Incognito despre educație

Un alt an școlar, aceleași școli, același Inspectorat Școlar, posibil alți directori și un regulament nou. Toate reprezintă teme de discuție, ceea ce am și făcut zilele trecute, cu un profesor  aflat la apogeul carierei, a cărui modestie e întrecută doar de valoarea sa umană. Această valoare și această modestie m-au convins, la rugămintea sa, să nu-i divulg numele. I-am pus, mi-a pus și ne-am pus mai multe întrebări în legătură cu învățământul de azi din județul Neamț, întrebări la care, veți vedea, nu prea se găsesc răspunsuri.

* Despre Regulament… numai de bine?

– Cu noul an școlar, s-a modificat din nou Regulamentul învățământului preuniversitar… El a fost o vreme în dezbatere publică, adică a fost afișat pe site și… cam atât. Din ce știți dvs., s-a dezbătut efectiv în școli acest regulament, s-a vorbit de el?

• Nu, din câte știu eu, nu. Mă rog, acum e aprobat, publicat în Monitorul Oficial… Și, chiar să se fi discutat în cancelarii, sunt destui colegi care preferă să se abțină de la orice comentarii. E o atitudine de ”Nu mă interesează, eu mai am câțiva ani până la pensie”. Iar alții nu comentează de teamă să nu aibă de suferit dacă spun ceva ”împotriva curentului”… Oamenii nu au destul curaj. Mai ales cei care sunt angajați pe perioadă determinată sau care au situații mai dificile… Ei își zic ”De ce să-mi bat eu singur cuie în cap? A, că nu-mi convine, că aș avea ceva de spus.. Spun, dar mai așa… pe la colțuri” Știți, este maxima aceea ”Adevărul te va elibera”; da, dar să nu te elibereze de tot…

– A fost o ocazie când, referindu-vă la noile generații, ați spus ceva de genul ”Copiii au devenit șefii părinților”. Sunt pe cale să devină și șefii profesorilor?

• Ce se întâmplă… dacă părinții greșesc și îi fac copilului toate voile, el așa se obișnuiește. Practic, i se inoculează ideea că lui i se cuvine totul și că el nu trebuie să facă nimic pentru a avea ceva. Încet-încet, copilul devine un mic tiran. Ca elev, este foarte dificil, mereu i se pare că e ”persecutat”, nu depune niciun efort să învețe și, din motive despre care o să discutăm, da, poate ajunge ”șeful” profesorului… Iar, peste ani, devine un adult dezorientat, nepregătit pentru viață. Mai rău, ajunge să fie dezamăgit de viață.

Vorbeam despre regulament… Sunt, în el, multe lucruri care stau în picioare, în special cele referitoare la drepturi și obligații, dar sunt și unele prevederi formulate oarecum ambiguu. Bunăoară, se interzice profesorului să îi facă observație elevului în fața clasei… Cum vine asta? Sigur că nu este permis să îl jignești, să îl umilești, dar să-l atenționezi că nu și-a pregătit lecțiile sau că are o conduită necorespunzătoare, asta se definește drept ”agresare emoțională”? Noțiunea aceasta nu este concretizată în regulament și, astfel, se lasă loc unor foarte largi interpretări. Până și o privire mai severă a profesorului ar putea fi taxată drept ”agresare emoțională”…
– Da, lasă loc subiectivismului. Cum e cu telefoanele?

• Telefonul mobil poate fi utilizat, cu permisiunea cadrului didactic, în timpul orei ”doar în situații deosebite” – și asta se înțelege, dacă i se face rău sau altă situație de acest  gen -, dar și ”în scop educațional”. Ce înseamnă ”în scop educațional”?

– Adică ați putea să le dați o temă elevilor și să le spuneți ”Căutați pe internet”?

• Sau, în loc să vin la oră cu material didactic, le spun elevilor: ”Accesați www. nu știu ce și găsim acolo un film…” Dar pot eu supraveghea dacă toți accesează link-ul indicat și nu cu totul altceva?

Este prevăzută sancționarea plagiatului la elevi! Dacă elevul are de făcut o temă și el o face, dar profesorul constată că e copiată de pe internet, indiferent de site, îl va sancționa pe elev. Cum constată profesorul? Dând căutare, pe cuvinte, pe rând, la titlul temei? Căutând în ”referate.ro”? Când să mai facă și asta profesorul?

* Evaluare sau contestație?

– Înțeleg că a apărut și dreptul elevului de a-și evalua profesorii…

• Aici sunt mai multe aspecte; poate, de exemplu, elevul să conteste atitudinea posturală a profesorului, că vine mereu încruntat, că vorbește răstit, că vine într-o ținută extravagantă. Poate să conteste modul de adresare a cadrului didactic, dacă acesta folosește cuvinte jignitoare ori expresii înjositoare… Există, din păcate, destule cazuri de profesori care ”predau” mai mult decât formal: ”Conspectați din manual de la pagina… până la pagina…” și el are, între timp, alte ocupații, după care – atenție! – pune note pe conspectele din caiete… Sau alt exemplu: profesorul predă o lecție, două, în timpul primului semestru și în rest ori face cu totul altceva, ori lipsește de la ore, după care dă o lucrare din cele două lecții; în semestrul al doilea, nu predă nicio lecție, dar mai dă o lucrare, tot din cele două lecții, motivând că vrea să vadă dacă elevii au asimilat lecțiile… Aceste cazuri merită și pot fi evaluate de oricine, nu numai de elevii lor.

Dar sunt și ceilalți profesori, care sunt integri, care predau cu silință lecțiile, care fac tot posibilul să se asigure că elevii au înțeles ce li s-a predat și care sunt și foarte corecți în aprecierea activității elevilor. Ei bine, un astfel de profesor poate să aibă și elevi delăsători, indiferenți față de școală, cu tot felul de apucături… Sigur că îi apreciază exact la valoarea lor, ceea ce, la fel de sigur, produce nemulțumirea respectivilor elevi și atunci, în evaluarea pe care elevii o fac, ei pot scrie, de exemplu, că nu înțeleg lecțiile așa cum le predă el… Și se poate ajunge la asocierea tuturor elevilor dintr-o clasă, care să decidă că ei nu-l mai vor profesor pe Cutare… Din păcate, astfel de cazuri se întâmplă deja și fără evaluarea profesorilor… Ce face directorul școlii într-un astfel de caz? În mijlocul anului școlar nu se poate face nimic, orele sunt ocupate, catedrele sunt ocupate, profesorii sunt fixați pe posturi…
– Bănuiesc doar că s-a dorit o echilibrare: dacă profesorul evaluează elevul și acesta să-l evalueze pe profesor. 

• Eu cred că aici ar fi necesare unele precizări, în genul ”Se pot contesta următoarele situații: 1…, 2…, 3…” și așa mai departe. Riguros, limpede, nu așa, orice. Sigur, una din contestații ar putea suna ”Dl. profesor pune note mici”, nu?

– Înțeleg că se pot contesta și notele…

• Da, însă numai la lucrările scrise, nu și la oral sau la lucrările practice. Altă chestiune: profesorul nu are voie să-i comunice elevului nota de la o lucrare de față cu toată clasa. Dacă elevul prezintă carnetul de note, i se trece nota, dacă nu… i se poate comunica nota aparte. Contestația notei se poate face, în principiu, în prezența unui părinte, tutore legal și așa mai departe, ajunge la directorul școlii, care dispune reevaluarea lucrării, de doi profesori care nu predau la clasa de unde este contestatarul. Dacă, în școală, nu sunt doi profesori care îndeplinesc condiția să nu predea la clasa respectivă – și e cazul școlilor mai mici -, atunci inspectoratul școlar desemnează doi profesori de la o altă școală pentru a face reevaluarea. De aici încolo, e loc de tot felul de speculații și întrebări: orice profesor desemnat astfel poate, pe bună dreptate, să obiecteze că nu este remunerat pentru această activitate ”ad hoc”, s-ar putea să nu aibă timpul fizic necesar și câte altele…  Însă, oricum s-ar rezolva o asemenea contestație, ideea este că se creează un precedent, mai ales dacă, după contestație, nota va fi mai mare, și te poți trezi cu o serie de contestații, care consumă și timp și nervi și bani.

– Se deschide un fel de…

• … de Cutia Pandorei.

– Pare, totuși, logic ca, atunci când elevul are o atitudine incorectă față de materie sau profesor, când absentează nemotivat, când nu pare interesat să învețe, să i se facă observație atunci, pe loc, în fața clasei. Bineînțeles, fără cuvinte jignitoare sau umilitoare.

• Firesc. Mi-a relatat un coleg despre un elev, care a lipsit foarte mult și, când a venit în sfârșit la ore, colegul meu l-a întrebat de ce a lipsit și a încercat să-l asculte, ca să-i pună și lui o notă, măcar să-i ajungă pe ceilalți. Bineînțeles că nu știa nimic, iar răspunsul a fost deconcertant: ”Pe mine nu mă interesează școala, am venit acum fiindcă m-au trimis părinții”… Ei, ce faci cu un astfel de caz?

– Păi, cu atâtea absențe, el nu trebuia deja sancționat?

• Ba da, dar acum ajungem la alt punct sensibil… care se leagă și de finanțare.

* Finanțarea învățământului

– Era formularea aceea nefericită, cu ”finanțarea pe cap de copil”…

• ”Per elev”, dar nu e departe de cum ați spus, ceea ce ne amintește de  formula ”pe cap de vită furajată” din cealaltă epocă… Finanțarea asta, per elev, e așa: Câți elevi ai, domnule director, în ciclul primar? Atâția. Bun, atâția de înmulțit cu suma per elev face atât; ăștia sunt banii pentru ciclul primar. Câți elevi ai în ciclul gimnazial? Și așa mai departe. Ce urmează? Dacă ai, cumva, cazuri de abandon școlar, sau elevi care pleacă în străinătate cu părinții, sau elevi care nu învață și sunt lăsați corigenți… ce se întâmplă în toate aceste cazuri? Se diminuează fondurile. Și, atunci, ce face directorul? Le spune colegilor de cancelarie: ”Voi mai vreți să luați salarii? Dacă da, vedeți cum faceți…” Și, de aici încolo, încep speculațiile: mai este cadrul didactic perfect moral ori măcar vertical? Își mai face el meseria liber sau presiunea care se pune pe el – presiune de care nimeni nu are curajul să vorbească și pe care nu mulți pot să o recunoască – îl influențează?

Alt exemplu: un profesor, corect și neinfluențabil, pune notele pe care le merită fiecare elev. Se găsește unul care se consideră persecutat și părinții îl mută la altă școală. Iar e pus directorul în postura de a-i spune acelui profesor ”Vezi ce-ai făcut? Ei, de la toamnă trebuie să-ți cauți ore, că, dacă se desființează clasa, se desființează mai mult ca sigur și catedra și tu… te duci unde ai să găsești niște ore” Mai mult decât atât: sunt părinți care cunosc aceste lucruri și spun deschis profesorului ”Da, îl persecuți pe copilul meu? Îl mut la altă școală, și mai știu vreo câțiva care, tot așa, sunt nemulțumiți și vor să-și mute copiii în altă parte, să te văd ce-ai să faci când ai să rămâi fără ore?” Alt aspect: dacă într-o școală funcționează doi-trei învățători buni sau doi-trei profesori foarte buni, părinții sunt tentați să-și dea copiii la acea școală, nu? Și e cazul școlilor cu tradiție, de elită… Și, pe principiul ”Hai, primește-l și pe-al meu…”, se ajunge la clase cu 30-35 de elevi. Nu vreau să discut despre eficiența actului de învățământ, că poți fi tu profesorul profesorilor și tot nu poți fi eficient cu prea mulți elevi; deci, nu mai spun despre asta, spun altceva: finanțarea per elev se face luând în calcul un număr maxim de 25 de elevi într-o clasă! Așa că tu ai mai mulți elevi, cadre didactice bune cu salarii bune, iar tu, director de școală, nu ai bani suficienți. Ce faci?

* Gradațiile de merit sau goana nebună după hârtii

 – Cum mai e cu gradațiile de merit?

• Ei, problema gradațiilor este foarte… spinoasă. Gradația de merit este o recunoaștere oficială, ca să zicem așa, a activității susținute de un cadru didactic, ca performanță, ca aport personal la derularea procesului educațional, dar nu numai, ca implicare în acțiuni în școală, dar și în comunitate, etc., etc. Stimulentul material al acestei recunoașteri este în cuantum de 25% din salariu, acordat pe o perioadă de 5 ani. Inițial, gradațiile erau de competența școlilor, ceea ce era foarte corect – nimeni nu te știe și nu te judecă mai bine decât colegii de muncă. Acum, de când toate dosarele se adună la inspectorat, e altceva…

Apropo de dosare, vreau să vă spun că am văzut dosare pentru gradația de merit de 600 de documente! Numerotate!

Pentru acordarea gradațiilor există o grilă transmisă de Ministerul Educației tuturor inspectoratelor, cu criteriile generale. La rândul lor, acestea divizează criteriile în subcriterii, acordând un număr de puncte fiecărui subcriteriu. Ce m-a frapat pe mine este domeniul lucrurilor științifice, adică articole și lucrări,  apărute în publicații de specialitate serioase, cu ISBN și cărți de specialitate, ca și participarea la seminarii și simpozioane cu caracter științific și, în fine, organizarea unor manifestări de specialitate. Eu nu știu cine a întocmit subcriteriile, dar constat că, la Neamț, în domeniul de care vă spun, sunt cele mai mici punctaje. M-am documentat de pe site-urile mai multor inspectorate și, de exemplu, Inspectoratul Școlar al Municipiului București acordă, pentru o carte scrisă și publicată, 10 puncte. În județele din jur, se acordă 3 sau 4 puncte pentru o carte scrisă. Cât credeți că se acordă în Neamț? 0,25 de puncte!!! Tot atât se acordă și pentru publicarea unui articol științific, în timp ce în județele din jur se acordă 1 sau 1,5 puncte, iar Bucureștiul acordă 2 puncte. Participarea cu o lucrare la o manifestare științifică este ”recompensată” la noi cu 1 punct, în timp ce, în mai toate județele, se acordă 3 sau 4 puncte… În același timp, profesorul care însoțește lotul de elevi la olimpiade, județeană sau națională – nu profesorul de specialitate, ci un cadru didactic care are grijă de copii – primește de la inspectoratul nemțean 1 punct. Sigur că este o răspundere să ai grijă de copii, dar e cotată de patru ori mai bine decât scrierea unei lucrări de specialitate!
– La toată discuția asta, mă tem că reacția va fi cea a moderatorilor tv criticați, care spun ”de ce nu schimbi canalul?”. Mă tem, deci, că ni se va răspunde ”dar de ce te înscrii la gradație, dacă nu-ți convine? Nu te mai înscrie, că nu e obligatorie”.

• Sigur că nu e obligatorie, dar oare nu-i normal, dacă faci mai mult decât alții, mai bine decât alții, să-ți fie recunoscute meritele? Ori, decât să fie cotată scrierea unei lucrări de specialitate la un asemenea nivel, mai bine s-ar renunța la subcriteriul acesta…

– Și atunci cum mai rămâne cu încurajarea cercetării și activității științifice?

• Ca să nu abordăm și altfel chestiunea asta: eu cred că așa cum, în cazul în care un cadru didactic a comis o faptă blamabilă, drept pentru care ajuns în presă și se spune că a pus o pată pe imaginea școlii la care predă, tot așa un profesor care publică niște articole, niște lucrări ori cărți cu caracter științific aduce o îmbunătățire de imagine și școlii sale.

– Spuneați mai înainte de un dosar pentru gradație care conținea 600 de piese… cum Dumnezeu a adunat atâtea?

• Păi, în viziunea celor care au modificat metodologia de acordare a gradațiilor de merit, dacă, peste 5 ani, ai de gând să te înscrii pentru o gradație, trebuie de pe acum să te apuci să strângi hârtii. Ai un copil în clasă, pe care l-ai ajutat să recite o poezie la o serbare școlară? Repede la director: ”Dați-mi o adeverință că elevul cutare, instruit de mine, a recitat o poezie”… E o goană continuă după hârtii doveditoare, ca să zic așa. Nu vedeți ce trend e acum cu diplomele? La orice manifestare se dau diplome; și nu doar câștigătorilor, premiaților, nu, tuturor participanților.

– Dacă am înțeles bine, diplomele contează nu numai pentru elev, pentru participantul efectiv, ci și pentru profesor? Dacă nu cumva mai ales pentru el…?

• Păi, cum să nu?! Bine, bine, a recitat copilul acolo sau a cântat, dar, dacă nu era pregătit de mine, cine știe dacă mai lua vreo diplomă… Și, așa, orice diplomă constituie o cărămidă mică, din care se clădește edificiul măreț al gradației de merit…

Am auzit de ceva ce s-ar putea numi ”schimbul de diplome”. Adică, într-o comună din Neamț, se organizează un concurs școlar (mai nou, nu se mai cheamă concurs, ci ”festival”; dacă participă și un elev din județul vecin, e ”festival național”; dacă ai și un invitat din Republica Moldova, e ”festival internațional”), festival care se finalizează cu diplome. Pe diplome, a devenit inerentă notificarea: ”instructor, profesor Xulescu”. După aceea, începe sarabanda: ”Am auzit că ai avut un festival, nu-mi trimiți și mie o diplomă? Că îți trimit și eu una de la mine, că am să fac și eu un festival luna viitoare…”

* La școli bune, profesori buni; la școli cu probleme… probleme

– Să trecem la altă chestiune delicată, a cadrelor didactice nou intrate în învățământ. Ele dau un concurs, nu-i așa?, după care sunt repartizate unde sunt catedre libere. Pe ce criterii se face repartiția?

• În ordinea mediilor de la concurs. Adică, cei care au obținut medii mai mari merg la școli mai bune, de prestigiu, de elită. Cei cu medii mai slabe merg la școlile mai slabe, școli cu probleme, de pe la marginea județului, în zone cu foarte mulți șomeri sau asistați sociali, cu copii din familii dezorganizate, cu copii cu dizabilități, școli din zone defavorizate de soartă, ca să zic așa. Mă întreb, e corect așa? Păi, dacă școlile acelea au probleme, au elevi slabi și ei cu probleme, noi le mai trimitem și profesori mai slabi… ce șanse mai au școlile acelea să-și revină? Nici una.

Culmea este că în astfel de școli sunt – puțini, e adevărat, dar sunt – și copii inteligenți, dotați, care ar merita profesori buni. Era cândva noțiunea de ”profesor necalificat”… Nefericită sintagmă… Ce însemna profesor necalificat? Profesor fără studii. Dar au existat vreodată ingineri necalificați, medici necalificați, avocați necalificați? Și, atunci, profesori necalificați cum au putut fi? Ei bine, profesorii necalificați erau trimiși, până nu demult, în școlile de care vorbeam mai înainte. Acum nu mai sunt ”profesori necalificați”, dar practica a supraviețuit…
– Acești nou veniți în învățământ ce probe dau la concurs?

• Probe scrise; foarte rar și vreun oral. Evident că nu e suficient. Eu spun că nota de la lucrarea scrisă ar trebui să reprezinte doar 50% din nota finală, celelalte 50 de procente să fie acordate pentru o lucrare practică. Să se găsească posibilitatea ca, în prezența comisiei de examinare, candidatul să țină o lecție la școală, în fața unor elevi. Abia atunci s-ar judeca bine aptitudinile candidatului la  postul de profesor. Fiindcă, vedeți dvs., poți fi tobă de carte, poți fi eminent, dar poți să nu ai capacitatea de a transmite, de a comunica, de a preda în așa fel încât să te faci înțeles și urmărit.

– Cum mai sunt salariile în învățământ?

• (Râsete…) Să vă spun de ce nu mai vin tineri în învățământ: cu excepția celor care prind o catedră în localitatea natală și locuiesc cu părinții și care mai vin, ceilalți nu vin pentru că nu le ajung salariile pentru chirie, utilități, cărți, hrană, ca să nu mai vorbim că ar putea fi și o navetă… Așa sunt salariile, v-am răspuns la întrebare.

Dan AILINCĂI