Dâmbovita dacă nu Dunărea. Dar dacă-l întrebi, pe neasteptate, pe cel revoltat, care este titlul cărtii de pe noptieră (dacă o are, cartea nu noptiera), pe care o citeste, zău că... âââââââ, o să se bâlbâie. Toate cele de mai sus mi-au fost prilejuite de o recentă întâlnire cu mai multi oameni de condei veniti de departe. Nu că sunt omul amănuntului, dar este interesant pentru cititor să afle mai multe. Cupola bibliotecii avea chiar în mijloc, pe pardosea, o glastră cu flori. Scaunele erau asezate în cerc, pe două rânduri. Pe rândul dinspre centru erau obisnuitii întâlnirilor de aceste gen, în vreme ce al doilea rând, din afară, era ocupat, ochi (ba mai stăteau câtiva în picioare), de elevi. Ce frumos!, mi-am zis. Si din partea amfitrionului nostru, si din a profesorilor. Însă ca la Iasi, încet-încet, rândul exterior de scaune s-a golit. Dumnezeu să mă bată dacă gresesc (cârcotas, ce vreti!), am deslusit pe obrazul ultimului plecat roseata rusinii că era chiar cel de pe urmă. Mai departe, ce să spun? Recunosc că am dat si eu în dârdora puzderiei de cetăteni de toate genurile care văd, constată, mârâie si se plâng de ce văd si constată dar... nimeni nu dă solutii. Cuminti, viabile, realizabile. Cum ar putea merge cultura foarte bine - sau măcar bine - când nici un domeniu, absolut nici unul din societatea noastră postrevolutionară nu merge ? Nici măcar la un minimum acceptabil? Realitatea este una singură: o ducem prost ! Din ce în ce mai prost si tot mai prost, fără nici un fel de perspectivă. Viata este mereu tot mai grea si pentru marea majoritate a oamenilor care au rămas. Oricât ai fi de nesimtit si lipsit, tu personal, de necazuri si de grija zilei de mâine, nu poti rămâne indiferent când vezi ce se întâmplă în jurul tău. Până la urmă ... mai că-ti vine să continui cântecelul din moto: Si-asa-mi vine câteodată / Măi dorulet măi / Să mă duc în lumea toată/ Măi dorulet măi... Unde, Dumnezeule, unde?
Măi dorulet măi
Dacă cineva, parafrazând motto-ul de mai sus, ar înlocui cuvântul „amărât“ cu „cârcotas“, poate că n-ar gresi. Si nici nu m-as supăra. Însă nu am cum să nu-mi spun plângerile ca multi dintre cei ca mine. Să vedem... În urmă cu mai multe luni de zile, eram invitat la Iasi, la una dintre cele mai vechi societăti stiintifice si culturale din tară, să tin o conferintă. Frumos! În program, figura un foarte distins profesor din Bucuresti, care urma să ne întrebe „Îl mai merităm pe Eminescu?“, după care urmam eu cu „Cetătile Moldovei“. Iasi, atmosferă universitară, lume subtire, asistentă aleasă, sală plină, mi-a plăcut că cel putin jumătate dintre cei prezenti era tineri. Frumos! Mi-am spus că, neapărat erau studenti si, în mintea mea năroadă, am socotit că unii reprezentau viitori oameni de literatură (dascăli, scriitori, jurnalisti, critici literari si asa mai departe), iar ceilalti istorici. Numai că bucuria si plăcerea mea au fost de scurtă durată. Nu si-a început bine profesorul bucurestean expozeul (un splendid si bine documentat studiu), că pâs-pâs (cu mare grijă ca nu cumva să deranjeze asistenta), toti tinerii au dispărut si au rămas numai de-alde noi, ăstia mai copti. Cu ocazia centenarului lui Nichita Stănescu, am fost invitat la minispectacolul realizat la un liceu, cu recitări din poezia celui dispărut dar si cu evocări si versuri proprii. Cea mai apreciată a fost o elevă din ultima clasă, aureolată cu titlul de „poetă a liceului“, care a recitat din lirica poetului dar si din propria productie. Frumos! Numai că în discutia cu doamna dirigintă a fetei, aceasta ne-a relatat că atunci când i-a oferit tinerei recitatoare cartea cu versurile poetului (una care are pe copertă efigia acestuia), speranta poeziei noastre s-a dumirit si si-a exprimat surpriza: „Aaaaaa... e bărbat! Credeam că Nichita e femeie!“. Se vede treaba că nu-l citise pe poet si o cunostea mai bine pe cântăreata noastră amatoare de scandaluri. În urmă du foarte multi ani, după 1944, când luase fiintă ARLUS (Asociatia Română de Legături cu Uniunea Sovietică), eram la Galati, si fusesem dusi cu scoala, alături de militari si alti amatori de cultură, la o sală mai încăpătoare, un cinematograf, la un recital de operă, sustinut de o celebră solistă din Leningrad. Biata de ea! Cred că si-a blestemat soarta. Pe cât de mult patos punea în interpretarea repertoriului, pe atât de multe si sonore era chicotelile, fluierăturile si comentariile desuchiate ale publicului spectator. După revolutia (sau ce va fi fost ea) din '89, când s-au mai slobozit granitele înainte de a ne fi închise cu lacăte grele pentru multi ani, i-am auzit pe cei care au apucat să ia contact cu cultura vestică (ca să nu mai vorbim de cea de dincolo de ocean) si care nu prea erau încântati. Nu că noi am fi fost pe cai mari, dar nici să nu stii că Venetia este în Italia, că Picasso nu este marcă de automobile ori că pământul nu arată ca o tobă, ci ca un cartof.
Titlul cărtii de pe noptieră...
Uite că blestemul ne-a ajuns. A apărut si la noi un nou gen de cultură, pe care am denumit-o „Cultura TV - Presă - Internet“. Remarcati că nu am introdus în ecuatie si radio-ul, fiindcă este o născocire perimată. Cine mai ascultă astăzi radioul? Poate undeva pe un vârf de munte sau tinerii amatori de MP3, cu căstile la urechi. Noul gen de cultură este facilă, comodă, nu te obligă la nici un efort, îti vine la pachet, în culori, gata interpretată si, fapt notoriu, îti asigură un pospai de cultură, care nu te alungă (mai corect, autoalungă) dintre intelectuali. Ba, dacă esti mai istet la minte, poti face caz de cultura si cunostintele tale. Din toate domeniile. Ia îndrăzneste si acuză pe un cunoscut de lipsă de cultură! Nu te mai speli cu toată apa la îndemână, fie că este un râu precum Cuejdiul sau Dâmbovita dacă nu Dunărea. Dar dacă-l întrebi, pe neasteptate, pe cel revoltat, care este titlul cărtii de pe noptieră (dacă o are, cartea nu noptiera), pe care o citeste, zău că... âââââââ, o să se bâlbâie. Toate cele de mai sus mi-au fost prilejuite de o recentă întâlnire cu mai multi oameni de condei veniti de departe. Nu că sunt omul amănuntului, dar este interesant pentru cititor să afle mai multe. Cupola bibliotecii avea chiar în mijloc, pe pardosea, o glastră cu flori. Scaunele erau asezate în cerc, pe două rânduri. Pe rândul dinspre centru erau obisnuitii întâlnirilor de aceste gen, în vreme ce al doilea rând, din afară, era ocupat, ochi (ba mai stăteau câtiva în picioare), de elevi. Ce frumos!, mi-am zis. Si din partea amfitrionului nostru, si din a profesorilor. Însă ca la Iasi, încet-încet, rândul exterior de scaune s-a golit. Dumnezeu să mă bată dacă gresesc (cârcotas, ce vreti!), am deslusit pe obrazul ultimului plecat roseata rusinii că era chiar cel de pe urmă. Mai departe, ce să spun? Recunosc că am dat si eu în dârdora puzderiei de cetăteni de toate genurile care văd, constată, mârâie si se plâng de ce văd si constată dar... nimeni nu dă solutii. Cuminti, viabile, realizabile. Cum ar putea merge cultura foarte bine - sau măcar bine - când nici un domeniu, absolut nici unul din societatea noastră postrevolutionară nu merge ? Nici măcar la un minimum acceptabil? Realitatea este una singură: o ducem prost ! Din ce în ce mai prost si tot mai prost, fără nici un fel de perspectivă. Viata este mereu tot mai grea si pentru marea majoritate a oamenilor care au rămas. Oricât ai fi de nesimtit si lipsit, tu personal, de necazuri si de grija zilei de mâine, nu poti rămâne indiferent când vezi ce se întâmplă în jurul tău. Până la urmă ... mai că-ti vine să continui cântecelul din moto: Si-asa-mi vine câteodată / Măi dorulet măi / Să mă duc în lumea toată/ Măi dorulet măi... Unde, Dumnezeule, unde?
Articol afisat de 186 ori | Alte articole de acelasi autor | Trimite mesaj autorului |
(Virgil RĂZESU) |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu