Dragostea nu se împiedică în vârstă

"În grădină"

 

- Sunt o veche cititoare a revistei "Formula AS". Fără scrisorile publicate în paginile de la "Asul de inimă", n-aş fi scris aceste rânduri în veci de veci. Pe cine să intereseze povestea unei bătrâne care se îndrăgosteşte la 65 de ani? "Pe nimeni", aş fi răspuns, în anii când nu descoperisem revista. Acum răspund: "pe oricine". Din textele publicate, scrise cu enorm de multă sinceritate, reiese atâta singurătate, atâta nefericire şi lipsă de orizont, încât m-am gândit că povestea mea de iubire, începută acum, spre sfârşitul vieţii, ar putea să sădească speranţă, să demonstreze că sufletul nu ne îmbătrâneşte odată cu vârsta, că poate oricând să înflorească, să ne ajute să luăm viaţa de la început -

Iubirea nu este altceva decât un produs al ima­gi­naţiei noastre - gândeam eu, până nu de­mult. Un simplu şiretlic, prin care specia îşi asi­gură perpe­tua­rea. Îţi pierzi capul, refuzi să asculţi îndoielile care în­cearcă să-ţi şoptească la ureche un ultim aver­tis­ment, te măriţi, devii mamă. Cu un ase­menea happy-end se încheie, de obicei, filmele, dar în realitate, abia de aici începe drama, fiindcă ro­man­tismul s-a dus.
Eu, cel puţin, n-am avut noroc în dragoste nici în prima tinereţe, nici mai târziu. După ce mi-am cres­cut singură cele două fete, mi-am spus că, totuşi, oa­menii sunt făcuţi să trăiască în cuplu, aşa că mi-am adu­nat tot curajul şi m-am implicat din nou într-o relaţie, însă ea mi-a adus numai nefericire. În cele din urmă, am decis să mă eliberez şi, din ziua aceea, am devenit o fiinţă autonomă, care nu mai aştepta nimic de la nimeni şi îşi era pe deplin suficientă sieşi. Prie­tenele de-o vârstă cu mine care, după un şir întreg de despărţiri, încă mai căutau cu disperare un bărbat, mă făceau să zâmbesc. Vânătoarea online, în căutare de partener, mi se părea lucrul cel mai penibil cu pu­tin­ţă. Pentru ce ar avea nevoie femeile de bărbaţi, când se pricep să-şi facă toate cele de trebuinţă prin casă, iar copiii sunt de-acum mari? De ce nu vor să se trezească odată din visul lor naiv?
În toţi anii aceia, înainte de a-l găsi pe Paul - fără să-l fi căutat - nu mi-am dat seama nicio clipă că mi-ar lipsi ceva. Cred că dorurile mele stăteau bine ascunse în cotloanele neştiute ale sufletului. După ce fostul meu soţ s-a hotărât să ia viaţa de la capăt cu o altă familie, nu mi-a fost deloc uşor să mă descurc cu fiicele mele. Am lucrat ani de zile cu cifre, într-un serviciu financiar - o muncă monotonă, care nu-mi procura niciun fel de satisfacţii. Şi iată că acum, pe neaşteptate, internetul a deschis în viaţa mea un nou univers. De vină a fost una din fete, care mi-a spus că este o aventură pe care merită s-o încerc... Am învăţat repede şi m-a captivat. Seară de seară, până noaptea târziu, zăboveam în faţa calculatorului, fiindcă acolo aveam majoritatea contactelor mele sociale. Postam pe facebook trandafirii din grădină, un tort care îmi reuşise deosebit de bine sau chiar pe mine însămi, într-un moment de repaus, pe terasă. Asta îmi aducea aprecieri din partea unor necunoscuţi. Intram în dialog cu oameni care aveau opinii asemănătoare cu ale mele - nu numai despre situaţii şi împrejurări din exis­tenţa noastră zilnică, ci şi despre politică, artă sau muzică. Aşa, nu eram niciodată cu totul singură şi, în acelaşi timp, puteam păstra distanţa: închideam cal­cu­latorul şi eram lăsată în pace. Pentru mine, asta pă­rea să fie soluţia ideală. Îmi permitea să rămân inde­pen­dentă.
Într-o zi, am văzut la unul dintre prietenii mei de pe facebook o pictură abstractă. Culoarea dominantă era un verde intens, nuanţa mea favorită. Mi-a plăcut mult şi i-am dat imediat un "like". Au urmat şi alte tablouri în acelaşi stil, care mi-au trezit curiozitatea şi m-au îndemnat să intru pe site-ul pictorului. Îl chema Paul. Pe lângă o mulţime de tablouri superbe, am putut vedea şi câteva fotografii de-ale lui: un băr­bat cu părul alb, cu o pălărie cochetă şi ochi zâm­bi­tori. Mi s-a părut foarte prietenos, chiar simpatic şi-atrăgător. Apoi am dat like pe toate postările lui - mu­zică, citate, imagini. Mai târziu, am aflat că şi el s-a uitat pe contul meu, după ce mi-a observat re­ac­ţiile. A fost evident că şi lui îi plăceau foto­gra­fiile mele. Primul lui mesaj personal către mine a fost: "Mai există o cameră liberă în castelul Fru­moasei din pă­du­rea adormită?" I-am răs­puns: "Pentru tine, ori­când."
Un flirt online, între doi pensionari. Asta era tot ce-mi trebuia. Fără pericolul ca realitatea să spulbere magia. Iar eu puteam să-mi duc viaţa mai departe, ne­fi­ind obligată să dau socoteală cuiva. Însă nu mai e­ram singură. Aşteptam, zi de zi, veştile primite pe facebook.

"Nemţişori"

 

Paul avea o voce învăluitoare şi caldă, lungea puţin cuvintele, după obiceiul tipic ardelenesc. La rân­dul meu, vorbeam cu un accent moldo­ve­nesc, pe care el îl găsea fermecător. Printre fo­to­gra­fiile lui, am descoperit la un moment dat şi una din tinereţe şi am avut îndrăzneala să-i scriu: "Acum treizeci de ani, ai fi fost exact genul meu!" De la distanţă îţi poţi per­mite să fii pro­vo­catoare, pentru că ştii că nu vor exista consecinţe, e vorba doar de un joc gratuit. Ori­cum, îmi era limpede că prezenţa acestui om devenise im­portantă în viaţa mea, necesară aş spune, chiar şi aşa, mijlocită prin­tr-un ecran de calculator.
Apoi, el m-a luat prin surprindere, făcând primul pas de apropiere. A postat pe facebook un bilet de tren Deva-Iaşi. Voia să vină la mine! Am simţit cum inima îmi bate mai repede şi sângele îmi urcă în obraji, o descărcare de adrenalină mai puternică decât cea de la 14 ani, când am fost să­ru­tată pentru prima oară. Dar mi-am stă­pânit emoţia şi i-am răspuns, pe acelaşi ton calm şi cordial dintotdeauna, că ar fi nimerit, atunci, să-şi amâne vizita până la ziua mea de naştere. Iar el mi-a ac­cep­tat pe loc condiţia.
Între timp, ne spuseserăm lucruri pe care eu nu le-aş fi spus vreodată unui băr­bat, dacă l-aş fi privit faţă în faţă: "Cu tine aş avea curaj să merg până la ca­pătul lumii." Şi el: "Tu eşti femeia pe care am aş­­tep­tat-o toată viaţa." Cuvinte mari, caraghioase, pentru o femeie de vârsta mea, dar care îmi făceau atât de bine. Era ca şi cum crusta dură, care îmi în­că­tu­şase inima de o veşnicie, începuse să se desprindă şi să cadă. Aşa că, încă înainte de prima noastră în­tâl­nire în viaţa reală, eram convinşi că avem nevoie unul de celălalt. Bi­neîn­ţeles, prietenele mele clătinau din cap com­pă­ti­mitoare, gândindu-se că am luat-o razna, dar îmi priveau "nebunia" cu în­găduinţă şi îmi doreau noroc. O urare bi­nevenită, fiindcă eu deja aveam impulsuri care mă pu­neau în conflict cu mine însămi. Când întârzia să mă caute, mă uitam nerăbdătoare la ceas şi, dacă trecea mai mult de o oră, mă te­meam că i s-a întâmplat ceva rău. Când posta un clip cu o cân­tăreaţă sexy, mă po­me­neam tul­burată de gelozie. Eram ge­loasă şi pe trecutul lui, pe toate acele femei tinere şi fru­moa­se care îl iubiseră cândva. Fără să ştiu când şi cum, mă trans­formasem în ceva ce eu ridiculizasem altă­da­tă cu orice prilej: o biată fetiţă îndrăgostită - şi, din păcate, una care ar fi avut trebuinţă urgent de un lif­ting care să-i întindă pie­lea în­cre­ţită de pe gât şi obraji. Penibil! Însă trenul plecase din gară, nu mai putea fi oprit.
Am intrat în panică şi am căutat o cale de a evita în­tâlnirea. L-am rugat pe Paul să nu mai vină, fiindcă toc­mai închiriasem camera disponibilă unui tânăr stu­dent... A fost o laşitate din partea mea, dar el nu s-a pierdut cu firea. Mi-a scris: "Pot aştepta până când ai să te simţi pregătită. Nu uita că sunt mereu lângă tine." Nu-mi venea să cred. Omul trecuse peste ceea ce era de fapt o ofensă şi nu-mi întorsese spatele. Do­va­dă că era interesat, într-adevăr, de mine ca per­soa­nă, şi nu doar tentat de promisiunea unei aventuri. Aveam aceeaşi vârstă şi, printre fotografiile mele, văzuse şi unele care mă avantajau mai puţin. Atunci s-a născut în sufletul meu un sentiment pe care nu-l mai avusesem şi nu-l cunoşteam: încrederea. Înainte, de fiecare dată când un bărbat încerca să se apropie de mine, mă temeam că nu urmăreşte decât să mă ducă în patul lui. Uneori, o doream şi eu. Însă acelea au fost nişte atracţii pasagere, fără vreo legătură cu dra­gos­tea. Câteodată, aproape că i-am dispreţuit pe băr­baţi, pentru lăcomia lor sexuală. Şi pe mine însămi m-am detestat, nu o dată, fiindcă îi acceptasem. Aces­ta a fost unul dintre motivele pentru care alesesem, în final, să trăiesc singură.
În ce-l priveşte pe Paul, însă, era evident că el pe mine mă vrea şi că nu reprezint pentru el un obiect sexual. Cu timpul, s-a creat între noi o asemenea apro­piere, cum nu bănuiam că poate exista. În cores­pondenţa noastră online, ajunsesem să ne împărtăşim, fără nicio reţinere, cele mai intime gânduri şi dorinţe. Eram absolut sigură că el era bărbatul potrivit pentru mine şi că toate lucrurile se aşezaseră, în sfârşit, la locul lor. Atunci mi-am făcut bagajele şi am plecat la Deva. El suferise o operaţie dificilă şi voiam să-i dau o mână de ajutor, ca să se pună mai repede pe pi­cioa­re. A­veam de gând să-i gătesc supe gus­toase, ca unui soţ alături de care aş fi trăit o mare parte din viaţă şi, cu toate acestea, anii lungi de căsnicie nu m-ar fi făcut să-l îndrăgesc mai puţin. Nu mă temeam deloc că mă va dezamăgi. Doar în privinţa locuinţei lui aveam o mică strângere de inimă, întrebân­du-mă dacă nu cumva mă voi simţi stră­ină acolo. Însă rezerva mea s-a do­ve­dit nefondată. Apartamentul era mic, ce-i drept, dar plin de cărţi, ta­blo­uri şi muzică.
Şi Paul? Când a apărut în faţa mea, a fost întocmai aşa cum mi-l închipuisem. Ne-am salutat ca doi vechi prieteni, cu un sărut afectuos pe obraz, iar gestul a fost firesc şi familiar. Parcă eram cineva de-ai casei, iar nu un musafir sosit de departe. Încă o dată, am avut confirmarea că nu mă înşelasem. Apoi, când s-a simţit suficient de înzdrăvenit după ope­raţie, mi-a arătat oraşul. Nu mai trebuia să ne scriem mesaje pe cal­culator, ci puteam să ne plimbăm pe străzi, ţinându-ne de mâ­nă. Ne aflam în realitatea con­­cretă, nu în cea virtuală - iar eu eram îndrăgostită fără scă­pare, ca o adolescentă de şaptesprezece ani.
De la primele noastre con­tacte online trecuse deja un an. Ăsta a fost timpul de care avusesem nevoie, ca să mă conving că am dreptul să fiu fericită şi să renunţ la in­de­pendenţa mea. Fiindcă şi asta face parte din iubire. Există cineva pe care nu vrei să-l mai pierzi ni­cio­dată. Eşti le­gat de un alt om, îi împăr­tă­şeşti soar­ta şi îţi asumi res­ponsabilitatea pen­tru el, devii vul­ne­rabil. E nor­mal ca astfel de schim­bări să te sperie. Însă merită să rişti. Am acum ală­turi de mine un om pe care pot să mă bizui, care mă în­ţe­lege, mă doreşte, cu care pot împărţi totul. Ascultăm muzică, discutăm despre artă ori despre politică, râdem, cântăm, dan­săm, bucă­tă­rim,

"Cavalerul florii de cireş"

 

le invităm la noi pe fetele mele cu tot cu nepoţi, ne întâlnim şi cu prietenii lui. Parcă ne-am şti din­tot­dea­una. Dar a trebuit să aştept 64 de ani pen­tru ca Paul să apară în viaţa mea - şi, odată cu el, şi iubirea adevărată.
Săptămâna trecută, şi-a strâns toate lucrurile din micul lui apartament de la Deva şi le-a mutat la mine, la Iaşi. Îi place oraşul, îi place lumina lui specială, despre care spune că se aşterne singură în picturi. Şi îi plac oamenii, blândeţea, deschiderea lor şi ospita­li­ta­tea moldovenească, faptul că sunt mereu amabili şi zâm­bitori. Însă Paul spune că i-ar plăcea şi în Gro­enlanda, dacă ar fi împreună cu mine. Iar eu îl cred. Şi asta e cel mai frumos.
SMARANDA

Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU