Mi-am zis că trebuie să aştept cele 40 de zile în care sufletul
eliberat din corp încă mai are lucruri de rezolvat. Pentru el, pentru
sufletul lui, s-aştept. Şi poate şi să-mi găsesc o stare mai… de mijloc.
Până acum m-am perindat prin multe stări, dar cel mai greu este să fii
între apatie şi furie. Tot mai bună furia, vorba lui David Hawkins,
pentru că îţi dă oarece putere, cât să nu te prelingi în moarte. Cred că
revolta asta mi-a tot dat putere zilele astea până când l-am auzit
vorbind pe cel de-al doilea preot, la înmormântare. Gyuri a fost la
Cenaclul Flacăra fix 4 zile, nu mai mult, domnule preot şi Gyuri are şi
el poeziile lui! Şi nu doar agniţenii ridicau ratingul lui Gyuri atunci
când era difuzat la televiziuni. De n-ar fi fost stolul de porumbei
albi, vreo 10-11 aşa, poate chiar 11, ca să fie clar, porumbei care s-au
rotit de câteva ori la începutul slujbei, apoi, la finalul ei, au mai
zburat o dată… de n-ar fi fost cerul absolut senin, de n-ar fi fost
prezenţa lui… Şi-apoi, puţin mai târziu, un alt preot şi o măicuţă care
m-au căutat şi m-au găsit, cărora m-am putut destăinui, ceea ce m-a
ajutat atât de mult…
De n-ar fi fost prietenii alături… O mare lehamite, o nespirituală
lehamite m-a cuprins. Aşa cum l-a cuprins şi pe el, de mai bine de un
an. Şi tot trăgeam să aibă îngăduinţă, să aibă răbdare, să se bucure de
foarte micii paşi pe care-i puteam remarca… Şi chiar dacă nu-i vedeam,
dar noi trebuia să muncim mai departe şi-atât. Poporul ăsta pare că
n-are altă soartă decât aceea de a ignora adevăratele-i valori până când
acestea pleacă ori se eliberează de tot. Nu, nu sunt incoerentă. Aşa
scriu eu. Şi nu mă interesează dacă vă place sau nu. Poate-am să
recitesc, poate am să modific, nu ştiu, dar azi, acum, duminică 2
octombrie, atâta pot. Şi simt că trebuie să scriu acum, că, cine ştie…
Nu de alta, dar eu mă pregăteam de plecare. Şi uite, e o zi aşa cum îi
plăcea lui, de vară indiană, o zi de toamnă nici prea călduroasă, nici
înnorată, în care verdele şi galbenul se-mbină maiestuos.
Spiritul Gyuri n-a murit. S-a eliberat! Asta aş vrea să fie clar
tuturor. Da! S-a eliberat din urâtul ăsta pe care-l menţinem cu toţii în
viaţa zilelor noastre. Din minciuna asta continuă, din lupta asta
perfidă, din competiţia acerbă şi absurdă în care vă învăţaţi unul pe
altul să “reuşiţi”, să “trăiţi bine”. Din mâlul pe care-l îngroaşă şi
televiziunile şi toate chestiile astea media. Până când? Cât? Cât mai
îndură românii care mai au bun simţ, care îşi amintesc ce înseamnă
decenţa, care nu s-au lăsat târâţi în clevetire, în bârfe şi mizerii, în
jocurile politice, în diabolice planuri de obţinere a “succesului”, ori
a “puterii”, a “renumelui”… Voi chiar nu-nţelegeţi că nu mai aveţi mult
până când toate spiritele înalte vă vor părăsi tocmai pentru că nu le
vreţi? Pentru că nu le recunoaşteţi? Pentru că aveţi tot felul de … idei
în cap şi nu vă permiteţi să fiţi sinceri, absolut sinceri cu voi
înşivă?… Voi chiar credeţi că în marea sa iubire Maica Domnului vă va
îngădui orice doar pentru că ŢARA asta este atât de frumoasă, pentru
că-I este atât de dragă?… Chiar nu vedeţi că v-aţi apropiat de marginea
prăpastiei?…
Striga şi Gyuri, ca în pustiu. Aşa începuse să i se pară de mai bine
de-un an. Şi tot aşa spunea şi el: degeaba vă duceţi la biserică şi
ţineţi posturi dacă nu sunteţi capabili de bunătate, dacă nu vă puteţi
opri din judecăţi, dacă nu aveţi disponibilitatea de-a ajuta pe altul,
de-a vă bucura sincer de realizarea unui coleg, dacă nu trăiţi cu toată
fiinţa adevărata iubire şi compasiune faţă de semeni, faţă de oricare
semeni, indiferent de religia lor! M-a întrebat cineva dacă Gyuri era
sigur botezat ortodox, că dacă nu era, nu-l punea pe pomelnic! Cum
arătaţi că sunteţi credincioşi în Hristos? Nerugându-vă decât pentru cei
botezaţi ortodox? Atât? Şi cu restul lumii ce faceţi? Hristos a venit
pentru întreg Pământul, nu doar pentru unii! Ce iubire e asta?… Nu
pentru asta a venit Hristos pe Pământ! Nu ca să împărţiţi voi în
continuare oamenii în “de-ai noştri şi de-ai lor”! Nu ca să daţi bani
celor care vând, ei înşişi neortodocşi fiind, fragmente din infinita
cruce pe care a fost răstignit un OM-Dumnezeu! Nu pentru asta o fi scris
Apostolul Pavel atâtea epistole pline de înţelepciune! Nu-nţelegeţi că
nu Dumnezeu vrea toate urâciunile astea? Nu înţelegeţi că îl coborâţi pe
Dumnezeu în orice mocirlă doar pentru a obţine cine ştie ce satisfacţie
temporară? Că nu aşa veţi ajunge la Dumnezeu? Nu înţelegeţi adevăratul
păcat?
Zicea Gyuri că toată lumea crede că-l cunoaşte, că-l ştie, că ştie ce
e mai bine pentru el. Tot auzindu-l repetând că s-a săturat de toate,
că s-a săturat de viaţa asta, de neschimbarea asta, de mizeria în care
trăim, că a obosit să fie român, a obosit să presteze servicii artistice
şi spirituale unui popor care n-a folosit nici măcar 40% din
potenţialul lui, şi eu am crezut că ştiu mai bine şi nu-l încurajam în
acest sens. Dimpotrivă. Dar acum înţeleg că de mai bine de un an se
străduia să se desprindă de-aici mai repede, înţeleg că şi din acest
motiv simţeam o îndepărtare din ce în ce mai mare, un zid pe care atunci
credeam că-l pune doar pentru a face o mare schimbare în viaţa lui, una
care să-l facă fericit, să-i aducă liniştea, pacea şi bucuria în trup.
Dar între timp, mi-au apărut îndoielile: oare chiar ăsta o fi fost
mosorul lui? Chiar asta o fi fost data ieşirii sufletului lui din corpul
acesta? Poate că da. Şi ştiu că greşesc îndoindu-mă. Mă străduiesc să
accept. Şi să-l las pe Dumnezeu!
Da, Gyuri era obosit, din ce în ce mai obosit de drumurile prin ţară
pe la concertele stabilite de Teo cu toate că Gyuri îi tot spunea: “Măi,
Teo, tu nu-nţelegi c-am obosit, că sunt un om bolnav, că nu mai pot
aşa, să fug dintr-o localitate în alta, şi să şi cânt?” Treaba asta
aproape că devenise o anecdotă printre colegii de la Take, Ianke şi
Cadâr. Dacă suna telefonul lui Gyuri, urma şi replica: “Ia să vezi că
iar mă sună Teo să-mi spună că mi-a mai pus o cântare, două, trei!” Şi
eu îl întrebam: De ce nu-i spui să nu mai facă asta? Sau de ce nu i-o
faci o dată şi să nu te duci la cântare?” “Cum să fac aşa ceva? Nu pot
să fac asta publicului! Dar o să-i spun că gata, din toamnă nu mai cânt
cu ei!” S-a mai întâmplat o dată asta, cu mulţi ani în urmă, când
trebuia să înregistreze un nou album iar colegii din trupă i-au spus că…
nu pot. Nici asta n-a putut uita Gyuri! Iritarea pe care o avea numai
când povestea de ce-i mai făcuse Teo, inclusiv acum, de ziua lui, mă
speria de mult. Dar cuvintele mele nu contau.
Pentru că el nu doar “cânta”! Gyuri dăruia tot ceea ce primea în
momentele acelea, toată iubirea şi înţelepciunea care-l traversau pe el,
un slujitor şi un mesager al lui Dumnezeu. Spiritul lui înalt se
micşorase suficient cât să lucreze într-un corp scund care nu fusese pe
placul comisiei de admitere la Facultatea de Teatru din Tg. Mureş demult
de tot, înainte să meargă spre filologie. Gyuri nu doar cânta la un
instrument şi din vocea sa cuprinzătoare, ci el bătea la poarta
sufletelor prezente. De-i deschideau, şi oamenii se luminau, odată cu
sufletele lor. Trăirea aceea artistică era totală, adică era o trăire
spirituală. Nu e posibilă o asemenea trăire decât dacă corpul cu mintea
lui şi sufletul ce-l locuieşte sunt dimpreună, adică sunt cu Dumnezeu
sau în Dumnezeu. Iar Gyuri pe scenă nu putea fi altfel!
Spiritul lui Gyuri nici nu are de gând să moară pentru că nu poate
muri! Pentru că spiritul nu moare! Că nu-l mai vedeţi voi jucând, de
parcă l-aţi fi văzut în ultimii ani, că nu mai aveţi la ce spectacole
Distractis să mergeţi, de parcă aţi fi mers acum un an… În Bucureşti,
dintre miile alea de fani care-i tot întrebau “când mai faceţi un
spectacol? Ne e tare dor de voi!”… unde au fost aceia în sala semi-goală
la unul din cele trei spectacole? Când Gyuri a vândut el însuşi bilete,
nu vi s-a părut ciudat? Nu vi s-a părut ciudat că una spuneţi, şi alta
faceţi? Ce fel de creştini sunteţi voi?… De ce îi mai întrebaţi pe
artişti când au următorul spectacol? Doar ca să mimaţi interesul apoi să
faceţi fotografii pe care să le vindeţi la presă pe 100 de lei
maximum?… Cum şi-a arătat marea iubire acest public? Neducându-se la
concertele şi spectacolele lui Gyuri, omul?… Sau între timp, dacă nu mai
era “vedetă de televiziune” nu mai conta? A întrebat vreodată vreunul,
măcar din curiozitate, la vreun post de radio: “Domnule, eu aş vrea să-l
ascult pe Gyuri Pascu, de ce nu difuzaţi şi cântecele dumnealui?” Sau,
cum scria destul de des în ultima vreme chiar Gyuri pe fb, dacă nici
voi, ăştia care citiţi anunţurile despre activităţile mele artistice nu
le daţi mai departe, atunci ce să mă mai aştept de la alţii?… Ştiţi voi
că în ultimii 10 ani acest “laţ” strâns în jurul activităţii lui ar fi
putut fi rupt dacă voi, poporul, aţi fi vrut cu-adevărat?… Şi, hai să
las poporul, să mă gândesc numai la “prieteni”. Şi să le spun aşa: nu
mai plângeţi, că vă vede!
Aşa cum a văzut într-un dulap şi cd-urile lui oferite cadou unor
prieteni, rămase acolo, nedesfăcute din ţiplă, ani de zile! Tare mult
l-a durut asta, dragilor! Şi n-a uitat, şi-a tot pomenit… La fel cum a
văzut şi “preţuirea” pe care i-o ofereau actorii şi regizorii
profesionişti, adică cu diplomă. Când ai de-a face cu un asemenea
artist, trebuie să-i oferi un spaţiu şi doar să ceri de la el. El va
naşte în continuu dacă i se va cere. Dar dacă nu i se cere, atunci la ce
să mai piardă vremea?… Artistul aduce de-acolo, din perfecţiunea lui
Dumnezeu, prin inspiraţie, ceea ce este potrivit în fiecare moment. Dar
dacă regizorul se crede mai deştept decât Dumnezeu, dacă şcoala
pământeană e mai presus de cea spirituală… De ce să nu vedem tot felul
de exhibiţionişti, tot felul de răcnete şi vulgarităţi, de ce să nu ne
dăm ochii pe spate în faţa unui pisoar expus în cea mai faimoasă
galerie? Unde vă duceţi, oameni buni?
I-au intuit talentul şi l-au invitat pe scena teatrului prea puţini
regizori. L-au respectat cu-adevărat prea puţini actori. Doru Ana şi
Mircea Rusu sunt, din ceea ce-mi amintesc eu, mai ales cel din urmă,
actorii şi regizorii care i-au oferit lui Gyuri nu doar scena, dar şi
boxele ei. În montarea cu studenţii UNATC, în spectacolul Fundătura după
Maxim Gorki, Mircea Rusu i-a oferit lui Gyuri ocazia de a-şi etala şi
cântecele, nu doar un personaj. Banda sonoră a spectacolului Take Ianke
şi Cadâr, sau cel puţin o parte din ea, tot de Gyuri era făcută.
Regizorul Attila Vizauer a făcut şi mai mult pentru Gyuri. Nu doar l-a
invitat în emisiunea Vorba de cultură (iată, un om care îl aprecia pe
Gyuri ca om de cultură!), dar a pus în scenă Aventurile lui Chilli Ramirez
la Teatrul Arlechino din Braşov. Sunt sigură că n-au putut înţelege
nici actorii, nici publicul de ce se zguduia Gyuri de plâns la premiera
acestui spectacol pentru copii. Cum să plângi în halul ăla? Cum să nu
plângi când ai bătut la porţile altui teatru cu 15 ani înainte şi ţi s-a
spus “te sun eu!”? Cum să nu plângi când îţi vezi un vis împlinit după
atâţia ani? Cum să nu plângi când te simţeai deja prea obosit de-atâta
aşteptare? Attila l-a invitat pe Gyuri să compună şi muzica pentru
spectacolul Cântăreţii din Bremen, apoi, anul acesta, pentru Bambi. Aşa
l-a reîntâlnit pe Robert Radoveneanu, actorul care jucase în videoclipul
Innocent Thoughts cu 19 ani în urmă şi cu care în Mes a avut
ocazia să şi joace. Tot în Bambi a intâlnit-o şi pe Mădălina Ignat, o
actriţă foarte talentată, şi care a stat şi marţi, si miercuri, împreună
cu noi, acolo, la capelă, ca şi Robert, ca şi Mircea Rusu, ca şi Andrei
Roşu, Ioana Ancea, Alice Nicolae, Oana Bojescu şi Mihaela Tolan, asta
ca să-i numesc pe cei care s-au ocupat de el şi de mine. Şi dacă tot
n-au venit la spectacolele noastre, acelor “prieteni” pe care i-am
invitat, profesionişti,şi care mi-au transmis condoleanţe, le mulţumesc
şi îi asigur că au pierdut ceva foarte important. Mai ales pentru
sufletul lor.
Aţi citit pe blogul lui, pe care tot eu i l-am făcut, împingându-l să
îşi reverse darurile, să nu moară sufocat în ele… pentru că asta se
poate întâmpla unui creator… da… aţi citit oare, ziceam, cu adevărat, cu
atenţie, cuvintele lui? Sunt atâtea cuvinte şi acolo… M-am bucurat
nespus să-l aud pe primul preot citându-l pe Gyuri. Pe noi ne-au învăţat
părinţii să nu ne lăudăm singuri că nu e frumos. Dacă ne laudă alţii, e
bine, dar să nu ni se urce la cap. Şi pentru că Gyuri era mereu în
pericolul acesta, pericolul de-a se lăsa ameţit de înălţimile unde-l
urca lumea, eu aminteam mereu, aşa, de siguranţă. Pentru că atâta vreme
cât ai un trup, oricât de înger ai fi, dar tot există posibilitatea
să-ţi frângi aripile în cădere. Şi lumea atât aşteaptă ca să mai
demonteze o dată scara spre Dumnezeu.
Are Christina Perri un cântec foarte frumos, cu nişte cuvinte foarte
adevărate şi foarte potrivite. Se cheamă Human. De ce-şi imaginează
oamenii că maeştrii ar trebui să fie cumva neumani, non-human, nişte
maşinării indestructibile şi nemuritoare? De ce nu priviţi la avatari şi
la toţi maeştrii înălţaţi să vedeţi că trupurile lor au rămas aici, sub
o formă sau alta? De ce nu înţelegeţi că transformarea corpului în
energie, în duh, necesită mult, mult antrenament şi renunţare totală la
viaţa terestră? Ori Gyuri nu a dorit această renunţare totală. El a
dorit să rămână un om cu micile lui plăceri: un cappuccino şi o ţigară,
lucrul la un proiect nou, un meci de fotbal sau o partidă de tenis…
Marţi dimineaţă, la IML, când l-am pupat şi l-am mângâiat, privindu-i
zâmbetul şi fruntea senină, întrebându-l din nou de ce mi-a făcut-o şi
pe asta, am simţit că parcă se-ncălzea sub mângâierea mea. Apoi, parc-ar
fi turnat în mine o putere, o incredibilă putere s-a născut în mine
auzindu-i vocea: “Tu ai uitat? Eu n-am murit şi nici n-am de gând să mor
vreodată! Ce, eu sunt doar ăsta?” adică trupul la care mă uitam…
Şi-apoi am înţeles că trebuie să fac ceea ce el îşi dorea, nu ceea ce
lumea se aştepta sau îşi dorea. De obicei, noi nu facem pentru ei, cei
care stau într-o cutie pe o masă, ci facem tot pentru noi. Noi, ăştia
care continuăm să ne purtăm în trupuri, ne plângem nouă de milă şi de
frică. Dacă aş fi putut aduce un cor de gospel din America, asta i-ar fi
plăcut, da. Dar am clacat! Pentru prima oară în viaţa mea, nu am mai
fost eu calul de bătaie, omul de nădejde şi omul puternic care să le
rezolve pe toate. Am clacat şi gata! Şi dacă n-ar fi fost prieteni în
jurul meu… Mi-ar fi plăcut să-mi fi transmis mai multe, nu doar să-i
pun muzica lui acolo, la capelă. Că, cine ştie, măcar atunci, în
ultimele ceasuri, oamenii vor asculta cu atenţie, iar cuvintele
cântecelor lui, adevărate mărturisiri sau spovedanii, i-ar fi ajutat să
înţeleagă că n-a fost niciun comic, aşa cum afirma cu ani în urmă o
doamnă de la TVR care, ascultându-i piesa în preselecţia pentru
Eurovision a avut de obiectat: “Da’ ce facem aici? Acuma şi comicii
compun muzică?” N-a uitat şi nici eu n-am uitat asta. A fost dureros,
cu-atât mai mult cu cât el începuse activitatea artistică prin a compune
şi a cânta muzica lui. N-a fost nici măscărici, aşa cum i-a spus
altcineva. Şi nici doar “ăla mic, cu barbă, de la Divertis!” Chiar dacă
oamenilor aşa le place, să te închidă în patru scânduri şi să-ţi pună o
singură etichetă, ca să le fie lor bine, să le fie lor comod şi
confortabil… Ceea ce nu poţi cuprinde, ori negi şi critici negativ, ori
pur şi simplu nu vezi. Aşa nu au văzut mulţi. Şi orbi au rămas.
Am rugat-o pe Monica să-i cânte ceva, să vină miercuri, înainte de
slujbă şi să-i cânte, dar… Am înţeles. Marţi spre seară au venit foşti
colegi de-ai Iarinei împreună cu învăţătoarea şi diriginta lor, cu jerbe
şi cu ochii întristaţi. Gyuri făcuse cu ei şi câteva serbări-spectacol
la şcoală, în afară de ce lucrase cu grupul care a participat la
Românii au talent. M-au impresionat atât de mult aceşti copii c-au
acceptat să-i cânte lui Gyuri Amazing Grace! La fel şi Elena
Cârstea care chiar a înţeles foarte bine că Gyuri nu-şi dorea altceva.
Şi i-a cântat lui Gyuri în capela de la Agnita, chiar dacă era răcită,
chiar dacă era şi ea obosită de câte făcuse acolo pentru înmormântare.
Dar i-am spus:”nu pentru oamenii ăştia cânţi tu, Elena, ci pentru
Gyuri!” Când a început să cânte, am ridicat ochii în sus şi am zâmbit,
lăsându-mă cutremurată de-un fior ce s-a întins pe ambele braţe, nu doar
pe unul… că doar aşa verificam noi autenticitatea unui talent: dacă ni
se ridica părul pe braţe, era sigur autentic.
Oameni buni, înţelegeţi odată că spiritul nu moare, că nu există
“nefiinţă”, nici “trecere în nefiinţă”, înţelegeţi că prin acest ritual
omul, corpul care a trăit atât cât a trăit, trebuie onorat pentru ceea
ce a făcut, ce a fost el, iar sufletul trebuie să fie uşor ca să se
înalţe liniştit la locul lui! Cum onorezi omul dacă nu-ţi pasă de ce i-a
păsat lui? Dacă nu-i cânţi ce i-a plăcut lui, dacă nu oferi mâncarea
ce-i plăcea lui… îl onorezi în fanfaronada propriilor tale plăceri? Lui
Gyuri îi plăcea să se îmbrace cât mai confortabil: blugi, tricou,
pulover şi o şapcă. Când le-am rugat pe Alice Nicolae şi Ioana Ancea să
meargă să cumpere ele un costum, în minte mi-au apărut aceste cuvinte:
“Eu sunt actor!” Adică să nu uităm care cumva şi să-i luăm vreun clasic
şi insipid costum. Şi-ntr-adevăr, fără cravată, căci nu suporta
cravatele! Din clipa aceea mi-am propus să nu-l lăsăm descoperit, ca să
nu se altereze imaginea lui niciodată. Să rămână viu, aşa cum l-au văzut
şi îl ştiu oamenii. Şi tare mult m-am bucurat când, seara, şi sora lui
mi-a spus acelaşi lucru. Cred că nici lui nu i-ar fi plăcut treaba asta,
cu-atât mai mult cu cât nu suporta să meargă la înmormântările
cunoscuţilor, nicidecum ale prietenilor, nu suporta să treacă prin acest
calvar.
Puterea pe care a pus-o în mine spiritul lui acolo, la IML, aceea m-a
ţinut aproape întreaga zi de marţi. Şi-am spus şi prietenilor,
oamenilor sinceri şi curaţi care-au venit la Capela Bellu, le-am spus
cuvintele lui, şi le-am spus că nu e adevărat că a murit, că este foarte
bine şi foarte prezent. Că-şi râde de ce vede şi-mi aminteşte cum
vorbeam despre fanfaronada şi circul pe care-l face presa, cum se
foloseşte de orice ocazie ca să mai murdărească puţin minţile oamenilor,
cum se agaţă de orice subiect fără niciun strop de decenţă, integritate
şi profesionalism. Aceeaşi presă care, din aceeaşi lipsă de
profesionalism a scris că Gyuri s-ar fi retras din activitatea
artistică, aceeaşi presă care n-a scris vreodată un cuvânt despre
ultimele sale albume sau cărţi sau concerte sau spectacole de teatru… Că
vor fi fiind câteva articole în acest sens şi câteva emisiuni de radio
şi tv hai să zic în ultimii cinci ani, nu contest. Dar vă rog pe dvs să
le număraţi. Să le număraţi bine şi pentru fiecare post de televiziune
şi de radio în parte. Şi-apoi să-mi spuneţi şi mie. Chiar îmi doresc să
ştiu. Să nu cumva să-mi spuneţi, însă, c-a fost invitat dar a refuzat să
participe la vreo emisiune tv. Dacă Gyuri a refuzat ceva, a refuzat
mizeria, emisiunile de scandal, prostirea intenţionată a oamenilor,
menţinerea unui nivel de civilizaţie, a unui nivel spiritual infernal de
scăzut prin asemenea emisiuni şi articole. Asta da, a refuzat! A
refuzat să fie parte la aşa ceva.
Câte posturi de radio din Bucureşti i-au difuzat piesele din albumele
mai recente şi de câte ori? Vă spun eu că a fost invitat de Attila
Vizauer la Radio Romania Cultural de câteva ori în ultimii cinci ani şi
acolo, în cadrul emisiunii da, au fost difuzate şi cântece de-ale lui. A
fost invitat o dată de Maria Gheorghiu la Radio Bucureşti FM. A fost
invitat de Andrei Partoş, şi poate or mai fi câteva emisiuni, şi pe la
Radio Naţional şi pe la România Actualităţi, ultima fiind emisiunea
Music Show realizată de Ştefan Naftanailă, emisiune de la care Gyuri
mi-a spus că nu poate lipsi. “Este în direct, omul nu are cum să
găsească pe cineva să mă înlocuiască acum! Nu se poate! A făcut promo, e
anunţată din timp. Nu pot să fac aşa ceva!” astea au fost cuvintele lui
Gyuri când l-am rugat să-l sune şi să-i spună că nu poate veni sâmbătă
seară.
“Ne pare rău, dar nu se potriveşte cu politica postului nostru”
răspundeau unii şi alţii de pe la radiourile comerciale, explicându-ne
subtil că dacă Gyuri a refuzat să cânte în orice campanie electorală,
dacă a refuzat să facă parte din orice grupuri sau partide, asta e, şi-a
asumat că nu va mai fi mediatizat. Şi cam aşa a inceput a se întâmpla
încă din 2005, aş zice. Deci, iată, un dublu cincinal. Producătorii de
muzică, muzicienii, cântăreţii ar putea confirma felul în care se fac
aceste înţelegeri sau cum ajunge să devină o piesă un hit, de cine
depinde playlistul unui radio şi câte şi mai câte. Dar se tem că-şi vor
pierde exact acelaşi lucru: mediatizarea personală!
De ce credeţi că nici în ziua de azi nu există un autentic sindicat
al artiştilor creatori şi interpreţi? De ce vă uitaţi cu poftă la
emisiunile în care îşi descarcă tot felul de vedete coşul cu rufe
murdare? De ce caută presa să intre în viaţa particulară a persoanelor
publice? Fiecare persoană publică ar trebui să aibă dreptul la propria
sa viaţă! Poţi mediatiza cee ace profesional vorbind are legătură cu
persoana, dar nu viaţa personală a lor! De ce staţi în continuare în
mahalagismele astea caragialeşti? Ca să nu vi se pară prea diferit când
vă duceţi la teatru?
De mulţi ani sau poate de tot de atâţia ani de când îl ştiu eu, Gyuri
suferea pentru nedreptate şi pentru mizeria asta în care sunt ţinuţi
românii. (Poate că e la fel de valabil pentru toate popoarele, dar noi
aici ne-am născut, nu?) Nu suporta minciuna, ipocrizia, făţărnicia, nu
voia să accepte că “aşa e lumea” sau că “aşa se face” atâta vreme cât
acest “aşa e” nu era bine deloc. Nu-i plăceau tiparele şi meme-le, şi
modele şi etichetările, nici falsul patriotism sau absenţa
verticalităţii coloanei vertebrale româneşti. Singura coloană dreaptă
pare aceea a lui Brâncuşi. Nu înţelegea de ce trebuie să ne autoîngrădim
în dogmele preluate dintr-un timp trecut, de ce nu putem privi cu
seninătatea copilului, prezentul, de ce nu ne putem privi drept în ochi
şi să ne spunem adevărul fără teamă. Desigur că aceste lucruri i-au
devenit mai clare odată cu conştientizarea spirituală, dar cred că erau
acolo, în el, dintotdeauna. De-atâtea ori mi-a spus: “Stai să vezi când
oi muri! Atunci să vezi cum mă vor ridica în slăvi! Să vezi atunci cum
se vor lăuda toţi că m-au cunoscut, că mi-au fost prieteni!” Ce
prieteni? Câţi prieteni adevăraţi avea Gyuri, “prieteni” care să nu vrea
să se folosească de imaginea lui, de numele lui, de “ursul Gyuri”, cum
obişnuia să spună şi în final chiar să accepte? Şi asta nu i se trăgea
de la filmul Occident, nu! Cu mult înainte de Occident înţelesese
ipocrizia asta. Cum se foloseau de faima lui, de faptul că publicul îl
îndrăgea, că era un “nume de afiş”, înţelesese de mult. La inceput îl
durea, se măcina, ar fi vrut să nu fie aşa. Să nu vadă oameni pe care el
ii aprecia sincer că îl sunau să-i ofere una alta doar pentru că era
“urs”. Unii dintre aceştia au bocit lângă sicriu. Îi priveam şi îmi
ziceam: Dă-mi Doamne puterea să înţeleg şi să iert! Dar aşa, din când în
când, îmi venea să-i scot afară.
Am plâns doar în braţele celor sinceri! I-am îmbărbătat eu pe cei
care-şi revărsau regretele sau ultimele amintiri cu Gyuri pe umărul meu
atâta cât am putut! Când n-am mai putut, n-am mai făcut-o. Eu învăţasem
între timp că iubirea necondiţionată nu înseamnă să te laşi stors şi
atins de mizeria unor oameni, eu înţelesesem şi plătisem preţuri grele
pentru toată încrederea acordată total şi necondiţionat, pentru tot
sufletul dăruit pe tavă precum mărgăritarele într-o cocină. Şi învăţasem
că există specii de oameni care chiar n-au nicio şansă. Un fel de
oameni-şerpi-lipitori-vampiri-încolăcitori şi cu o fire precum a
scorpionului din anecdota trecerii râului. Nu se pot abţine să nu facă
ceea ce ştiu cel mai bine să facă: să înţepe mortal.
“Să vezi atunci circ!” zicea Gyuri când vorbea despre momentul ăsta.
Exact asta am încercat să nu se întâmple, măcar asta! Dar te poţi pune
cu presa? Cu gura lumii? Cu limitele intelectuale care impun prin ele
însele o anumită gândire, o anumită privire?… Şi ce să faci atunci când
decenţa este absentă? Primul accident vascular cerebral despre care au
vuit toate ziarele, în decembrie 2010, punându-mi-l mie în cârcă, a fost
provocat tot de un “ziarist”. Un individ care l-a urmărit pe Gyuri ore
întregi, fotografiindu-l împreună cu o prietenă pe care o ajuta,
conducând-o cu maşina pe unde avea ea treburi. După aceea, a venit acasă
unde urma să repete cu copiii pentru preselecţia de la Românii au
talent. Ajuns în faţa porţii, s-a dat jos din maşină şi s-a auzit
strigat: “Domnul Pascu!” A întors capul şi a văzut un individ destul de
înalt, cu aparat foto, care a continuat să-i spună cuvinte de genul:
“Vreau să vă întreb: aveţi o nouă iubită? Am văzut c-aţi plimbat-o peste
tot.” Întâi a încercat să se abţină, spunând lucruri mai puţin vulgare,
dar când şi-a dat seama că fusese urmărit şi fotografiat toată ziua, şi
mai ales după ce l-a auzit pe-acel individ spunând “După ce v-aţi
plimbat toată ziua cu noua iubită acum veniţi la fosta soţie?” Gyuri a
explodat. L-am auzit înjurând şi ţipând, aşa că am ieşit rapid din
casă. Sperietura mea n-avea legătură cu ţipetele sau cuvintele lui, ci
cu faţa colorată într-un fel în care nu mai văzusem în viaţa mea. Un fel
de roşu vânăt. L-am luat de braţ, l-am tras înspre casă, am reuşit să-l
aşez pe canapea, l-am rugat să se liniştească, i-am dat apă… Mi-a spus
ce declanşase această explozie de furie, şi-n timpul ăsta nu-mi doream
decât să-l văd revenindu-şi la o culoare normală. Imediat l-a pocnit o
durere de cap îngrozitoare. Evident, n-a vrut nici să-l duc la spital,
nici să chem salvarea. “Lasă-mă-n pace! Lasă-mă să-mi revin!” Copiii se
speriaseră şi ei, i-am rugat să se liniştească. Apoi Gyuri a vrut să se
întindă puţin în pat. L-am lăsat să se odihnească, dar n-a stat prea
mult pentru că ştia că-l aşteptau copiii. Au urmat câteva zile în care
durerile de cap şi starea de rău l-au însoţit tot aşa cum el i-a însoţit
pe copii la acea preselecţie, indiferent de cât de rău se simţea.
Ţigara nu-i mai stătea între buze, şi refuza să recunoască uşoara
pareză. Îi spuneam să meargă el singur, dacă nu voia să-l duc eu, la
doctor, iar el se enerva şi mai tare… Cine l-a cunoscut îndeaproape ştie
sigur cum reacţiona el când auzea de medici, de spitale…
Da, poate că acum ar trebui să scriu despre acest subiect, dacă tot am ajuns aici.
Când l-am cunoscut pe Gyuri era revoltat atât împotriva medicilor cât
şi împotriva lui Dumnezeu. Cu revolta împotriva lui Dumnezeu s-a
terminat repede, într-o discuţie de vreo două ore, pe o bancă în Gara de
Nord. Atât a avut întârziere trenul cu care urma să plec eu în
Bulgaria, la o prietenă, să-i duc nişte acte de care avea nevoie urgent.
Cu revolta împotriva medicilor şi a sistemului medical însă, n-am
rezolvat-o niciodată. Istoria erorilor medicale care i-au marcat viaţa
nu s-a încheiat în familia lui, ci a continuat chiar cu mine, doi ani
mai târziu după acea discuţie din Gara de Nord. Eu însămi am trecut
puţin pe lângă moarte în 1994, iar el a fost din nou martor, aşa cum
fusese martorul distrugerii sistemului osos al iubitei sale surori,
Cătălina, cu câţiva ani în urmă. Deşi nu exista un diagnostic clar de
cancer, Cătălinei i-au fost făcute zeci de şedinţe de cobalto-terapie
fără întrerupere. Nu i-a căzut părul, în schimb i s-a fracturat coloana.
Tot în aceeaşi perioadă, mama lui a fost băgată în comă diabetică prin
administrarea de glucoză simplă, fără insulină, fără ca măcar să i se
facă o analiză a a glicemiei înainte de administrare, ci doar ulterior,
când cifrele arătau 900!!! Şi tot atunci s-a îmbolnăvit de diabet şi
tatăl lui Gyuri care s-a dus şi el la Ceruri în 1992. Diabetul şi
complicaţiile oribile ale acestei boli i-au răpit viaţa şi fratelui său,
Josef, acum trei ani.
Când i-am cerut să cheme salvarea pentru mine, în 1994, căci nu mai
puteam sta în picioare, Gyuri s-a conformat imediat, dar vedeam pe faţa
lui o teamă cumplită. A trebuit să-i spun eu să se liniştească. A venit
salvarea, le-am povestit că simţeam o durere în abdomen, că aveam
senzaţia de balonare… Mi-au palpat abdomenul, mi-au făcut un calciu
intravenos, după care m-au întrebat dacă mi s-au încălzit picioarele
mele sloi. Nu, nu se încălziseră. Mi-au spus că am o anexită şi să mă
duc să mă tratez după ce-mi revin. “Dar eu simt că-mi colcăie ceva în
burtă!” le-am spus, şi mi-au răspuns că fiind inflamate ovarele, pun
presiune pe intenstine. Au plecat medicii, salvarea… M-am ridicat să
merg la toaletă, am văzut negru şi-am căzut leşinată. Mi-am revenit
destul de repede, numai că răul acela negru s-a mai întâmplat o dată, şi
încă o dată. Şi Gyuri a mai sunat o dată la salvare şi dispecera i-a
spus că dacă a venit o dată echipa de medici, ce mai sună? “Nu-nţelegeţi
că a căzut din picioare? Nu e ce-au spus ei. Să vină înapoi.” “Dar de
unde ştiţi dvs, sunteţi medic? “ l-a întrebat dispecera iritându-l la
maximum. În starea în care mă aflam, nu suportam să-l aud aşa, şi l-am
rugat să-nchidă telefonul. Apoi i-am spus să cheme pe cineva să mă ducă
la spital. Când m-au luat din casă, încercam să merg pe picioarele mele,
dar aveam dese momente de leşin. Când am ajuns la spital, am intrat
direct în sala de operaţie. Peste doi litri de sânge colcăiau în burta
mea în care explodase o trompă. Şi totuşi, tot un medic, doi, trei câţi
au fost atunci acolo, mi-au salvat viaţa deşi nu pot spune că-mi doream
acest lucru, mai ales după ce văzusem lumea de dincolo. Acolo îmi doream
să ajung, nu aici, înapoi. Acolo, Acasă, cât mai repede cu putinţă. Aşa
cum tot medicii l-au ajutat şi pe Gyuri să depăşească urmările
accidentelor cerebrale. Pentru că, revenind la decembrie 2010, dacă eu
nu reuşisem să-l conving să meargă la doctor, a reuşit o dragă prietenă,
medic stomatolog nu doar să-l convingă, dar să-i facă şi programare la
RMN în aceeaşi zi. Seară, mai exact. Am mers cu el la RMN iar doctoriţa,
cu o intuiţie fantastică, ne-a sugerat ca şi cum n-ar fi fost nimic
grav, să nu mai aşteptăm până a doua zi dimineaţă, ci, dacă tot suntem
aşa aproape, să mergem în acea noapte la spital. I-am mulţumit în gând
pentru delicateţea şi înţelepciunea de care dăduse dovadă şi când Gyuri a
zis da, am pornit cu speranţă spre spital. Acolo însă, un alt medic sau
poate doar un asistent medical, luându-i tensiunea şi spunându-i pe un
ton agresiv că nu-nţelege cum de încă mai vorbeşte şi cum a putut merge
pe picioarele lui până acum, a reuşit să-I sperie îngrozitor şi acolo şi
atunci a mai avut încă un accident vascular. Dar de-atunci nici că l-a
mai convins cineva să meargă la vreun control, nici la neurologie, nici
la cardiologie, nici măcar să-şi facă obligatoriile analize de sânge. De
fapt, dacă mă gândesc bine, în afară de analizele obligatorii făcute în
2003, pentru că altfel nu ne înscria copilul la şcoală, omul ăsta a
refuzat orice alt control sau analiză medicală până în 2010, când a fost
accidentul vascular cerebral. Înainte de 2003, prin 1998 l-am rugat şi
am ajuns să mă si cert cu el din acest motiv, iar în iulie 1999 i-am
spus că dacă nu merge la doctor, cu mine a terminat-o. Nimic nu l-a
convins. Mai teamă îi era să afle că are o problemă pe care oricum o
bănuia, decât să traiască aşa, cum şi cât va putea. Încercări de a-l
convinge au venit şi din partea altora, nu doar a mea. Dar asta a fost
încăpăţânata sa alegere. Din acest motiv, niciun medic nu are nicio
vină. El a făcut exact aşa cum a vrut. Desigur, dacă profesional vorbind
a omis să mai facă ceva doctoriţa care a venit cu prima salvare, să se
acţioneze în consecinţă… nu e treaba mea. Asta nu-l ajută pe Gyuri şi
din păcate, părerea mea e că nu va ajuta pe nimeni altcineva decât pe
doamna în cauză. Dar, când a venit dumneaei, Gyuri îşi revenise complet.
Chiar am şi zis că e ca în sala de aşteptare la stomatologie când, de
frică, nu te mai doare nimic. Nici măcar ceea ce denumea atac de panică
nu a avut loc în prezenţa doamnei doctor. I-a explicat ce simţea, i-a
răspuns la întrebări… Chiar mă uitam cu speranţă că atunci parcă uitase
de panică complet. Şi după ce am condus-o la poartă şi-apoi m-am întors,
Gyuri era bine. Am mai stat puţin şi-apoi l-am întrebat dacă nu vrea să
meargă să se întindă în pat. A zis că da, şi spre uimirea mea s-a
ridicat cu uşurinţă în picioare, ba mai mult, a spus că nu vrea să
meargă cu cârjele. Asta nu se mai întâmplase de mult prea multe zile.
Mai exact din 13 septembrie, o zi în care cu 26 de ani în urmă murise
mama mea. Nu ştiu dacă s-ar fi putut salva, nu ştiu dacă îşi dorea să
fie salvat, chiar dacă, cu mare speranţă şi încredere aştepta să treacă
noaptea ca să mergem a doua zi la Târgovişte, la acupunctură. Marea lui
încredere era în acel tratament, şi singura problemă recunoscută, în
afară de diabet şi de reducerea considerabilă a vederii era aceea cu
piciorul. Cu toate că de la bun început l-am rugat să înţeleagă că
trebuie să meargă şi la neurologie şi cardiologie, măcar pentru un
control, chiar dacă urma să facă în continuare tratamentul de
acupunctură, nu a vrut. După cum mi-a povestit ce se întâmplase cu
piciorul, mie asta mi-a venit instantaneu în minte. Dar eu nu sunt
medic. Şi nici n-am reuşit în toţi aceşti ani să-l conving vreodată să
meargă la controale medicale. Nici eu, nici copilul nostru, nici
prietena, nici nimeni. Îmi va trebui ceva timp să accept că până şi-n
asta a făcut tot cum a vrut el. Acesta este adevărul.
Nu mi-aş dori să se folosească nimeni de Gyuri, nici pentru “rating”,
nici politic, pentru nicio “înlocuire”. Pentru că asta e o mare
greşeală în România ultimilor ani: oamenii trebuie puşi să muncească şi
să-şi repare greşelile, nu doar înlocuiţi. Numai dacă se dovedesc
realmente incapabili, atunci da. Numai că atâta vreme cât sunt numiţi
politic, e clar de ce sunt şi schimbaţi precum şosetele murdare. În
toate domeniile, dar mai ales la sănătate, agricultură, alimentaţie şi
învăţământ, eu zic că ar trebui ca toţi angajaţii să fie apolitici. Pur
şi simplu apolitici. Nu-mi place şi nu înţeleg prea bine cuvântul
“technocrat”. Poate pentru că nu-mi surâde deloc ideea viitoarei
civilizaţii semi-robotice în care tehnologia va fi mai presus de
umanitate, în care umanul va fi segregat şi considerat sub-specie în
faţa non-umanului condus şi construit de o grupare sau alta de
“inteligenţe umane”. Dar consider apolitismul ca singură soluţie de
curăţare a mizeriei în care au ajuns românii. Altfel ne vom uita în
continuare la acelaşi jaf şi la aceeaşi continuă distrugere (dacă mai
există ceva nejefuit), la aceeaşi ură şi separare între oameni care
trăiesc în aceeaşi ţară şi vorbesc aceeaşi limbă. Oameni care n-au fost
uniţi niciodată, chiar dacă Mihai Viteazul şi-a dat viaţa pentru asta.
Graniţele celor trei ţări au rămas şi azi ca nişte răni adânci, ca nişte
şanţuri în fiinţa poporului ăstuia.
Şi aşa, cu sângele “spurcat”, cum glumea Gyuri, de român, maghiar,
slovac şi polonez, era mai patriot şi mai român decât foarte mulţi
alţii. Îl durea să vadă ascunsul rău pe sub cuvintele patriotarde, îl
durea să vadă că oamenii nu vor să se schimbe. Poate că asta l-a durut
prea mult şi s-a săturat de toate durerile corpului ăstuia!
Am apreciat şi-am mulţumit Domnului Preşedinte Iohannis pentru
coroana trimisă, dar, sincer, şi cu tot respectul cuvenit, cel mai mult
am apreciat sinceritatea, delicateţea şi calitatea umană a domnului care
a adus această coroană din partea Preşedinţiei. În ochii dumnealui am
recunoscut o autentică tristeţe, o autentică apreciere pentru Gyuri. Şi
la asta am fost receptivă indiferent de starea în care mă aflam eu. Am
apreciat şi-am mulţumit şi pentru coroanele trimise de Radio România
Cultural, de fam. Enăchescu, chiar şi de Ministerul Culturii sau de
Uniter. Impresionantă a fost apariţia familiei care a reprezentat
Asociaţia Românilor din Calgary. Şi prietenii din Seattle au trimis o
coroană, şi încă cineva din Canada, îmi cer scuze dar nu reuşesc să-mi
amintesc acum.
Am apreciat şi cea din urmă sinceritate a reprezentanţilor
mass-mediei bucureştene: niciun post de radio şi nicio televiziune n-a
trimis nimic, nici măcar o floare! Aşa că, mie una acesta îmi pare
adevărul gol-goluţ! Iar voi, telespectatori creştini, care vă bateţi cu
cărămida credinţei în piept, mai staţi puţin pe gânduri înainte să
credeţi tot ce vi se bagă în ochi şi în urechi. Întrebaţi-vă dacă asta
şi-a dorit Iisus, să se stârnească ura şi invidia şi agresivitatea între
cei credincioşi întru El. Cum puteţi să vă consideraţi mari creştini şi
să clevetiţi sau să judecaţi voi după ocaua voastră, după cât
cunoaşteţi voi?…
Mi-amintesc acum de o zi, cu mai mulţi ani în urmă, în care m-am dus
la bancă şi doamna de la ghişeu, care mă cunoştea de ani de zile, îmi
spune:”Ah, ce rău îmi pare! Aţi venit să închideţi conturile, nu?” Am
înţepenit neştiind ce se întâmplase, de ce-mi spunea una ca asta. Am
aflat că apăruse într-un ziar, probabil Click, o poză cu Gyuri în faţa
unei vile din Băneasa, cu titlul că aceea e noua sa vilă! Am plecat de
la bancă după ce-am rugat-o pe doamnă să nu mai creadă ce citeşte prin
ziare. Să ia o carte, mai degrabă, şi i-am promis că-i voi aduce una din
cărţile lui Gyuri. Am pornit spre casă şi m-am oprit la magazinul din
colţul străzii să cumpăr pâine sau ţigări. Una dintre doamne, tare dragi
nouă, îmi spune cu ochii trişti: “Ce dor o să ne fie de dvs! Când vă
mutaţi?” Am reluat povestea, i-am explicat şi ei că n-avem nicio altă
casă, că nu ne mutăm nicăieri, c-ar trebui să nu mai creadă… Şi multe
alte asemenea poveşti ne-au încărcat viaţa. Dar aceasta pe care am să
vi-o spun acum, mi se pare cea mai ciudată. Cam cu o săptămână înainte
să se întâmple ce s-o fi întâmplat cu piciorul lui Gyuri, adică înainte
de 13 septembrie, Gyuri a primit un telefon de la un bărbat care părea
să fie ziarist la Click şi care îl sunase ca să verifice dacă ştirea era
adevărată, pentru că el auzise că Gyuri suferise un infarct!
Acum mă voi opri. Între timp s-a făcut seară. Cred că mi-a prins bine
că am scris acum toate astea. Deşi poate că va trebui să recitesc sau
să corectez… Nu, că lui Gyuri nu-i plăcea să se întoarcă şi să corecteze
nimic. Eu însă, ţineam şi la aspectele acestea. Chiar dacă mi-au
scăpat multe, dar şi pe multe le-am corectat. Voi vedea. Acum e 8:23
seara. Mă voi ruga pentru trezirea din somnul raţiunii, pentru gândirea
logică şi pentru bunul simţ şi dreapta măsură a tuturor românilor.
Fiecare, după cât poate, după cât îi este dat!
Iar mâine voi continua!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu