Iată că vine şi ziua examenului de licenţă; chiar dacă toţi îmi spun
că e o formalitate, trebuie să păstrăm aparenţele… Mă gândesc ce aş
putea să le explic celor din comisie despre emulatorul meu de
microprocesoare ; în viziunea celui care a înfiinţat secţiile de la noi,
Electronica Aplicată e o secţie eminamente analogică. Ba chiar am avut
un curs de tuburi electronice; am fost de vreo patru ori în speranţa că
vom trece de faza pe muzeu, dar dacă am văzut că nu e chip, am
renunţat. Bingo: am un mic circuit de reset, din doi tranzistori; îl
desenez mare, frumos, cu toate rezistenţele din dotare. Cu planşa
pregătită merg a doua zi la comisie. Planul funcţionează de minune,
explic povestea cu „se incarcă condensatorul, se descarcă condensatorul”
şi gata. Sunt inginer!
Urma să fim prima generaţie care nu mai are repartiţii. Repartiţia,
coşmarul atâtor generaţii, în sfârşit abolită! Doar că problema e că
minunatele noastre fabrici şi uzine nu sunt în cea mai bună formă;
contactul cu capitalismul de bazar, ăla care are televizoare mai bune –
color neneacă!, radiouri la preţ de dumping şi oi mai cornute – le-a
lăsat pe toate cam ameţite şi făra de vlagă. Până la urmă scoate Petre
Roman un aș din mânecă: cine angajează absolvenţi va primi o
sponsorizare de la Guvern. 75% din salariu . Cadeux!
Uite că se găseşte cineva care angajează. IEMI! Exact unde făcusem eu
practica acum doi ani. Singura fabrică de pe platformă despre care ştiu
sigur că foloseşte CMOS-uri, alea pe care de-abia le producem de vreo
cinci ani, când am luat fabrica de la nemţii din Est! Progres! Mă duc
deci.
Interviu de angajare. Un inginer doar cu câţiva ani mai mare ca mine
îmi pune în faţă o schemă electrică. Ceva ce produc ei, un radio parcă.
Mă întreabă de una, de alta, de ce am pus asta aici, ce face circuitul
asta dincoace…. Îl văd cum se luminează la faţă. Vede că ştiu. La un
moment dat, „mă prinde”. De fapt era ceva uşor controversat, dar n-am
tupeu să îl contrazic. În fine, sunt angajat. La toamnă încep, aşa că
mai am o mică vacanţă în faţă. Ultima vacanţă de pierde-vară, întâia
vacanţă de om al muncii.
Îmi petrec vara parţial încercând să mai resuscitez ING-ul, revista
politehniştilor. Văd bine ca e o cauză pierdută; distracţia noastră de
ziarişti amatori nu se potriveşte cu afacerile de acum. De fapt am mai
rămas doar noi şi Opinia de la Iaşi . Oamenii chiar câştigă bani din
ziare, n-ai cum să mai concurezi. Şi în nici un caz când scoţi revista
la câteva luni. Păi suntem în ‘91, într-o săptămână se întămplă câte se
întâmplau înainte într-un an. Mă las păgubaş; noroc că nu e vreun
cronicar să scrie la zapis: Bădici, ăla care a falimentat revista
Politehniştilor…
Şi uite acuş vine şi toamna. Caut la repezeală un apartament cu
chirie, împreună cu doi colegi, cu gândul să văd mai târziu o soluţie
„definitivă”. ( în următorii ani o să locuiesc în fiecare cartier
bucureştean pe perioade de la trei luni la caţiva ani) . În ziua Z, mă
prezint la uzină. Doamna de la personal are însă o problemă. Nu are cum
să ne angajeze. Ne recită „par coeur”: angajarea se face prin
repartiţie, prin transfer şi prin detaşare”. Aşa scrie la lege. Nu scrie
nimic de concurs. Mergeţi la facultate să va dea repartiţie. Încercăm
să o punem la curent cu evenimentele de la ‘89 încoace, dar fără succes.
Fiat Justitia! Hai la facultate. Secretara începe să râdă: păi şi în
baza a ce să vă dau eu repartiţie? Duceţi-vă înapoi!
Colegii bucureşteni găsesc o soluţie ingenioasă. Se duc la „Şomaj” şi
iau de acolo o repartiţie. Hmm… la mine ar fi cam complicat, nici nu
ştiu unde să merg, am actele pe Mârşani; probabil la Craiova, dar cu
şanse îndoielnice de reuşită. Într-un târziu, ne vede directorul stând
pe hol. Îi povestim tărăşenia; intră cu noi la „Personal” şi porunceşte:
„pe răspunderea mea”! Doamna se conformează. Sfârşitul unei zile grele.
Voi lucra la secţia de produse speciale.
„Produsele speciale” sunt un eufemism pentru produse militare. De
fapt toată lumea ştie asta, dar sună mai conspirativ, inamicul n-o să se
prindă. Ajungem în birou, doi boboci, precum în filmele comuniste cu
agronomi; toţi ceilalţi ingineri de acolo se apropie de patruzeci de
ani, aşa că suntem porecliţi instantaneu „stagiarii”. Pentru început
primim sarcina de a căra găleţile de apă provenite de la aerisirea
caloriferelor. Vine iarna, oamenii încă au coşmaruri cu frigul din
fabrică, dar acum se pare că încălzirea funcţionează. Ok, o interpretăm
ca pe un soi de botez, ne conformăm.
Citim ziarul şi discutăm politică. Eu sunt mai inflăcărat; mi-am
cumpărat o insignă cu Alianţa Civică şi o port în piept uneori, aşa că
devin „stagiarul politic”. Colegul meu nu e prea interesat, deci devine…
aţi ghicit deja…apolitic.
După prima săptămână îmi pierd răbdarea şi mă duc la şeful de birou.
Nu am primit nimic de făcut; practic stau opt ore şi discut cu colegii. E
drept, am profitat de timp să îmi mai bag nasul pe ici pe colo; IEMI
produce de exemplu un tester pentru circuite digitale. Introduci
circuitul, apeşi pe buton, şi aparatul îţi spune modelul circuitului şi
dacă e bun sau nu. Aş fi curios cum funcţionează, dar colegii mă
avertizează că s-ar putea să nu mai ştie nimeni; cei care l-au proiectat
nu mai sunt prin ţară.
Primesc o temă de lucru, un fel de interfon pentru autospeciale.
Între timp, „şeful” mă trimite în secţie să îi ajut la echiparea unei
maşini. Cel cu care lucrez e un fel de şef de sindicat; după două zile
mă întreabă dacă nu vreau să devin membru. Îi răspund cum poţi să
răspunzi doar la douăzeci de ani , că în viziunea mea un inginer bun nu
are nevoie de sindicat ca să îi apere drepturile.
Domnul Ardelean este inginer în secţie. De câte ori mă vede îmi
şopteşte : UDMR-ul! Prima dată nu am înţeles, abia mai târziu mi-am dat
seama; UDMR face parte din AC, şi cum ungurii sunt duşmanii, Alianţa e o
organizaţie duşmănoasă. Altfel, e de acord cu mine cam pe orice temă. E
un munte de om, îl simt totuşi cald şi înţelegător. Ce o fi în mintea
oamenilor ăştia?
Colegul meu de cameră, din facultate, Florin, se angajează alături,
la IIRUC. E ca în „răsplata talentului”: un coleg care ştie că e printre
cei mai buni la computere – a construit zeci în timpul studenţiei – îi
face o recomandare.
La noi în fabrică există un fel de cantină; poţi mânca o ciorbă sau
un pilaf la preţ bun şi un Brifcor. La IIRUC e altfel: au prăjituri și
Pepsi. La noi programul începe la şapte fără un sfert; la IIRUC la nouă.
La noi nu poţi ieşi din fabrică fără bilet de voie. Uneori îmi iau
bilet de voie şi cumpăr pentru toţi covrigi de la metrou. La IIRUC nu e
nici un portar. Muncitorii au găsit ( sau au făcut) o mică spărtură în
gard prin care se poate „evada”; o folosesc și eu uneori ca să beau un
Pepsi. Mă amuz cu Florin: IEMI e în comunism, IIRUC în capitalism. Cei
din comunism mai evadează din când în când. Ei repară PC-uri, celebrul
Felix PC: prima operaţie e să introducă o bucată de carton în sloturile
libere. Conectorii româneşti sunt aşa de proşti că fac scurtcircuite.
Mă duc la şeful meu şi îi spun că nu mai vreau să folosesc
condensatorii mari şi butucănoşi pe care îi avem prin fabrică. Îi arăt
catalogul: chiar şi IPRS produce generaţia nouă, mici şi lucitori.
E de acord, dar trebuie să fac un referat. Zice: dar nu pune 4
bucăţi, pune 100 să avem pe aici. Facem. Observ că are un tic, atunci
când semnează, chiar şi bilete de voie, îi tremură mâna. Povara
răspunderii…
Merg cu referatul la „financiar”. Există o doamnă acolo, „control
financiar preventiv”; mă întreabă ce rachetă spaţială construim de tot
venim cu referate? Dar cum nu are nici o idee de ce conţine referatul,
semnează.
Bun, gata proiectul, hai să îl punem la teste. Mi se pune în braţe o
carte cu cerinţele echipamentelor militare, trebuie să iau de acolo
probele necesare şi să le scriu în caietul de sarcini. N-am scris
niciodată aşa ceva şi nu prea găsesc pe nimeni să îmi explice. Ok, iau
din carte: în principal am vibraţii şi probele de temperaturi. Bine că
am ieşit din Pactul de la Varşovia, acum trebuie să testez la -35 grade
în loc de -55.
Mă duc la vibraţii. Băiatul de acolo mă întreabă dacă trebuie să îl
montăm pe avion. Nu zic, pe maşină. Păi nu am mai făcut niciodată probe
la vibraţii aşa de mari, îmi zice. Aduc cartea, ne uităm împreună. Aşa
scrie, deci le vom face. Bine că am scos condensatorii ăia, nu am nici o
componentă care să aibă masă semnificativă, iar lipiturile le-am făcut
cu mâna mea. Toate bune, deci, nu sunt probleme.
La temperatură am îndoieli. Nu am lucrat niciodată la -35 de grade;
întreb dacă nu pot face nişte încercări preliminarii. Nu, nu se poate.
Sunt destul de conştient că nu voi putea obţine puterea maximă, încerc
să le explic că e un pic aberant, pentru că matematica ne stă împotrivă:
U pătrat pe R la 12V vârf la vârf şi 4 ohmi dă fix 4W ; dacă mai pui
şi pierderile, sigur va fi mai mică.
În fine, nu prea mai pot schimba nimic; mergem la probe şi evident că
măsurătorile arată 3,6 W, mai ales că doamna care le face are o
atitudine făţiş ostilă şi priveşte acele aparatelor dintr-o parte, să
iasă mai puţin. Dar şi fără atitudine, tot 3,8 ar fi ieşit. Le explic că
e la fel şi cu produsul actual, dar înţeleg că m-am păcălit. Trebuia să
fac asta înainte de probe.
Mai târziu aflu şi de unde venea ostilitatea: înaintea mea, fabrica
omologase o staţie radio despre care colegii spuneau că se strică de
trei ori pe săptămână. Evident că nu ar fi avut cum să treacă aşa ceva
în condiţii corecte; i se forţase mâna şi acum trebuia să se răzbune.
Fabrica se pregătea de o mare licitaţie; armata trebuia să elibereze
frecvenţele pe „normă est” şi să treacă la cele pe „normă vest”. Deci
avea nevoie de noi staţii radio. Dar o să las continuarea pentru o
eventuală dată viitoare…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu